Vidraru Bike Challenge

Nu am mai fost de multa vreme multumita de cum am mers la un concurs. Ultimul cred ca a fost in Germania prin 2012. Intre timp nici nu cred ca au fost prea multe...De regula merg destul de relaxata la concursuri, cumva din inertie, cumva din entuziasm, dar cu siguranta nu cu determinare. Aici au lipsit toate ingredientele uzuale, dar s-au strecurat curiozitatea si mai ales motivatia. Eram curioasa cum arata un concurs de MTB si cat de repede as putea merge pe sectiunea de la tura scurta cu care facusem deja cunostinta acum doua saptamani la recunoasterea ad-hoc in vederea unei ture lungi amanate pentru un an urmator. 

Cum nu stiu pe nimeni dintre fetele de la MTB nu aveam cu ce sa ma compar, asa ca pe la inceputul saptamanii imi fixasem un obiectiv de 2.5-3 ore. Apoi, pe joi, mi-a cazut in mana cartea lui Kilian ("Run or Die") si dintr-o data apatia a fost inlocuita de o determinare cu care nu facusem cunostinta pana acum. Am citit primele capitole in drum spre job si noroc ca eram in metrou, cu usile inchise, caci altfel eram in stare sa izbucnesc direct in alergat. Doar citind capitolul 2 "Adrenalina numarului de concurs" am capatat o pofta nebuna de a concura si deja de joi noapte gandurile imi mergeau spre concurs si incercam sa imi fac o strategie. Ce mananc inainte, ce imi iau la mine, cum ma alimentez, cum si unde trag. 

Astfel, sambata, startul m-a gasit in partea a doua a plutonului, dar hotarata sa fac o cursa buna de la un capat la altul. "You cannot simply not fight, not suffer, not die...Now is the time to suffer, the time to fight, the time to win". Hai, nu chiar, dar sa merg cat de bine se poate, sa compensez lipsa de experienta la MTB cu conditia fizica de la alergare si cu cunoasterea traseului...

Pe prima linie dreapta toti tasnesc ca din pusca si ma trezesc pe la sfarsitul plutonului impreuna cu Cristi. Ma desprind usor, usor de el si profit de kilometrii de urcare pe Transfagarasan. Incep sa se incalzeasca muschii, articulatiile, imi gasesc un ritm si imi fixez ceasul pe puls. De distanta si viteza nu am nevoie, de timp, asa si asa, insa pulsul mi se pare esential in aceasta ecuatie. Hotarasem sa il tin la 170-180 caci constatsem eu ca in acest interval pot sa trag, dar nici nu ma rup. Tot sarind din iepure in iepure si cu ochii pe puls am ajuns la Vidraru si am iesit de pe asfalt. In tunelul lung, imediat dupa baraj tin centrul drumului, care imi aduceam eu aminte ca e cel mai bun si am noroc caci baiatul din fata mea are far, asa ca pot sa disting cate ceva. Urmatoarea bucata de deal-vale si fals plat nu imi place in mod deosebit si aici nu ma intereaseaza decat sa nu pierd prea mult timp. 

Apoi vine o prima urcare si lucrurile incep sa se aseze. Nu trag foarte tare dar merg mult mai bine decat am facut-o cu baietii in tura de recunoastere. Coborarea pana in prima poiana merge bine si incepe sa imi placa viteza si concentrarea cu care te dai la vale la concurs. Apoi vine partea a doua din urcare pe care nu mi-o aminteam ca fiind atat de lunga. Totusi atentia mea se indreapta aproape exclusiv spre partea a doua a traseului: micile urcari de dupa CP1 si coborarea finala. Ma uit la ceas si vad 13.8 km. Punctul de alimentare e la km 16 si nu vreau sa ma opresc acolo. Asa ca profit de o portiune cu o urcare domoala si iau un gel intreg de 70 g si apoi il ud din plin cu apa. Nu trece mult si simt deja cum lucrurile devin mai usoare si trec vijelie prin punctul de alimentare. Totusi aud un "bine fata" si "esti a 4-a gagica". Run or die. Acum sa te tii bine fata. Prinzi podiumul extins de la open. Totul e sa nu te ajunga nimeni din urma. Asta cu ajunsul din urma nu e o mentalitate buna, am citit eu asta la un moment dat pe blogul lui Alex. Asa ca schimbam mentalitatea. Intrebarea corecta e: "cat de departe o fi a treia fata". Am avantajul urmaritorului si daca va fi, o sa imi joc cartea pana la final. Asa mi-a zis Claudia...

Acum vin acele mici urcari si vreau sa le dau bine. Poate chiar pot sa le dau integral in sa. Run or die. Cat de bine pot sa merg pe aici? Urcarile imi plac. Nu se compara energia pe care o am acum cu sfarseala de acum doua saptamani. Totusi la mica urcare mare fac si ceva push-bike. Odata terminate urcarile vine stressul adevarat: coborarea de deasupra satului Arefu. Din fericire aici suntem destul de rarefiati si constat ca e cu totul altceva sa cobori in concurs. Ai iepuri, ai indicatoare de atentie, aici sunt inca odihnita (a se citi cu mintea limpede) si pot reactiona repede. Astfel ca de data asta nu imi mai intepenesc degetele pe ghidon si coborarea se scurge mult mai repede decat m-am asteptat. O singura data, la o singura curba am intors capul si nu am mai vazut pe nimeni in urma mea, asa ca, tot inainte! 

Cand ajung la asfalt ma uit pentru prima data la ceas si nu imi vine a crede. Asa ca pedalez si mai cu spor, ma las sa alunec pe asfaltul perfect pana la finish mai aruncand inca odata o privire la ceas ca sa fiu sigura ca am vazut bine. Fara indoiala cronometrul de pe ceas ma face mai fericita decat locul in sine si odata ce ma dau jos de pe bicicleta o senzatie placuta de muschi si articulatii incalzite pune stapanire pe mine. Cristi vine neasteptat de repede, cred ca 7 minute au fost intre noi, dar pregetam pana la 15.00 la premiere. 

By AdventureMania.ro

Tura scurta a fost fara indoiala prea scurta, tura lunga ar fi fost prea lunga, de abia astept intr-un fel concediul, sa stau cat de mult vreau in sa, sa merg in ritmul meu, prin locurile prin care imi doresc sa ajung, descoperind colturi frumoase de tara, oameni de treaba si redescoperindu-ma pe mine. Sau poate intelegandu-ma mai bine...