De la Posada la Azuga, de-a lungul Baiului

Eu fara zile de concediu, eu cu zile de concediu. Cand dintr-o data ai concediu cat pentru o luna intreaga, nu e greu sa te hotarasti ce sa faci cu el: il investesti in zile libere la mijlocul saptamanii.

Si nu poate fi nimic mai fain, decat sa te uiti la ceas la ora 9.00 si tu sa nu fi la birou, ci coborand singur prin cine stie ce halta obscura, avand entuziasmul si vremea de partea ta. De fapt nu eram chiar singura. Ma insoteam cu bicicleta mea si planuiam impreuna o evadare in Baiului. Cum urcarea pe Zamora si coborarea in Posada am mai facut-o acum ani buni, era cazul pentru ceva nou: sfatuita de Radu care investeste in mine toate planurile sale, urc din Posda si duc creasta pana in Azuga.

Biciclist solitar in Baiului

Singura greseala de orientare/ eificienta o comit chiar in Posada, cand aleg sa urc pe un sant abrupt si pe niste trepte metalice, ca sa ies in DN1, pe cand era mult mai simplu sa tin drumul forestier ce trecea pe sub drumul national si ma scotea pe sensul cel bun, cu 5 metri inainte de inceputul forestierului de pe Valea Florei. Forestier care incepe sustinut si cu pietre mari. Sper sa nu fie asa pana sus...

Dupa primele doua serpentine pot rasufla usurata si ma pot urca pe bicicleta. Padurea deasa ma acopera si ma mangaie, pedalele se invart cu usurinta, drumul e in mare parte plat sau doar in urcare usoara. Perfectiunea drumului se termina dupa o exploatare forestiera, cand drumul se surpa brusc. Din fericirea apa Florei nu e mare si pot sa traversez fara sa ma ud la adidasi, dar mai sus, drumul alterneaza bucatile excelente cu bucati rupte, pe care trebuie sa faci push-bike. Desi pana si terasamentul e distrus, pe margini se mai vad parti din parapetii durabili ai drumului, ca niste strajeri de piatra.

Drum lin

Supriza e placuta atunci cand ies in final din padure si ochii se odihnesc pe culmile domoale, inverzite si decorate la vreme de august cu capite noi de fan. N-as fi crezut ca pe aici sunt gospodarii in toate puterea cuvantului, agatate pe cate un deal, legate cu drumuri de care si scufundate acum in verdele unui sfarsit de vara ploios, mai tarziu in ceata uda de noiembrie si in final in omatul de decembrie. Linii frante, linii serpuite, nuante de verde ce se topesc unele in altele, linii formate de brazdele ramase in urma coasei manuita cu mestesug de barbatii pentru care ziua de miercuri nu e decat o noua zi de munca. Ma simt oarecum ciudat ca oamenii de aici muncesc si eu le tulbur tihna muncii, plimbandu-ma printre pasunile lor. 

Eu, intr-un fel de vacanta, bicicleta, la treaba

In dosul Baiului

Inca nu se vad Bucegii, si Baiului vazuti din unghiul acesta par mari, par departe si cand vad linia drumului cum urca in zig-zag, presimt ca nu o sa fie deloc usor.

Pe deasupra, odata ce am lasat in urma si ultimele case, drumul se inaspreste, nu atat prin panta, cat prin suprafata de rulare. Apar in ecuatie pietrele, mari, mici, mijlocii, pietre pe care urc cu granny gear, care ma obliga sa ma mai dau jos de pe bicicleta, sa mai imping, sa imi sterg transpiratia si sa beau apa precum Setila.

Nici turma de oi cu ai sai caini nu se lasa asteptata si repede ma trezesc inconjurata de 6-7 dulai care ranjesc la mine. Ciobanii sar repede si e incredibil cum javrele devin catelusi sub injuraturile ciobanului, dar "incurajarea" baciului, cum ca mai sus e plin de turme, nu e de natura sa ma linisteasca. Din alte experiente stiu bine ca javrele stau in drum si ciobanii tot pe langa drum se odihnesc si nu pe cine stie ce versant indepartat...Poate doar in Fagaras sa mai ai asa noroc, dar aici in Baiului, drumul e frate si cu biciclistul, si cu ciobanul, si cu cainele.

Pana la alte turme, ma omoara urcarea de fata si petrec mai mult timp impingand la bicicleta decat mergand pe ea. Ma gandesc daca in ultimii ani, de cand nu am mai fost pe munte, nu s-or fi schimbat drumurile din Baiului si din drumurile acelea prafuite si placute la pas si la cauciuc sa se fi transformat in drumuri de pietre. Si urc, si urc, si incep sa se vada si Bucegii, si se aduna norii, si se pune vantul, si se imprastie norii, doar vantul si urcusul raman. 

Nori peste Bucegi

Astept drumul acela lin si nisipos de care imi aduc aminte din niste ture anterioare, dar inainte de toate stiu ca trebuie sa apara pe firmament panorama Bucegilor. Ma opresc din cand in cand si imi sterg sudoarea, ma opresc sa respir, sa ma racoresc, sa ma bucur ca sunt pe munte. As vrea sa dau timpul inainte cu 6 luni si mai bine, pana in primavara anului urmator, ca sa fiu cu Radu aici, ca sa ma bucur alaturi de el de un nou an inceput impreuna pe munte, de senzatia de libertate pe care ti-o dau dealurile Baiului, de panorama Bucegilor pe care poti face georgafie in zilele senine ori in zilele de iarna.

De-a lungul intregii creste nu m-am intalnit decat cu alti doi turisti, biciclisti si ei, venind din sens opus. In rest singura, eu cu vantul, cu turmele, cu cainii si cu ciobanii. Am dat peste ceva turme si caini, smecherii ma lasau sau ma apropii bine, ca apoi sa ma latre ca descrieratii si eu sa trebuiasca sa stau cuminte, cu inima in gat pana la venirea ciobanului salvator.

Kilometrii se scurg greu, in pauze nu imi permit sa ciugul prea mult caci sunt aici cu triplu scop: antrenament, distractie si cura de slabire. Cand ajung la drumul cel prafuit (cam prin dreptul varfului Piscul Cainelui) imi vine sa il sarut, oricum de acum drumul e bun, Zamora aproape (ca varianta intermediara de retragere) si Azuga nu e nici ea prea departe. Bucegii sunt imbufnati, dar eu sunt mai degraba atenta la geografia locurilor, caci mai am si alte idei de mtb in zona, si ar fi bine sa profit de vizibilitatea de astazi. Cu turmele de la stana din Zamora am noroc, caci ele sunt departe si pana pe Urechea nu ma intalnesc decat cu un caine singuratic, ce nici chef de latrat nu are. E clar ca nu e din acela mic si enervant care da semnalul in turma. 

Drum prafuit, drum bun!

Nu, nu, de data asta nu Zamora, mergem inainte!

La bifurcatia cu culmea Petru-Orojoaia nu am decat un mic moment de cumpana, dar vad repede turma fix in mijlocul drumului, asa ca las continuarea pentru o incercare ulterioara, mai la toamna, cand ciobanii vor fi coborat deja la ses si continui fara regrete spre Urechea. 

Ajung cat ai clipi la statia superioara a gondolei si aici stau si ma invart nestiind ce sa fac si incotro sa o apuc. Pe unde ma dau oare jos de aici? Singurul marcaj care imi iese in cale este un triunghi albstru si desi hartile nu ma ajuta, stiu eu bine unde ajunge triunghiul asta: fix intre Azuga si Busteni in spatele unei bisericute albe, de pe marginea drumului national. Am mai urcat pe aici intr-o tura, iarna, pe schiuri si stiu ca era un fel de drumeag, ce sper eu va merge cat de cat si la coborare. Din fericire marcajul de pe culmea Sorica e bun si nu am probleme pana intru in padure. Aici dau saua mai jos, cam cat imi permite seat-bag-ul, strang franele si la vale, Mike. Coborarea trece pe negandite, mai intai tot ocolind copacii din padure si luand curbele in larg, apoi coborand pe langa bicicleta un sant cam inclinat pentru curajul meu actual si apoi dandu-mi drumul la vale pe drumeagul de care imi aminteam mai sus. Ajung repede, mult prea repede in drum, si cei cativa kilometri pana in Busteni se scurg in viteza. Iarasi am ajuns prea devreme, tot la pe 15.30 cum am ajuns si cu Claudia acum cateva zile, Regiotrans-ul este o certitudine si e bun, ieftin si rapid. La 20.00 voi fi inapoi acasa, cam ora de la care as veni de la job dupa o zi lunga de munca. Mult mai placut e sa iti odihnesti insa oasele pe bancheta de tren, cu muntele in suflet, cu mainile rosii de soare si de vant, cu imagini frumoase pe retina, cu planuri noi in minte, cu senzatia de libertate pe care doar zilele in natura ti-o pot oferi.

Cu siguranta voi mai repeta experienta zilelor libere din mijlocul saptamanii, acum cat este vremea frumoasa si daca voi mai prinde in octombrie cate o zi ca aceasta, nu voi ezita sa ma urc din nou in sa si sa iau sub roti alte forestiere din Baiului. Drumurile de la fata locului si rutele din bikemap sunt deja o sursa remarcabila de idei si intr-un fel turele astea solitare nu imi displac. E un fel de a-ti face de cap, o joaca pentru copii mari, o aventura pe doua roti pentru cei pe care monotonia saptamanii ii ucide, o gura de oxigen (si la propriu si la figurat) atunci cand orasul apasa, preseaza, doare, atunci cand sufletul nu mai stie sa mai rada si muschii au uitat sa se planga de oboseala dulce de dupa o tura lunga.

Traseu: Posada- Valea Florei- Creasta Baiului- Urechea-Culmea Urechea- Culmea Sorica (TA)-Azuga

Datele turei si track-ul: aici