In Ciucas, pe doua roti si doua picioare

Patul nu ne goneste prea devreme sambata dimineata, dar nici eu nu ma impacientez. Dupa cateva ore de alergat pot sa ajung inapoi la corturi suficient de obosita, cat pentru o zi intreaga de trekking. Apoi trebuie sa mai pastrez ceva energie si pentru ziua de duminica, cand ma urc din nou in sa in postura de explorator al Muntilor Tataru.

Dar nici de intalnirea cu Ciucas nu mi-e rusine. Pe cand urcam eu pe Gropsoarele-Zaganu, fiind bine trecut de amiaza, cald si fara vant, si progresul era invers proportional cu panta, ma gandeam ca au trecut ceva ani de cand nu am mai fost pe aici si cautam sa imi aduc aminte daca am fost o singura data sau de doua ori, daca viscolul acela epic a fost precedat sau urmat de o alta tentativa etc.

Dar parca si memoria imi joaca feste, si cand dupa cateva lupte aprige cu mine insami ies in final la indicatorul aflat deasupra stanii ma conving ca asa este. Nu stiu de ce, din amintiri rezulta ca odata ce ajung deasupra, in culme, numai cablul acela ma desparte de o frumoasa creasta-culme pe care ma imaginam alergand fara griji. Dar in realitate nu era chiar asa! In fata imi stateau alte varfulete intermediare si doar un deal si o vale imi era drumul inainte. Totusi poposesc putin pe culme, pentru o poza si pentru o privire spre Tataru. Ziua e senina, vizibilitatea e buna si cimitirul din Tabla Butii se vede clar. Pe acolo voi ajunge maine, e iarasi un loc ce imi este drag si pe care il privesc in egala masura cu interes. E faina o pauza lunga, de cativa ani, ca aceasta, pentru ca vezi muntele, acelasi munte, acelasi locuri cu ochi de nou-venit. Uiti detalii si le redescoperi, iar acest proces iti aduce bucurii si intretine focul iesirilor de weekend cand poate mergi prin aceleasi locuri in care ai mai fost o data, de doua ori, dar poate acum schimbi anotimpul, compania, modul de deplasare si uite asa, iti intregesti imaginea.

Undeva, departe, pe culmea din fata, se zareste doar ca un punct negru, cimitirul din Tabla Butii

Prea mult nu am reusit eu sa alerg pana nu am iesit pe Vf. Gropsoarele, dar apoi, doar pierderea batului m-a mai oprit. Mi-am dat eu cu elan drumul la vale pe poteca intretinuta de dintii si copitele oilor, animalele astea facand treaba la fel de buna ca o masina profesionala de tuns iarba. Pasul se aseaza frumos, pamantul si iarba asborb socurile si intalnirea pamant-picior e lina si placuta. Pana si cainii ce pazesc turma aflata "La Rascruce" sunt indiferenti si ma ignora cu desavarsire, dar in dreptul ciobanilor trebuie sa imi curm elanul, caci pipaind betele la spate, realizez ca imi lipseste un segment de la unul din bete. Bun, e pierdut pe drum, si cum bete de 300 de lei nu sunt de ici de colo, nici nu stau la indoiala si ma intorc dupa el. Acum nu mai alerg, nu ca nu as putea, ci pentru ca trebuie sa fiu cu ochii in patru si sa nu ratez batul ce poate a alunecat de-o parte si de alta a potecii. Il gasesc din fericire destul de repede si ca sa fiu sigura ca nu le mai pierd le strang si le iau in mana. 

Privind in fata spre Culmea Gropsoarele-Zaganu

Asa ajung din nou la Rascurce si continui in coborare spre Cabana Ciucas. Aici am un scurt moment in care ma tenteaza sa continui spre varf, dar imi spun sa nu fiu harpareata, sa mai las si pentru o alta data, pentru ca maine mai am tura de facut. Daca era tura de o zi mai mergea sa ma rup, dar asa trebuie sa imi conserv fortele. 

Deasupra cabanei

Asa ca oricat de putin imi place, trebuie sa iau la picior drumul infect de pe Valea Berii. Drum trasnformat in patinoar de pietricele, pe care alunec cot la cot cu toata lumea ce coboara de la cabana: sandale, adidasi, bocanci, conversi, nicio varianta de incaltari nu are priza mai buna pe terenul acesta. Totusi fiind mai odihnita de data asta, drumul nu imi mai pare atat de lung ca la maraton si ajung repejor la Fantana lui Ioan. Ma bucura nespus ca voi avea din nou poteca sub picior, asa ca plina de entuziasm plec spre Muntele Rosu si de acolo gasesc cu usurinta punctul albastru ce ma scoate in drumul forestier pe care ma asteapta Radu si Oamenii Muntilor.

Culorile sfarsitului de zi

Petrecem cu totii o seara linistita, dar destul de friguroasa, semn ca in ciuda zilelor frumoase, toamna bate la usa, si odata cu lasarea intunericului asta se simte mai bine ca oricand.

Cum nu am mai dormit la cort de ceva vreme, somnul e adanc si lung. Aerul curat face somnul adanc, iar apoi, mai spre dimineata, cand se incalzeste putin, somnul se prelungeste, suspendat cumva intre vis si realitate, intre constiinta care iti spune "scoala-te si pleaca in tura" si comoditatea sacului de dormit. Pana si Laviniu, Irina si Mihaela sunt mult mai vrednici si pleaca cu mult inainte de a ne trezi noi. 

Ma urc tarziu tare pe bicicleta, noroc ca primii aproape 20 de kilometri sunt tot la vale si am timp sa ma trezesc pe drum. Profit de DN1A care este destul de liber la ora aceasta, pe sensul spre Bucuresti si noroc cu bucata asta de asfalt, ca am reusit si eu sa imi mai "ajustez" media orara. La intrarea in Maneciu-Ungureni imi urmez amintirile si caut o varianta de a cobori spre baraj, traversand prin fanetele oamenilor, doar ca nu gasesc niciun drum fezabil pentru mine si pentru bicicleta mea, deoarece, intre timp s-au ridicat niste garduri, ce nu-s usor de trecut cu bividiul in brate. Asa ca revin in drum, mai merg 20 metri si prind urmatoarea ulita pe care cobor pana aproape de baraj, insotita de un marcaj CA. Marcajul insa se termina brusc in dreptul unui alt gard cu poarta si am noroc cu un om de-a locului care imi deschide niste porti si ma ajuta cu niste sfaturi, astfel incat pot sa ies pana la urma la baraj. Aici, dinspre Maneciu mai vin doi baieti si in formatie de trei, ei inainte si eu in spate ne indreptam spre drumul ce urca spre Varful lui Crai. 

Prima panta ma gaseste total nepregatita, cu ochii pe ceas, alegand ruta potrivita. Asa ca nu apuc sa schimba foile si pinioanele asa cum ar trebui si sunt obligata sa ma dau jos din sa pe la jumatatea pantei. Imping repede la bicicleta si la prima curba imi aranjez rapoartele potrivite si ma urc in sa. Ii ajung repede din urma pe baieti, apoi mai depasesc 2 baieti opriti la umbra si continui sa urc cu spor, serpentina dupa serpentina, pana ajung la un al treilea biciclist, aflat pe marginea drumului. Aici ma opresc sa schimb cateva vorbe cu omul din fata mea, care stia locurile mult mai bine decat le stiam eu si cu siguranta fusese mai recent decat mine pe aici. Prima veste, cum ca drumul e prost, pietros si stricat nu ma sperie din cale afara. Eu stiu ca pot sa fac push-bike destul de mult timp daca e nevoie. Pana pe Varful lui Crai trebuie sa imping la bicicleta? Bine, ma duc sa vad si daca chiar e asa! A doua informatie insa e insa datatoare de batai de cap: 3 stani, dintre care ultima cu cei mai aprigi caini. Experienta din Baiului a fost parca prea recenta, spray-ul cu piper sta bine-mersi acasa si ma si imaginez prinsa in ghearele turmelor, doua in spate, de care tocmai trecusem si una in fata cu caini inversunati, de nu mai stiu daca sa merg inainte sau sa ma intorc...Baietii imi explica ca ei urmeaza sa coboare in valea din stanga si sa urce pe acolo spre Tabla Butii, daca or ajunge pana atunci. Cum noi vorbeam de 15 minute si nu dadeau semn sa se astearna la drum, hotarasc sa imi vad inainte de urcus si o sa iau o hotarare din mers. 

Merg putin si ajung la bifurcatia descrisa. Aici ma ajuta marcajele de pe drum sa iau o decizie. In sus, pe ramura spre Varful lui Crai e un mare X desenat pe pietris cu vopsea portocalie. In schimb, sagetile arata spre drumul ce se lasa in stanga si despre care vorbeau baietii. Asa ca nu stau prea mult pe ganduri si ma las la vale. Dupa ce cobor o leaca, urmeaza o bucata plata interminabila pana ajung in dreptul unor case. Satul sau asezarea asta (caci habar nu aveam unde sunt) e si el interminabil si pe aici apar si masinile, care se scurg majoritar de sus. Oare de unde vin toate masinile astea si unde merg? Si se scurg ceva masini la vale, eu progresand usor la deal pana cand locurile incep sa redezvaluie in mine amintirile de la Maratonul din Ciucas. Ca sa imi confirm banuielile ca sunt in Valea Stanii opresc un localnic si il intreb pe rand de poteca spre Cheia, de drumul spre Pasul Boncuta, de bifurcatia spre Tabla Butii etc. Cu reperele luate nu mai e timp de pregetat, ma pun in sa si ii dau in sus spre Pasul Boncuta. Usor, usor alte piese completeaza puzzle-ul: crucea rosie cu care s-a eliminat cam tot forestierul din concurs, drumul destul de lungut pana in Tabla Butii, banda rosie etc. Cand ajung in pas, recunosc locurile si imi fixez ora 16.30 ca ora limita pentru a face cale intoarsa. Imi era destul de clar ca pana in Valea Stanii tot pe aici aveam sa ma intorc si stiam si cam cat e de muncit ca sa revin in Cheia (va zic imediat de ce am scris "de muncit" si nu "de pedalat"), asa ca timpul era limitat. 

Daca aveam sau nu timp sa ajung in Tabla Butii, asta ramanea de vazut. Primul lucru facut in acest sens sa fost sa nu preget nici macar o clipa si sa dau la pedale cat de mult imi permitea terenul. Cand santul a devenit prea inclinat si accidentat, am trecut la push- bike si am tinut-o asa catva timp, alternand bucatile in care puteam pedala pe granny gear cu bucatile in care trebuia sa imping la bicicleta. Imi placea la nebunie in schimb faptul ca eram singura pe aici, departe de oricine si orice, cu amintiri frumoase dintr-o tura tomnatica cu Radu cand cautam marcajele BR pe aici. Se cata si urcusul si ultima bucata este aproape orizontala, asa ca pedala dupa pedala sunt mai aproape de obiectivul meu. Cand ies in micuta sa, ce pentru mine desparte Ciucasul de Siriu si de Tataru, vad clar in dreapta mea forma inconfundabila a brazilor de la Cimitirul din Tabla Butii, ruinele vamii si in departare, pe drum, spre Varful lui Crai, una din stane. 

La Vama din Tabla Buti

Cobor cu usurinta in dreptul cimitirului, apoi la cimitir, fac cateva poze si apoi stau de vorba cu un cioban tanar ce mana niste vaci. Il intreb de drumul spre Varful lui Crai, omul imi povesteste despre stana din drum, cu caini aprigi si greu de stapanit, il intreb daca e greu sa razbesc prin ei, omul zice ca da, asa ca raman la varianta intiala- intoarcerea prin Pasul Boncuta. Desi la urcare, coborarea imi parea fioroasa, stau aproape toata coborarea in sa, foarte concentrata pe ce aveam de facut. Mi-ar fi placut sa imi iasa tura integrala, dar nu e nimic, poate revin aici in toamna cand coboara oile, poate revin cu Pinguinii, caci unde-s multi nici stanele nu mai sunt asa de temut, poate visez la o tura de iarna, intr-o zi senina si frumoasa, pe varfurile inzapezite.

Din Pasul Boncuta imi dau drumul la vale, full speed si ajung cat ai clipi la indicatorul spre Cheia.

E cazul sa trag aer in piept si sa pun osul la treaba. Rascolesc prin memorie si imi aduc aminte ca BA-ul asta are si o bucata de drum mai lat, pe curba de nivel pe care mi-o amintesc frumoasa si alergabila. Insa inceputul si sfarsitul vor fi probabil un push-bike continuu.

Dupa ce nimeresc poteca, bucuria mersului pe bicicleta nu tine decat cateva sute de metri caci apoi dau intr-un drum distrus de bustenii trasi la vale pe aici si transformat intr-un sant de noroi. Asa ca ma vad nevoita sa trec cand pe un mal, cand pe altul, tot impingand la bicicleta. 

Drum?

Nu imi pare greu, am energie, tot ce imi doresc e sa nu ma intalnesc cu vre-un turist ratacit pe aici, care sa ma intrebe de ce imi place sa ma chinuiesc asa si nu o iau pe forestier spre Cheia. Nu stiu de ce imi place...Explicatia fireasca e ca nu vreau sa ma intorc partial pe acelasi drum pe care am venit si as prefera ceva in circuit. Poteca asta, stiu bine, ma va scoate direct la Radu. Deci fara asfalt, fara nimic, doar cu o frumoasa coborare la final pe poteca larga de pe culmea Buzaianu. Pana acolo insa e ceva de muncit in schimb. Imi mai place pe aici, tocmai pentru ca nu sunt prea multi biciclisti care sa isi puna problema sa "scurteze" spre Cheia, sa impinga bicicleta la deal, pe un sant de noroi, intr-o inutilitate crunta. Macar eu cred si accept inutilitatea demersului meu, iar ca pe orice in care se baga omul de buna-voie, nu am cum sa ma supar.

Dupa momente fun de mers pe bicla si momente de sudoare ajung in final la ultima mica urcare si deja simt saua cu indicatorul.

Un fel de selfie, Mike + indicatorul

De aici, e tot la vale si eu presmit ca voi invata multe pe aceasta micuta coborare spre Cheia. La experienta mea de picior al broastei, orice coborare pe poteca isi are importanta sa, fiecare tura mai aduce ceva bagaj si ceva experienta in spate si ma bucur intr-un fel pentru orice provocare ce mi se iveste. Stiu ca ma dau cu teama, sunt constienta de asta, asa ca solutia e sa insist, sa ma dau mai mult, sa fiu mai sigura pe mine, ca apoi, in primavara sa daram tot ce am cladit pana acum cand voi incalta spd-urile si la MTB. Asta ca tot vorbeam de demersuri inutile!

Let's rock!

Traseu alergare: Cheia- Culmea Buzaianu- Culmea Gropsoare-Zaganu-La Rascruce- Saua Chirusca (CR)- Cabana Ciucas (BR)- Valea Berii (CA) pana in dreptul Fantanii lui Ioan-Muntele Rosu (BG)-Cheia  (PA)

Date tura: aici

Traseu bicicleta: Cheia-Baraj Maneciu Ungureni (asfalt)-Drum forestier spre Varful lui Crai (CA)- coborare in Valea Stanii- Pasul Boncuta- Tabla Butii (BR intre Pasul Boncuta si Tabla Butii)- retur pana in Valea Stanii- Culmea Buzaianu (BA)- Cheia (CR)

Date tura: aici