joi, 9 octombrie 2014

MPC 2014



"Oare (se) merita?" se intreba Lucian Clinci intr-un intermezzo al premierii, intristat cumva de numeroasele cereri de medalii primite inainte de festivitatea de premiere.

Luci este un optimist, un om care pentru a trai frumos, incearca sa se inconjoare cu frumos, un om cu idealuri, cu idei sportive sau cu idei ce tin de comunitatea alergatorilor din Romania si de comunitate locala ce merita toata lauda.

Si e firesc sa iti pui astfel de intrebari, periodic, dar mai ales atunci cand bilantul bate la usa. MPC 2014 s-a incheiat. MPC 2015 se intrevede deja cumva la orizont chiar si pentru participanti, deoarece cu siguranta, pentru organizatori, MPC 2015 se intrevedea inca de dinainte ca numaratoarea inversa de la startul actualei editii sa fi inceput. 

Te gandesti ca dupa 10 ani se vor strange la start de 12 ori mai multi participanti decat la prima editie, vezi in oamenii asezati la start dorinta de a-si incerca fortele, de a se autodepasi, dand ocol acestui munte frumos intr-un concurs devenit reper, in concursul care a introdus alergarea montana in vocabularul multor alergatori si/ sau iubitori de munte.

Cand in 2005 din Zarnesti plecau 50 de oameni, banuiesc ca era mai mult o cursa intre prieteni ce aproape se cunosteau unul cu altul. Cand numarul creste nu ii mai poti cunoaste pe toti, oamenii se schimba, oamenii nu isi dau mereu arama pe fata, oamenii sunt oameni, ca atare gresesc, ranesc, ajuta, toate impreuna si toate separat.
Startul de anul acesta si o mica parte din cei peste 600 de participanti (by Vio)
Cu totii ne dorim o comunitate de iubitori de munte si miscare cat mai unita si formata numai din oameni faini. Din oameni care inainte de a iubi competitia, iubesc mediul de joaca, si care arata asta prin gesturile marunte pe care le fac. Poate ca vesticii au integrat mai bine concepte ca slow-travel, ecoturism, respectul pentru natura, insa ceea ce ne-a lipsit mie si lui Radu cat am fost in Germania au fost exact oamenii dispusi sa stea la o poveste dupa concurs. Oamenii care sa nu vina doar pentru a alerga, pentru a mai bifa o cursa din planul lor de antrenament, de a stabili un nou personal PB. Noua ne-a lipsit atmosfera de la RTR, cand in seara lunga de dupa cursa, focul si chitarile celor de la CPNT ii cheama pe toti la foc, ne-au lipsit oamenii care participa la concursuri si cu care poti vorbi nu numai despre alergare, ci si despre alte ture frumoase, despre proiecte interesante, despre vise si infrangeri. In Romania sunt inca multi oameni din acestia si poate are de-a face cu spiritul nostru mai latin, poate are de-a face cu un individualism mai putin exacerbat, poate are de-a face cu faptul ca sportul e inca la inceputuri si numarul de praticanti (ai alergarii montane cel putin) e inca redus (desi creste continuu). Il inteleg cumva foarte bine pe Luci si nici pe mine daca m-ai intreba nu stiu ce mi-as dori, nu stiu unde as vrea sa ajunga alergarea montana. E un subiect la care se merita reflectat si pe marginea caruia se merita discutat. Initiativa lui Luci de a crea un decalog/ un cod deontologic al alergarii montane nu suna rau de loc, insa pe langa a-l creea si a-l semna, ar trebui dezvoltata si o modalitate de verificare. Nici nemtii sau popoarele nordice nu s-au nascut civilizati. Au existat constrangeri bine puse la punct. Cum ii poti constrange sa stea la rand la coarda fixa de pe Valea Urzicii si sa nu sara in fata, cum il poti constrange sa nu arunce ambalajul de la batonul primit in pachetul de start, cum il convingi sa fie om si macar sa se rusineze atunci cand calca stramb? Multe intrebari, putine raspunsuri, multa rabdare ce ne va schimba intr-un fel sau altul pe toti.

Au trecut 2 ani de cand nu m-am mai gasit in spatele liniei de start de la MPC. Toamna trecuta in loc sa imi investesc energia in alergat, ma luptam cu o bacterie mica si indaratnica ce ma lasa stoarsa de energie si nu mai era loc de nimic pe langa ea. Astfel dorinta de a participa era mare si in primavara am pus MPC-ul in “to do” list, desi era singurul maraton de acolo. Cu asemenea... pregatire lipsa nu aveam cum sa fac o figura frumoasa, dar aici era mai putin vorba de figuri frumoase cat mai mult de vibratia MPC-ului, de atractia lui irezistibila. Apoi a venit vara si odata cu vara, turele la munte s-au rarit si mai tare si primele ganduri de neparticipare au inceput sa imi dea tarcoale. Toamna am mai furat cateva zile libere, uneori chiar prin timpul saptamanii, dar multe au fost dedicate bicicletei si tot nu s-a facut lumina in intentiile mele de participare. Miercuri, in ultima saptamana, Radu mi-a pus in vedere sa vorbesc cu Luci. Intr-un moment de convingere am pus pana pe telefon. Mobilul a sunat o singura data si urganaul de indoieli m-a napadit din nou asa ca am inchis grabita. Din fericire era prea tarziu. In urmatorul minut suna telefonul si fara sa imi arunc privirea stiam cine e. Zarurile au fost aruncate, asa ca il sun pe Luci inapoi si ma trezesc dintr-o data participant la MPC 2014.

Vineri dimineata cand plec de acasa, stiu ca nu voi face mare branza, dar decid sa nu ma chinuiesc, sa ma bucur de faptul ca sunt acolo si atunci cand imi va fi mai greu, sa inlatur greul, gandindu-ma la Radu care va lipsi de la aceasta editie a MPC-ului.
Dimineata, inainte de start, alaturi de Cristi, Octavian si Clau (by Raluca)
Si cu o parte din sustinatori (by Raluca)
Cei mai sarnguinciosi dintre noi (by Vio)
Prin multime ii gasesc si pe Monica si Stefan (by Vio)
MPC-ul a fost asa cum mi l-am imaginat: greu cand nu ai antrenamentul necesar, lung cand nu ai niciun maraton alergat in anul respectiv, si mai greu cu noile adaugiri la Casa Folea si la Diana, dar frumos. Au fost doua momente de neuitat: primul, cand am iesit in Saua Funduri si al doilea pe coborarea de la Coltii Chiliilor la Zarnesti. Cand dupa o lunga bucata prin padure si prin ierburile inalte, zarile ti se deschid, cand in iPod incepe fara nicio avertizare sa se auda “Ora Hora”, cand jumate din oamenii din fata ta, se dau in stanga potecii si isi acorda cateva secunde pentru a fotografia marea de nori dintre Crai si Iezer, cand sufletul iti e usor desi picioarele iti sunt grele, cand stii ca totusi va urma o lunga coborare si ca daca ai ajuns aici, vei termina chiar si in ritm de melc MPC-ul, atunci pana si pasii se fac mai usor si distantele se scurteaza. 

La corzile de pe Valea Urzicii ne-am regrupat din nou si am avut parte atat de figuri frumoase cu un baiat de treaba ce ajuta o fata la coborarea tehnica, cat si de o alta cooncurenta care a intrat pur si simplu in fata, ignorand sirul de oamenii ce isi asteptau randul. Am avut parte de oameni care se grabeau fara motiv, fiind cu totii in plutonul de mijloc, unde timpii conteaza prea putin si am intalnit oameni cu rabdare, care ii asteptau pe cei din fata lor sa se ridice cand alunecau pe grohotis, m-am bucurat pentru tot ce era bun si am incercat sa nu ma intristez pentru nimic rau. Ma straduiam sa fiu "zen" chiar si atunci cand mi-am rupt batul de trekking ce m-a slujit credincios 4 ani pana acum si desi un ochi plangea cand se gandea la urcarea crunta pana la Diana ce ma va astepta fara bete, pe celalalt incercam sa il conving ca nu e chiar asa de rau si ca vom razbi. Fara indoiala, undeva in mine s-au dat niste lupte, s-au nascut niste frustari, s-au aplanat altele, dar totul era undeva in adanc si incercam sa le arunc cat mai in adanc si sa las la suprafata doar ceea ce era bun, doar ceea ce ma bucura, sau pur si simplu sa nu ma gandesc. Sa iti impui sa nu te gandesti e greu, dar muzica din urechi e un fel de spalare pe creier. M-am bucurat de Andrei pe care ma asteptam sa il gasesc macar in Plai, daca nu, undeva pe poteca, poate nu le-am multumit suficient fetelor din Plai, si mai ales Vioricai ce m-a preluat, mi-a umplut bidonul, Ralucai, ce a alergat la masina sa imi aduca o precehe de bete si Calinei, care nu stiu cum de a avut ideea inspirata sa isi ia cu ea betele pe anostul drum spre Plai. Cert este caci cu betele Calinei m-am simtit salvata si am inceput cu elan razboiul cu Diana. Ne-am razboit mult, o ora si un sfert, in niciun alt an batalia nu a mai fost atat de crunta insa apoi a urmat fericirea. Ea nu s-a numit neaparat coborarea pana la Coltii Chiliilor, abrupta si cu terenul neprietenos, lustruit de cateva sute de picioare inaintea mea, ci poteca frumoasa de la Coltul Chiliilor pana in Zarnesti. Acolo am avut din nou chef sa alerg si cheful venea parca mancand, pardon alergand. Anii trecuti am trecut pe aici cu o ora mai devreme si am ratat de fiecare data lumina blanda ce invaluie plaiurile de sub varfurile Turnu si Piatra Mica. Nici pentru brandusele de toamna nu am avut ochi si alergand pe aici, in ora de aur realizezi cu usurinta ca nu exista pierdere sau castig. Totul este relativ. A ajunge aici cu o ora mai devreme insemna un timp mai bun, dar pierzi spectacolul naturii. A pregeta/ a merge mai incet inseamna a filtra mai mult din ziua aceasta speciala in care 600 de oameni dau ocol Craiului. Dupa mintea mea, orice ai alege, iesi castigat, desi poate instictele de moment spun altceva. Faptul ca ai fost aici, faptul ca ai impartit ziua aceasta frumoasa cu atatia oameni, faptul ca ai petrecut cu prieteni, pe cararile Craiului (e drept ca in pas alergator) e ceea ce conteaza. Muntele nu pleaca de aici, tu te mai poti antrena si sa revii la anul cu ganduri de mai bine. Dar castigul si infrangerea sunt mereu ceva relativ, legate de asteptarile noastre. Si nu zic sa ne fixam asteptari joase, ci sa acceptam ca fiecare lucru rau are ceva bun in el, raul e rau doar pentru noi, greul e greu doar pentru noi si fiecare rau si greu ne dau un sut in fund.
Coborand de la Spirlea (by Radu Cristi)
La Plaiul Foii in punctul de realimentare (by Vio)
Aproape de Zarnesti (by Mihai Benea)
Finish (by Raluca)
Anul acesta nu am mai lipsit de la festivitatea de premiere si am continuat sarbatoarea numita MPC alaturi de Claudia si de alte 200-300 de persoane cunoscute sau necunoscute la Casa de Cultura. Am visat alaturi de Claudia la ture faine in Fagaras, ne-am facut planuri, am cunoscut oameni frumosi si am i-am aplaudat pe toti cei care au urcat pe scena.

Ziua de duminica a fost dedicata Pinguinilor si plimbarea prin Magura a fost doar asa, cat sa ne aduca pofta de mancare si sa incheiem superb un weekend plin, petrecut la poalele Craiului, un weekend cum poti trai doar o data pe an.
In Magura, cu Pinguinii (by Cristi)
Claudia fotografia branduse si...pinguini (by Claudia)
La anul va fi a zecea editie a MPC-ului si asa cum in 2009 mi-am promis ca voi participa la MPC 2010, asa, acum, manata de la spate de cele 7 ore lungi pot sa imi promit ca in 2015 voi da din nou tot ce e mai bun din mine si voi alerga din nou pentru un timp care sa inceapa cu 6 ore.

"Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis." (R. Gyr)

3 comentarii:

  1. Uite, de-asta am eu ciuda pe restul pinguinilor ca nu scriu jurnale, oricat ai povesti in viu grai, cand citesti parca mai traiesti odata prin ochii altuia experienta! Abia astept sa vina editia a 10-a :D

    RăspundețiȘtergere
  2. Pana la editia a 10-a sper sa avem un 2015 plin si frumos, cu munte, munte si mai mult munte. E ceva dupa care tanjim amandoua :).

    RăspundețiȘtergere
  3. Mie imi plac jurnalele voastre pentru ca va etalati sentimentele. Voi va puneti sufletul pe "hartie".
    Pentru acest lucru va multumesc.
    Dana Crista

    RăspundețiȘtergere