miercuri, 18 februarie 2015

De la Azuga in Cheia, pe schiuri de tura



Tura aceasta trebuia sa devina realitate pentru ca in ciuda tuturor incertitudinilor (sau a vicisitudinilor, luati-o cum vreti) toate mi-au mers struna in saptamana dinaintea turei, si sambata dimineata am putut sa ma sui pe schiuri si sa incep sa deschid urme prin zapada mare de pe forestierul ce urca pe Valea Steviei. Povestea suna cam asa. Dupa ce la Straja am reusit sa imi rup schiul, a inceput o cursa contra-cronometru pentru a-mi gasi o pereche de schiuri pe care sa termin aceasta iarna. O varianta era sa imi iau o pereche de schiuri noi, dar asta insemna ca trebuie sa imi schimb si focile, si anul urmator, cand am de gand sa imi schimb claparii, va trebui sa imi montez din nou legaturile, dupa lungimea noilor clapari. Alta varianta era sa imi iau o pereche de schiuri SH, dar unde sa gasesti schiuri SH de pe o zi pe alta, avand in vedere ca pe bursa nu era nimic de actualitate. Si mai ales schiuri de o anumita lungime si nu foarte grele…si cerintele continua. Dileme, dileme.
Muha se ofera sa imi dea schiurile ei, insa legaturile sunt prea mici pentru claparii mei (diferenta era de doar 10 mm, dar sufcienta cat sa nu se potriveasca). Radu incepe sa se uite pe la magazinele de schiuri noi si SH si sa isi intinda “antenele”. Gaseste o pereche de Rossignol Bandit B2 la freeyeti, la incredibila suma de 190 de lei, si o pereche de Movescount Balance noi. Diferenta era de 300 g/ schi (intre Rossignol si Movescount), importanta pentru mine, dar daca comparam schiurile de la Rossignol cu Silvretta-urile mele vechi, diferenta era de doar 100 g/ schi, ceea ce devenea mai acceptabil.
Dau pana la urma comanda la Freeyeti si oamenii din Oradea ma asigura ca schiurile imi ajung pana vineri. Acum punctul 2: cine monteaza legaturi Dynafit in Bucuresti? Radu isi intinde antenele si imi spune ca cei de la Ski Center. Sun, insa oamenii nu imi garanteaza ca pot monta legaturile vineri dupa-amiaza, ca daca nu au sablon si trebuie masurat dureaza mult etc. Avand in vedere ca am vazut la Mihai ca montatul nu dureaza mai mult de jumatate de ora, imi e greu sa cred ca ar fi nevoie de jumatate de zi (trebuia sa le duc schiurile in jur de 12 ca sa fie gata pana seara). Asa ca vineri avea sa fie ziua adevarului: merg sau nu merg la munte. Si nu era vorba de a merge la munte pe schiuri. Sa fim seriosi, puteam sa merg si per pedes si aveam mereu varianta de rezerva de a merge cu Pinguinii in Ciucas. Dar Radu a reusit inca de la inceputul saptamanii sa puna paie pe foc cu propunerea traversarii Neamtului si Grohotisului pe schiuri, de la Azuga la Cheia, pentru a face sambata seara jonctiunea cu Pinguinii, in Cheia. Cum la asemenea aventura nu puteam spune pas (Radu mai facuse traseul intr-o toamna tarzie in alergare, vremea se anunta perfecta, ziua creste usor, usor) presiunea de a rezolva problema schiuri nu putea fi ignorata.
Cum sa lipsesti de aici?
Vineri, curierul ajunge la timp, schiurile sunt despachetate pana la 11.30 si tocmai ma pregateam sa plec la Ski Center cand primesc un sms de la Radu cu numarul lui Bivuacu. Il sun si ramane sa duc schiurile la Himalaya. La 14.30 legaturile sunt montate, la 19.00 masor focile si constat ca daca le mai prelungesc putin (Radu lasese cate o bucata generoasa de material la capete) imi pot lungi focile cu 5 cm si totul pare in regula. Radu ma ajuta cu reglajele si nu imi ramne decat sa spun: Doamne-ajuta, sa nu imi faca suprize tot set-up fix in mijlocul turei.

Am o adevarata obsesie legata de echipament, care nu trebuie sa se strice, care trebuie sa functioneze perfect in timpul turei si nu trebuie sa imi creeze probleme, toate minusurile tehnice scotandu-ma din sarite.
Radu stie asta, si el a fost cel care a facut ca tura asta sa inceapa in formatie de doi.
Noul set-up 
Vechiul set-up, acum redus la o banala bucata de lemn stramb, dupa ce s-au demontat si legaturile
Sambata dimineata sansa continua sa ne surada. Plecam din Bucuresti cu primul tren, la 7.45 suntem in Azuga, gasim la gara un taximetrist foarta amabil care e de acord sa ne duc cu masina pe Valea Azugii, chiar si pana la Vila Trifoiul, tot el ne ajuta cu intrarea pe forestierul spre Valea Steviei si iata, la 8.30 incaltam schiurile si o pornim la deal. 
La Cabana Stevia
In fata ne stau 30 km, aproximativ 2000 m diferenta pozitiva de nivel si cam 12 ore de mers. De la cabana Stevia, aflata cu 1 km inainte de Valea Azugii, prindem un forestier scurt pe Valea Steviei, 1.7 km, pe care inaintam cu usurinta prin zapada mare. 

Cand se termina forestierul ne gasim in impas: sa continuam pe vale (nu stim daca vom mai gasi poteca etc), sau sa incercam sa iesim intr-una din culmile ce urca pe stanga spre Neamtuui sau pe dreapta spre Stevia? Alegem varianta mai domoala, adica stanga, varianta care e tot inclinata cat o portie rosie-neagra si focile mai inguste decat trebuie imi aduc primele frustrari, caci acolo unde Radu urca, eu alunec la vale. Mai pe schiuri, mai cu ele pe rucsac, depasim o prima portiune mai abrupta si ne regrupam intr-o zona mai plata, aflata la baza unui nou hei-rup. Facem o pauza de 5 minute si apoi incepem sa urcam, dar nu dam doua serpentine scurte, cand din stanga mea aud un zgomot. Mai intai apare ceva negru din zapada si imi imaginez ca e o vulpe ori alt patruped inofensiv, dar apoi apare un cap si la final un intreg ursulet. Nici adult, nici pui, ceva pe la 1 an si jumate, probabil prima sa iarna singur. In afara de “Ursul” nu mai am alta replica si ne speriem unii de altii. Eu si Radu incercam zadarnic sa ne deplasam cumva pe panta inclinata (ori la deal, ori la vale), ursul, din fericire, la fel de speriat ca si noi, se pravaleste la vale, fugind, rostigolindu-se si disparand din campul nostru vizual inainte ca bataile inimii sa se domoleasca. Totusi, cu ajutorul shot-ului de adrealina iesim repede in culme si ne relaxam, abia cand panta se mai domoleste si padurea sa rareste. Ma indoiesc ca am trezit ursul din barlog, cred ca era deja treaz si doar l-am deranjat din ascunzatoare, mai ales ca locurile prin care am trecut nu sunt deloc umblate, nu exista nicio poteca si nu duc intr-o directie anume sau spre un obiectiv interesant. Ce sa mai, ne-am inceput ziua bine, si Radu da glas gandului meu: s-ar putea sa nu fie singura intalnire de acest fel, mai ales ca vom tot umbla azi prin locuri nebatute.
De aici tinem culmea si dupa 30 de minute se intrevede cerul albastru si piciorul inzapezit ce urca pana pe varf se deschide in fata noastra.
Tocmai am iesit din padure si am inceput urcusul spre Varful Neamtului
Bucegii se ridica usor, usor in spatele nostru
Vremea este superba, zapada si soarele sunt orbitoare, asa ca raman la colanti, scot ochelarii si brevetez o noua metoda de protective solara: strugurelul. Cum in tura asta am incercat sa iau cat mai putine bagaje am renuntat inclusiv la crema de soare asumandu-mi “prajeala” de rigoare. Insa in momentul t0 am recurs la strugurel, pe care daca il incalzesti putin intre degete, il inmoi suficient cat sa aplici un strat subtire pe zonele cele mai expuse: nari, obraji etc.
Rosie de la soare, sau de la strugurelul cu "esenta" de capsuni?
Radu ma prinde din urma si pleaca inainte. Urcarea pe Neamtului e chinuitoare, focile mai inguste nu ma ajuta neam pe zapada inghetata si dupa mai multe cazaturi hotarasc sa pun schiurile pe rucsac si sa urc la clapari, beneficiind de zapada bocna. Pe masura ce urcam Bucegii, apoi Craiul, Piatra Mare si Postavaru se deschid privirilor noastre. Din punctual asta de vedere, Neamtului sunt foarte darnici, pe langa muntii de mai sus, privirile noastre ajung pana in Ciucas, Grohotis, iar in spatele noastre Baiului. Acum e si prima data cand vedem cumva destinatia zilei de astazi si totusi, nu pare atat de departe pe cat imi imaginam. 

Privind pana hat-departe in Grohotis. In spate se vede Ciucasul
Coborarea de pe varf este urata, zapada a fost cumva viscolita si intarita in valuri si e mai mult chin decat placere. Apoi, pentru a ocoli varful Paltinul, alegem o curba de nivel, pe unde vara merge un drum. Urma drumului se vede inca, pentru ca versantul este patat cu smocuri de iarba. Initial reusim sa le ocolim, coborand intr-un derapaj controlat, dar ajungem la un punct in care ne punem schiurile pe rucsac si marsaluim putin pe culmea ingusta ce se lasa spre Pasul Predelus. Cand zapada reapare, ne urcam din nou pe schiuri si mai dam o bucata de coborare, mai mult pentru a castiga ceva timp. 
Deja Neamtului ne blocheaza orice perspectiva in spate si nu ne ramane sa privim decat in fata, spre culmile pe care le vom traversa pentru a ajunge in Grohotis: Sloeru, Urlatelu, Cioara.
Ocolirea vf Paltinul pe curba de nivel pentru a intersecta Piciorul Predelus la 1600 m altitudine
Prima pauza mai rasarita o facem in Pasul Predelus, unde mananc ceva caci deja incepuse sa ma roada stomacul si apoi incepem urcarea prin padure spre Slueru. Desi urmatorul segement, de tranzit intre Neamtului si Grohotis e destul de lung, totusi nu exista diferente mari de nivel, cobori pana la 1200-1300 m si urci apoi la 1500-1600 m. Pustietatea de aici este insa extrem de atragatoare. Niciun zgomot, doar urme de animale (vulpe, iepure) tulbura albul locului. Pur si simplu natura se odihneste si ea, doar noi o deranjam cu trecerea noastra pe aici, lasand in urma noastra dara continua si adanca a schiurilor. In toate sectiunile de padure marcajul este bun, refacut si drumul e usor de gasit. In rest, pe culme, ne ajutam de relief, harta, amintirile lui Radu si avem la indemana GPS-ul daca e nevoie sa recurgem la track-ul desenat de acasa. In drumul nostru dam si de cateva locuri frumoase de cort, in poienite neatinse si cum zicea si Radu, ar merge pe aici o tura de 2 zile, cu campat intr-un loc fain ca acesta, fie primavara, cand padurea prinde viata, fie toamna cand foioasele coloreaza versantii arsi de soare in rosu si aramiu.
Pe la Urlatelu 
Pe Cioara 
Cautand cu privirea trecerea spre Grohotis 
Gasind culoarul de trecere spre Grohotis
Padurea scaldata in razele apusului
Inainte de a incepe efectiv urcusul spre Bobu Mic (primul si singurul varf din Grohotis pe care aveam in plan sa il atingem) ne intalnim si cu primii si singurii oameni pe ziua de azi-3 drumeti, ce au plecat din Cheia de dimineata si vor sa faca aceeasi traversare ca si noi. Ne bucuram si unii si altii de intalnire, caci strangem informatii pretioase si recente, si mai ales avem urme. Ei, urmele noastre de schiuri pana in Neamtului, noi urmele lor pana aproape de Cheia. Fara prea multe discutii, hotaram sa coboram pe Valea Mogosului, pe unde au urcat ei si merg urmele. Noaptea are sa ne prinda in culmea Grohotisului si combinatia noapte+ gps nu ne garanteaza ca vom gasi neaparat si un picior bun de schiat si nu vom ateriza prin cine stie ce vale dubioasa.
Culorile sfarsitului de zi
Apusul se consuma in spatele meu si eu urc constant spre varf. E prima intalnire cu Grohotisul, dar probabil nu si ultima, pentru ca mai merita venit aici pe bicicleta. De pe Bobu Mic nu ne ramane decat sa tinem urmele cu atentie, mai intai cumva pe curba de nivel, apoi angajandu-ne intr-o coborare lina si la final intrand in padure si prinzand un drum-vaioaga-sant, pe care coboram cu teama, cam din mal in mal.
Drumul e lung, tot coboram fara pauze si parca tot suntem departe. Santul se largeste si se face intai un drum ingust, apoi drumul se lateste pe masura ce ne apropiem de firul apei si am cobori si noi mai cu spor, daca drumul nu ar fi presarat cu capcane: copaci pe sub care trebuie sa ne strecuram sau pe care trebuie sa ii ocolim, craci, crengi, santuri, urmele celor ce au urcat pe aici si tot asa. Drumul noastru debuseaza in ceva mai mare si ceva inghetat si intr-un final glorios ne apare in fata ochilor bariera de la capatul drumului si primele faruri de pe DN1A.
Suntem salvati, dar nu stim unde am ajuns, asa ca eu pornesc telefonul sa imi sun prietenii sa vad daca ne poate recupera cineva, iar Radu deschide GPS-ul ca sa vada cat mai avem pana in Cheia: 5 km si prietenii nostri care vin dupa noi. Norocul ne-a suras de data asta in persoana lui Alois, care ne-a salvat de un mars de 4-5 km pe drumul national.

Si vai, cat de contrastant e hotelul de 3 stele unde am aterizat, patul impecabil in care am cazut lati si toata curatenia si ordinea din jur... Insa amintirile adevarate raman cele de pe munte, si nu cele de la hotel. In memoria mea ramane singuratatea, pustietatea, locurilor prin care am trecut, orele de mers, vremea superba si ideea ca poti ajunge departe pas cu pas.

* Track-ul turei: 
Valea Azugii (Cab.Stevia)- dupa Bobu Mic: http://www.movescount.com/moves/move53077718
Bobu Mic- DN1 A (cu 5 km inainte de Cheia): Track Bikemap

* Distante/ Timp: aprox 35 km, 1800-2000 m diferenta de nivel, 13 h

* Jurnal Radu: Din Azuga pana in Cheia pe schiuri

Foto by Radu

2 comentarii:

  1. Splendida tura, felicitari ! Si eu imi doaresc s-o fac cândva, mai intai vara pe îndelete si apoi iarna pe schiuri. Toate par sa se fi legat, de la schiurile primite/montate la timp, la vremea/zapada foarte buna, la taximetristul din Azuga care v-a dus la baza traseului, întâlnirea cu turistii si urmele dinspre Cheia exact când aveati mai multa nevoie de ele ... Si pozele sunt splendide. Ma gândesc daca n-ar merge tura impartita in doua cu coborare din Pasul Predelus in Valea Doftanei, innoptat si continuat a 2-a zi ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tura ar fi foarte comoda la 2 zile, dar cazare in Pasul Predelus, ma indoiesc ca vei gasi. Alternativa e cortul sau o stana dintre Pasul Predelus si Grohotis (in zona Muntelui Cioara/ Urlatelu) dar asta inseamna bagaj suplimentar in spate (cel putin sac de dormit si salteluta).

      Ștergere