marți, 7 aprilie 2015

Dobrogea –Pe vant furios si bicla iute



Huzur nu altceva! Nu venim bine marti dintura, ca vineri incingem conexiunea la net cu alte zeci de mailuri legate de weekendul ce sta sa inceapa.  Saptamani cu 3 zile de munca sa tot fie…Cu niciun pret nu voiam sa capitulez in fata iernii reinstalata in jumatate de tara si cautam pe site-urile de vreme o bucatica de tara cu primavara. O gasesc in Dobrogea. Acolo erau cele mai mari temperaturi, dar fiindca vorbim de Dobrogea, era si vant. 
Una din cele 5 de acasa
Pana la urma sunt ajutata de bikemap si foreca si desenez un circuit de 120 km, cu vantul majoritar din spate sau lateral-spate, daca prognoza avea sa se tina de cuvant. Motivul pentru care tineam atat de mult sa merg cu bicicleta weekend-ul asta, este pentru ca voiam sa scot cursiera la plimbare, sa facem vum-vum cum zice Radu. In singura iesire pe langa Bucuresti nu am prins gustul, fiind prea crispata sa pastrez armasarul stabil, sa nu ma imprastii intr-o groapa, sa nu intre vreo masina in mine etc, sa nu intru eu cu capul intr-o masina, ce sa mai, o multime de pitici pe creier. Era clar ca imi trebuiau niste drumuri bune si cu trafic putin, ca sa capat curaj si sa ma imprietenesc cu bividiul.
Energie autentica
Ca sa fie balul bal, imi mai leg si picioarele de pedale si dupa ce imi fac o cruce mare in gand, pornim la drum. Raluca pe post de masina de asistenta ne aduce toate lucrurile la pensiune, pinguinii pleaca si ei cu bagaj usor in tura lor de cicloturism, iar eu si Radu ne suim pe cursiere si luam la macinat un deal ce urca din Ciucurova spre Topolog. Dealul e lung, eu ajung la fundul sacului cu viteze si dealul incepe sa devina si greu. Schitez niste incercari timide de a ma ridica in pedale, dar ma asez repede in sa, caci simt ca nu pot controla bicicleta. Din varful dealului, alta distractie: coborarea. Inclestez mainile pe frane si hai sa ii dam la vale. Lectia cea mai buna pana acum: fara miscari bruste, nu decuplezi spd-uri, nu schimbi pozitia mainilor pe ghidon la viteza mare, nu te uiti dupa cai verzi pe pereti, gata cu huzurul de la cicloturism cand iti faci de cap. Pe rotile astea subtiri si pe bicicleta asta usoara, cu care te umfla vantul cand bate din lateral trebuie sa fiu atenta. Cumva, in sinea mea, ma tot astept sa ma imprastii la un moment dat in tura asta. Nu prea concep o prima iesire cu atatea impedimente din care se ies basma curata.

Continuam pe drumul de Harsova cam 20 km, drumul e impecabil si liber, astfel incat am timp sa ma obisnuiesc cu pozitia, cu schimbat foi si pinioane, cu distanta de franare etc. Ne opreste mai intai o pana si apoi bifurcatia spre Rahman, unde deliberam daca ne bagam sau nu pe drumul prost ce ne sta in fata. Logic ar fi sa nu o facem, dar spiritul de aventura e prea puternic. masuram noi si calculam distanta pe harta si hotaram ca 15 km pana in Casimcea, unde drumul trebuie sa redevina bun, nu pot sa fie un capat de tara. Asa ca ii dam usurel, facand slalom printre gropi, mai bagam si un off -road, un drum de pamant etc pana cand ajungem in Casimcea unde facem pauza de masa. Eclere cu 2 lei (mancam 3 bucati), covrigi cu 60 de bani, mancam si din acestia 2 cu o sticla de lapte batut si ii dam bice in continuare. Pe urmatorii 30-40 km pana in Ceamurlia de Jos incep sa se dezlege mainile si picioarele. Pustiul Dobrogei e numai bun de pedalat, cu vantul din spate, cu sate rare, cu urcari si coboari, doar primavara lipseste din tabloul pe care mi-l zugravisem acasa.
Prima pana 
Casa
Totusi e ceva fain in usurinta cu care se scurg kilometrii pe cursiera. Cand ajungem in europeanul Tulcea-Constanta si aflam ca pinguinii sunt cu 3 km in fata noastra, opriti la o carciuma, ne suim repede in sa, caci 3 kilometri trec repede cu noua motorizare. A doua pauza mai lunga o facem deci la o bere in Ceamurlia de Jos si aici ne despartim din nou. Pinguinii continua direct spre Jurilovca, iar noi revenim la european si megerm ocolit prin Babadag si Enisala. Ora de aur o prindem in zona cu Enisala, la cetate e pustiu, la soare e inca placut si din varful dealului, o mare parte din Dobrogea e a noastra. 
Ora de aur  
Enisala 
Departari
Pacea s-a cooborat si la mine in tartacuta, caci se pare ca incep sa ma inteleg cu armasarul si sunt semne ca o sa facem echipa buna. Cursiera e clar un univers nou si turele clasice de bicicleta (Secaria, Valea Fiarelor, Sultanu) reapar pe firmament, privite cu acelasi respect, aceeasi teama si aceeasi nerabadare ca si prima data.

Incheiem tura la un capat de sat in Jurilovca si asteptam sa ne ostiom foamea cu bors de peste si peste prajit.

A doua zi, incerc sa fiu cumpatata caci imi resimt muschii si desi febra musculara nu am, simt ca nici nu mai pot sa trag ca in prima zi. Radu vrea sa mergem pana in Tulcea, dar asta inseamna cam 120 km, pe care nu simt ca ii pot duce, asa ca stau cu harta in fata, incercand sa gasesc variante alternative. Nu e baiul ca nu pot sa merg 120 km si azi, dar nu m-as incadra in ora 16.00 stabilita pentru a ne reuni la masini.
Plecarea, de dimineata. Fiecare cu armasarul sau
De data asta simt ca nu ma voi mai lupta cu bicicleta si de cum ma asez in sa lucrurile se leaga frumos, mai putin viteza aia de 30 km/h, implicita pentru a iesi planul cu 120 km. Radu imi tot spunea ca pana la 30 km/h nu depui niciun fel de efort, dar mie ceva nu imi iese, caci ma opresc undeva la bariera de 27.7 km/h. Poate o fi tehnica, poate o fi vantul, poate o fi oboseala, ramane de vazut tura urmatoare. Cum iesim in european, profitam insa de drumul bun pentru a exersa mersul in trena. Alti demoni cu care trebuie sa ma lupt: gropi care nu se vad, miscari bruste ale celui din fata, eu cu picioarele legate de pedale, imaginea om+ bicicleta aruncati in sant si totul pe un drum european, e adevarat, cu trafic minim. Totusi, toate temerile astea trebuie sa existe pentru a avea satisfactia progresului, pentru a avea ce povesti apoi in jurnal. Cu timpul si turele de cursiera se vor banaliza oarecum, voi sti la ce sa ma astept, nu ma va mai surpinde nici in bine miscarea uniforma si lina, nici in rau viteza aparent prea mare. Te obisnuiesti si cu viteza (si mai grav e ca incepe sa iti placa), te obinuiesti si cu drumurile din Romania, inveti ce poti tu si ce poate bicicleta si ajungeti la o simbioza ce da ture frumoase, dar nu mai da material de blog. Din cand in cand cate o tura epica si cam atat, noi planuri, undeva intre cicloturism rapid si ture de antrenament.

In Cataloi ne despartim. Radu isi lungeste tura in Valea Teilor si eu sigura pe mine ca totul va merge bine, ca nu ma voi imprastia, ca nu ma voi rataci, ca am cazut la pace cu bividiul, pornesc pe varianta scurta spre Nicolae Balcescu si Ciucurova. Dupa Nalbant ma ia in primire vantul, initial din lateral (coborarile in viteza fiind interesante), iar apoi, din N. Balcescu, direct in fata, luptandu-ma in acelasi timp cu vantul si cu kilometrii si alergand dupa pinguinii care erau cu cativa kilometri in fata mea. Ii ajung cu chiu si vai din urma si mergem impreuna pe ultimii 5-6 kilometri luand pulsul turei. Viorica e obosita, Octavian e in forma, Cristi a evadat pe cursiera mea, Dana e incantata de noua bicicleta, Vali si Muha sunt si ei in parametrii si incheie relaxati un alt weekend afara. 

Na, de data asta am pacalit iarna si suntem printre putinii norocosi, care ne aflam cu Bucurestiul nostru cu tot, la jumatatea distantei intre iarna din centrul tarii si copacii infloriti din est. De Pasti, ce sa fie oare? Preferabil sa ninga alb, la 16 grade cu plus, cu petale de flori de cires.
Si totusi mai exista speranta pentru primavara

Trasee si datele turei: Ziua 1 & Ziua  2

Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu