Huzur nu altceva! Nu venim bine marti dintura, ca vineri incingem conexiunea la net cu alte zeci de mailuri legate de
weekendul ce sta sa inceapa. Saptamani
cu 3 zile de munca sa tot fie…Cu niciun pret nu voiam sa capitulez in fata
iernii reinstalata in jumatate de tara si cautam pe site-urile de vreme o
bucatica de tara cu primavara. O gasesc in Dobrogea. Acolo erau cele mai mari temperaturi,
dar fiindca vorbim de Dobrogea, era si vant.
 |
| Una din cele 5 de acasa |
Pana la urma sunt ajutata
de bikemap si foreca si desenez un circuit de 120 km, cu vantul majoritar din
spate sau lateral-spate, daca prognoza avea sa se tina de cuvant. Motivul
pentru care tineam atat de mult sa merg cu bicicleta weekend-ul asta, este
pentru ca voiam sa scot cursiera la plimbare, sa facem vum-vum cum zice Radu.
In singura iesire pe langa Bucuresti nu am prins gustul, fiind prea crispata
sa pastrez armasarul stabil, sa nu ma imprastii intr-o groapa, sa nu intre vreo
masina in mine etc, sa nu intru eu cu capul intr-o masina, ce sa mai, o multime de pitici pe creier. Era clar ca imi
trebuiau niste drumuri bune si cu trafic putin, ca sa capat curaj si sa ma imprietenesc cu bividiul.
 |
| Energie autentica |
Ca sa fie balul bal, imi mai leg si
picioarele de pedale si dupa ce imi fac o cruce mare in gand, pornim la drum.
Raluca pe post de masina de asistenta ne aduce toate lucrurile la pensiune,
pinguinii pleaca si ei cu bagaj usor in tura lor de cicloturism, iar eu si Radu
ne suim pe cursiere si luam la macinat un deal ce urca din Ciucurova spre
Topolog. Dealul e lung, eu ajung la fundul sacului cu viteze si dealul incepe
sa devina si greu. Schitez niste incercari timide de a ma ridica in pedale, dar
ma asez repede in sa, caci simt ca nu pot controla bicicleta. Din varful
dealului, alta distractie: coborarea. Inclestez mainile pe frane si hai sa ii
dam la vale. Lectia cea mai buna pana acum: fara miscari bruste, nu decuplezi
spd-uri, nu schimbi pozitia mainilor pe ghidon la viteza mare, nu te uiti dupa
cai verzi pe pereti, gata cu huzurul de la cicloturism cand iti faci de cap. Pe
rotile astea subtiri si pe bicicleta asta usoara, cu care te umfla vantul cand
bate din lateral trebuie sa fiu atenta. Cumva, in sinea mea, ma tot astept sa
ma imprastii la un moment dat in tura asta. Nu prea concep o prima iesire cu
atatea impedimente din care se ies basma curata.
Continuam pe drumul de Harsova cam 20 km,
drumul e impecabil si liber, astfel incat am timp sa ma obisnuiesc cu pozitia,
cu schimbat foi si pinioane, cu distanta de franare etc. Ne opreste mai intai o
pana si apoi bifurcatia spre Rahman, unde deliberam daca ne bagam sau nu pe
drumul prost ce ne sta in fata. Logic ar fi sa nu o facem, dar spiritul de aventura
e prea puternic. masuram noi si calculam distanta pe harta si hotaram ca 15 km
pana in Casimcea, unde drumul trebuie sa redevina bun, nu pot sa fie un capat
de tara. Asa ca ii dam usurel, facand slalom printre gropi, mai bagam si un off -road, un drum de pamant etc pana cand ajungem in Casimcea unde facem pauza de
masa. Eclere cu 2 lei (mancam 3 bucati), covrigi cu 60 de bani, mancam si din
acestia 2 cu o sticla de lapte batut si ii dam bice in continuare. Pe urmatorii
30-40 km pana in Ceamurlia de Jos incep sa se dezlege mainile si picioarele. Pustiul
Dobrogei e numai bun de pedalat, cu vantul din spate, cu sate rare, cu urcari
si coboari, doar primavara lipseste din tabloul pe care mi-l zugravisem acasa.
 |
| Prima pana |
 |
| Casa |
Totusi e ceva fain in usurinta cu care se
scurg kilometrii pe cursiera. Cand ajungem in europeanul Tulcea-Constanta si
aflam ca pinguinii sunt cu 3 km in fata noastra, opriti la o carciuma, ne suim
repede in sa, caci 3 kilometri trec repede cu noua motorizare. A doua pauza mai
lunga o facem deci la o bere in Ceamurlia de Jos si aici ne despartim din nou.
Pinguinii continua direct spre Jurilovca, iar noi revenim la european si megerm
ocolit prin Babadag si Enisala. Ora de aur o prindem in zona cu Enisala, la
cetate e pustiu, la soare e inca placut si din varful dealului, o mare parte
din Dobrogea e a noastra.
 |
| Ora de aur |
 |
| Enisala |
 |
| Departari |
Pacea s-a cooborat si la mine in tartacuta, caci se
pare ca incep sa ma inteleg cu armasarul si sunt semne ca o sa facem echipa
buna. Cursiera e clar un univers nou si turele clasice de bicicleta (Secaria,
Valea Fiarelor, Sultanu) reapar pe firmament, privite cu acelasi respect,
aceeasi teama si aceeasi nerabadare ca si prima data.
Incheiem tura la un capat de sat in Jurilovca
si asteptam sa ne ostiom foamea cu bors de peste si peste prajit.
A doua zi, incerc sa fiu cumpatata caci imi
resimt muschii si desi febra musculara nu am, simt ca nici nu mai pot sa trag
ca in prima zi. Radu vrea sa mergem pana in Tulcea, dar asta inseamna cam 120
km, pe care nu simt ca ii pot duce, asa ca stau cu harta in fata, incercand sa
gasesc variante alternative. Nu e baiul ca nu pot sa merg 120 km si azi, dar nu
m-as incadra in ora 16.00 stabilita pentru a ne reuni la masini.
 |
| Plecarea, de dimineata. Fiecare cu armasarul sau |
De data asta simt ca nu ma voi mai lupta cu
bicicleta si de cum ma asez in sa lucrurile se leaga frumos, mai putin viteza
aia de 30 km/h, implicita pentru a iesi planul cu 120 km. Radu imi tot spunea
ca pana la 30 km/h nu depui niciun fel de efort, dar mie ceva nu imi iese, caci
ma opresc undeva la bariera de 27.7 km/h. Poate o fi tehnica, poate o fi
vantul, poate o fi oboseala, ramane de vazut tura urmatoare. Cum iesim in european,
profitam insa de drumul bun pentru a exersa mersul in trena. Alti demoni cu
care trebuie sa ma lupt: gropi care nu se vad, miscari bruste ale celui din
fata, eu cu picioarele legate de pedale, imaginea om+ bicicleta aruncati in
sant si totul pe un drum european, e adevarat, cu trafic minim. Totusi, toate
temerile astea trebuie sa existe pentru a avea satisfactia progresului, pentru
a avea ce povesti apoi in jurnal. Cu timpul si turele de cursiera se vor
banaliza oarecum, voi sti la ce sa ma astept, nu ma va mai surpinde nici in
bine miscarea uniforma si lina, nici in rau viteza aparent prea mare. Te
obisnuiesti si cu viteza (si mai grav e ca incepe sa iti placa), te obinuiesti
si cu drumurile din Romania, inveti ce poti tu si ce poate bicicleta si ajungeti
la o simbioza ce da ture frumoase, dar nu mai da material de blog. Din cand in
cand cate o tura epica si cam atat, noi planuri, undeva intre cicloturism rapid
si ture de antrenament.
In Cataloi ne despartim. Radu isi lungeste
tura in Valea Teilor si eu sigura pe mine ca totul va merge bine, ca nu ma voi
imprastia, ca nu ma voi rataci, ca am cazut la pace cu bividiul, pornesc pe varianta
scurta spre Nicolae Balcescu si Ciucurova. Dupa Nalbant ma ia in primire vantul,
initial din lateral (coborarile in viteza fiind interesante), iar apoi, din N.
Balcescu, direct in fata, luptandu-ma in acelasi timp cu vantul si cu
kilometrii si alergand dupa pinguinii care erau cu cativa kilometri in fata
mea. Ii ajung cu chiu si vai din urma si mergem impreuna pe ultimii 5-6
kilometri luand pulsul turei. Viorica e obosita, Octavian e in forma, Cristi a
evadat pe cursiera mea, Dana e incantata de noua bicicleta, Vali si Muha sunt
si ei in parametrii si incheie relaxati un alt weekend afara.
Na, de data asta
am pacalit iarna si suntem printre putinii norocosi, care ne aflam cu
Bucurestiul nostru cu tot, la jumatatea distantei intre iarna din centrul tarii si copacii
infloriti din est. De Pasti, ce sa fie oare? Preferabil sa ninga alb, la 16
grade cu plus, cu petale de flori de cires.
 |
| Si totusi mai exista speranta pentru primavara |
Foto by Radu
0 comments:
Trimiteți un comentariu