miercuri, 22 aprilie 2015

Cozia



Picioarele mele au uitat. Au uitat cum e sa alergi pe poteca, cum se sare din piatra in piatra, au uitat inclusiv febra musculara crunta de dupa o tura de trail running. Trebuia sa imi aduc aminte toate acestea, caci Brasov Marathon bate la usa si eu nu am nici macar 1 km alergat pe o poteca de munte anul acesta. Off, iarasi am cazut in inconstienta aceea frumoasa a concursurilor care sunt mai mult decat poti tu sa duci. Era deci imperios sa profit de iesirea de o zi in Cozia. Pinguinii aleg sa balaureasca pe nemarcate, eu ma multumesc cu potecile batute ce duc spre cabana. Sambata seara ma gandeam acasa, ca o tura de 4 ore “ma costa” 6 ore de mers cu masina, si ca nu prea e corect schimbul, nu se prea merita. Insa duminica la ora 11.00 cand eram singura pe munte, batuta de vant, insa martora unei naturi superbe, incremenite in chiciura de peste noapte, mergand alert printre brazii verzi transformati in brazi argintii, nu mai gandeam deloc asa.
Dintre frumusetiile alergatului. A fi in locul potrivit, la momentul potrivit
Duminica dimineata pe Valea Oltului era frig. Un frig de iti clantaneau dintii in gura chiar si in pufoaica. Asa ca nu ma dau viteaza si inghesui si pufoaica in rucsac. Pe la 9.08 ma urnesc de la masina, pinguinii sunt deja inaintea mea, dar ar trebui sa ii prind repede din urma. Nu are sens sa ma rup alergand pana la troita. Nu am antrenamentul necesar si nu as face decat sa ma secatuiesc de energie, asa ca aleg sa o iau batraneste la pas, pana cand se tureaza usor, usor motorasele. Ii prind din urma pe pinguini si apoi trec pe langa troita ca vantul si ca gandul. 

Chiar si in goana alergarii pe plat, nu pot sa nu remarc cat de verde este padurea. Verdele suculent de primavara, toata puterea plantei sta concentrata in culoarea plina si carnea frunzelor ce isi cauta loc spre cate raza de soare. Pe poteca larga e frumos de alergat si ma infratesc cu marcajul tricolor pana cand banda mea rosie se lasa in stanga spre Muchia Scortaru. Traseul marcat nu merge insa pe muchie, ci pe vale si in fata imi sta un urcus ce ma va stoarce de puteri. Tintesc o sa cu cer albastru, doar simtita, nu insa si zarita, depasesc mai multe praguri successive ale potecii urcand constant, cu ochii agatati de locul unde varfurile copacilor se amesteca cu seninul zilei. Am facut 1 h15 pana aici, asa ca imi permit o scurta pauza, cat sa mananc ceva si sa ii scriu un mesaj detaliat Monicai, pentru a nu rata intrarea in poteca firava marcata cu BR. 

Aici, in muchie este frig si bate vantul, asa ca adapostul paraginit din sa este bine venit ca sa ma fereasca de vant. Deschid o ciocolata Heidi topita de la transpiratia de pe spatele meu si o mananc ca pe Nutela, apoi plec mai departe. Vantul rece ma motiveaza mai bine decat orice sa ma misc repede pe aici. Regret ca am o singura bandana la mine si incerc sa o folosesc si pentru gat si pentru cap + urechi, lasandu-mi cumva doar nasul si gura libere. Cred ca arat ca un copil bolnav de oreon, doar o funda lata imi mai lipseste din varful capului, dar vantul rece ce vine dinspre Fagaras trebuie combatut cumva. Vantul rece aduce cu sine insa si frumuseti. Peste noapte a fost frig si chiciura a imbracat brazii de aici, pudrand fin poteca. Dupa rasarit, soarele a prins puteri si a inceput sa incalzeasca atmosfera, jumatatea brazilor batuta de soare fiind verde, cea aflata inca in umbra si orientate spre Fagaras fiind inca alba. Zapada sta practic lipita de acele de brad si cat vezi cu ochii, in fata ta e un alb neatins. Recompensa pentru a fi primul aici. Primul martor la transformarea naturii de-a lungul unei zile, primul martor la trezirea branduselor, primul care isi lasa urmele pe poteca alba. 

Momentul magic se va consuma in cateva ore si atunci cand voi reveni aici peste 2-3 ore, vraja se va fi destramat aproape si eu voi aprecia si mai mult clipa suspendata pe care am trait-o aici. Escapadele acestea de singuratate, clipele scurte cand inca gafaind ma catar pe o piatra pentru a castiga deschidere, valea Oltului care se intinde lata la picioarele mele si muntii inzapeziti de peste drum (Fagarasul, Buila, Capatanii), imagini fara pret care nu au fost salvate nicaeri. Doar in cateva vorbe virtuale si pe retina ochilor mei. Vor disparea cu timpul si dintr-o parte si dintr-alta. Timpul creeeaza si sterge totul. Doar timpul rezista timpului.
Cu 3 ore inainte totul era alb
Ceaiul de la cabana este delicios. Orele trec si pinguinii nu mai vin. Raman cu cabaniera si ma refugiez intr-o noua cana de ceai. Dupa 2 ore de stat ma plictisesc si ii dau la vale pe unde am urcat pana la refugiul nou construit de pe Turneanu. Inauntru este cald si curat, dar nu apuc bine sa ma instalez pe prici, ca ajung si pinguinii dupa tura lor pe nemarcate. Apoi urcam din nou la cabana, a treia oara pe aceeasi poteca in 3 ore, dar asta nu ma plictiseste. Acum mai radem putin, Claudia ne arata flori, pe unele dintre ele le si mirosim si eu pot sa compar poetca de acum cu cea de acum 3 ore. Vraja de omat si gheata e pe punctul de a se destrama. Chiciura isi pierde puterile, soarele aproape a invins si doar cativa brazi mai stau marturie pentru prietenii mei si amintesc de peisajul feeric de dimineata. 
Reintregirea grupului
La cabana poposim pentru o ciorba, care a fost buna mai ales pentru ca foamea a fost mare. Apoi un ceai si apoi "losgehen". Ne asteapta o coboare lunga. 4 ore aproximeaza baietii ca va dura coborarea pe Muchia Vladesei. 

Monica si Stefan ajung la cabana fix cand plecam noi, si dupa ce ne luam la revedere, noi pornim la vale. Prima parte are ceva zapada, deci coboram cu grija. Cand scapam de zapada ma despart de pinguini, imi pun castile in urechi si ma las pe mainile muzicii care imi va purta picioarele pana jos la masini. Ma bucur de coborarea in serpentine de pe Muchia Vladesei si apoi de portiunea plata de dinainte de La Troita. Momentele astea sunt superbe. Singur, pe poteca lata unde poti da drumul la picioare in voie, cu toata natura langa tine, alergand prin ora de aur. Cu prietenii care iti asigura cumva spatele, alergand in prezent pentru ce va sa fie.

Jurnal Claudia
Jurnal Radu
Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu