miercuri, 29 aprilie 2015

Brasov Marathon



Primul concurs pe anul acesta avea sa se anunte destul de dificil. Desi vineri seara Brasovul ma intampina calduros si primavaratic, pozele vazute in ultimele zile pe Facebook nu imi dau pace. Sus, pe partii se schiaza inca, ceea ce insemna zapada, urcat si coborat pe partia inghetata, efort suplimentar, mai multa antentie, dar si o cursa mai interesanta. Primul concurs de trail running pe anul acesta este egal si cu a doua tura de alergare pe munte, iar decizia irationala de a participa la un maraton inca din aprilie e semn clar ca episodul Lyme e demult uitare, ca am din nou incredere in corpul meu si ca putem sa punem la cale din nou aventuri interesante, ture una si una. Si cum planurile pe anul acesta includ in ecuatie si un ultra-maraton, inseamna ca ar trebui sa am la activ niste alergari lungi si ar fi bine sa incep din timp cu ele. Daca in weekend e cam greu sa ma motivez sa alerg de una singura atata distanta, la un concurs e fara indoiala mai usor. In plus acum exista si tentatia bicicletei (a fost cursiera, acum vine mtb-ul cu pasi repezi), locuri noi de descoperit, experiente noi, deci unde mai intra si alergarea in toata aceasta ecuatie? Pai pe la concursuri…

Luand in serios traseul, stiindu-ma mai impedicata si mai prudenta, pun de cu seara in rucsac si bete, si snowline-uri si bluza cu maneca lunga, si 1 l de apa, iar dimineata, pentru ca Lucian era la start, imi fac si o provizie respectabila de geluri pentru concursurile ce vor veni, caci si la MTB mai prinde bine cateodata un gel, in fata unei urcari date naibii.
Se anunta o zi animata in Piata Sfatului
Apoi ma asez cuminte la start, imi dau muzica la maxim si ma scurg cu tot plutonul spre Aleea Tiberiu Brediceanu. Sute de oameni ne insiram pe Drumul Serpentinelor. Numerele rosii de la maraton sunt intercalate printre masa de numere albastre, dar suntem un grup de cativa participanti la maraton (eu, Manuela Blenchea si inca cativa baieti) care mergem destul de grupati.
Start
Pe Tampa copacii sunt infloriti, e cald si frumos si eu ma felicit ca am plecat in tricou. In Saua Tampei nu opresc. E prea devreme pentru alimentare. E adevarat ca urmatorul punct de alimentare de la Cariera Veche din Poiana pare aflat la ani-lumina distanta, dar sper sa ma descurc cu apa si energia de la purtator.

Sus pe Tampa, inca in pluton compact
In plus coborarea spre forestierul din Valea Cetatii ma cheama. E prea frumoasa, e mult prea frumoasa poteca pentru ca sa nu iti dezlege picioarele si sa nu te pui pe alergat. Pe toate urcarile decid sa imi chivernisesc fortele, asa ca hotarasc sa nu alerg forestierul. Cat de mult timp as putea castiga pe aici? Calculele mele imi spun ca putin, asa ca nu ma agit inutil. Pe aici suntem inca multi, asa ca te mai indemni cu unul, cu altul, ai dupa cine sa te tii si parca distantele trec mai usor. Momentul adevarului o sa vina in curand, cand ne vom desparti de traseul de la Semi. Ma gandesc cu jind la cei care fac dreapta si dupa o coborare scurta nu mai au decat un singur hop, numit Treptele lui Gabony si cu oarecare mila la toti ce care tin stanga si incep sisifica urcare spre Varful Postavaru. Care pana la urma nu e atat de rea pe cat mi-o aminteam eu. De fapt am alergat destul de mult pe aici, pe bucatile de fals-plat, ma simteam bine si parea ca motoroasele trag la deal. Pe aici incep sa ma apropii usor si de Floricica Neacsu si imi este clar ca o voi depasi pana iesim in partie. 

Partia va fi un fel de momentul adevarului. Sunt curioasa cat de inghetata va fi, ca sa stiu cat de greu imi va fi la coborare. In fata mea sunt cativa baieti ce urca pe stanga si au reale probleme cu tractiunea. Asa ca ma opresc sa imi pun snowline-urile. Mi se spune ca sunt a 5-a fata. Bun, oare cine o fi in fata? Cindy, Andreea, Laura si mai cine? Speram sa aflu in curand. Dupa ce imi fixez snowline-urile, ma apuc de treaba. Cat de greu poate fi? Am mai facut asta acum o luna la Postavaru Night si m-am descurcat onorabil. Doar ca atunci era noapte si racoare. Acum e cald, soarele e deja puternic, zapada ii amplifica efectul si eu sunt rea de caldura. Asa ca nu mai merge la fel de usor. Inainte de bifurcatia spre Cabana Postavaru, zapada se inmoaie destul de tare si ma trezesc mergand din pom, in pom, ciupind putina umbra. Snowline-urile nu imi mai sunt de niciun folos, dar le mai tin, poate sunt bune pe coborare. Intru pe serpentinele finale de la Postavaru Night si aici intalnesc prima fata (Adriana Dancu). Apoi cobora Laura, foarte bine-dispusa. Cred si eu, pentru o perioada nu o sa vina decat coborare. Ma intreb cat de departe e varful acela si cat o mai fi de urcat pana acolo,. De la telecabina, locurile sunt complet noi pentru mine, dar varful nu se lasa mult asteptat. Aici ma intalnesc cu Andreea care ma zoreste spre varf, caci e prea frumos acolo sus, zice ea. Chiar e frumos, concluzionez eu. In minutul petrecut sus, cat sa dau ocol varfului si sa stau de o poza Bucegii imi fura privirea. Trebuie sa revin aici. Curand, primavara asta, in tihna si fara graba, sa ma mai bucur de Bucegiul inca inzapezit. Dupa concurs Nusu a reusit fara voia lui sa mai puna niste sare pe rana si sa transforme dorinta intr-o imperioasa necesitate, caci la povesti de genul apus de soare cu vedere spre Bucegi nu pot rezista prea mult. La rasarit sunt imuna, somnul imi e prea drag, dar apusurile imi plac, caci eu sunt mai mult future de noapte, asa.

Pe varf
Apoi vine coborarea, via Cabana Postavaru si apoi pana aproape de Poiana Brasov. Cred ca as fi ajuns in Poiana, daca nu era Silviu Balan la datorie sa ma directioneze pe Sulinar. Zapada intra peste tot, pe deasupra, prin plasa incaltarilor, prin gaurile din adidasi…Dar ce mai conteaza? Ce intra, si iese si pana la finish voi fi din nou uscata. Bucata plata pana la Cariera trece repede, inainte de punctul de alimentare ma opresc sa iau jumatate de gel si sa beau niste apa. Pur si simplu mancarea de acolo nu reuseste sa intre. Nici cascavalul, nici bomboanele, nici nimic. Doar jumatatea aceea de gel merge ca unsa si cred ca o sa am nevoie de puterea lui. 

Urcarea spre Pestera de Lapte nu o stiu. Nu imi aduc aminte decat de cuvintele lui Codrin din pozele de pe Facebook: "o urcare dura". Vorbele sunt confirmate de cativa alergatori pe marginea potecii care fac putin stretching. Si pe mine ma incearca crampele, asa ca o parere, asa ca urc cu pasi mici fiind atenta la orice piatra, treapta, copac ori radacina ce imi ies in cale. Depasesc pe aici putin si apoi ma bucur cand urcarea se mai domoleste. Cu toate acestea ritmul nu creste. Nici la mine si nici la colegii mei de suferinta. Parca avem cu totii nevoie de un moment de respiro, parca ne tinem cu totii respiratia, astepand sa reintersectam BA pe care am urcat. 

Cand incepe coborarea ma bucur, dar dureaza putin pana cand intru in filmul coborarii si incep sa ma descurc binisor. Sunt depasita de 2 baieti cu care m-am mai intalnit de altfel in ultimii kilometri, dar alte pierderi nu am. Sunt destul de linistita, pare ca voi termina in sub 6 ore si aceasta bariera orara auto-impusa si sentimentul de bine pe care il experimentez acum ma multumesc pe deplin. Pe poteca larga spre Poiana Stehil o prind din urma pe Andreea si nu am nici cea mai mica intentie sa fug de ea. Coboram impreuna spre Fantanita Dreptatii, vorbind de turele de peste iarna, de cat de “din cer” am cazut in cursa asta si ma rog, discutii ca intre fete, doar, doar trec mai iute kilometrii. 

Daca concursul s-ar termina acum, daca aici ar fi finish-ul, as fi foarte vesela, dar stiu ca mai sunt ceva kilometri si ceva suferinta si incepe sa fie evident ca distanta asta e cam prea lunga pentru ce pot sa duc la acest inceput de sezon. Ma iau jumatate de gel, Andreea ma asteapta, si plecam din nou amandoua pe curba de nivel de deasupra Brasovului. Cam intuiesc pe unde vom urca, dar nu vreau sa spun nimic, de frica sa nu fiu prea optimista. Cum incepe urcarea, Andreea trece inainte si duce trena si eu trag din greu sa ma tin dupa ea. Ma motiveaza cu vorbe cheie, cum ca fata de pe locul 3 e aproape, dar orice pornire razboinica s-a scurs deja din mine. Singura mea lupta e cu timpul si ceasul zicea ca ma voi incadra in 6ore, iar deja locul nu mai conteaza. Cand vad ca incepem urcarea de 10 minute, gasesc puteri sa strang din dinti stiind ca 10 minute pe indicatorul turistic, or sa fie 5 in realitate, in ritmul de concurs. 

In Saua Tampei o vedem pe Adriana Dancu, care, instinctiv, atunci cand ne vede, se pune pe coborat. O intreb pe Andreea daca vrea sa oprim in punctul de alimentare, dar se pare ca mergem mai departe. 4 kilometri, cati mai sunt pana la finish, se scurg oricum. Merg greu, imi e din ce in ce mai dificil sa dau drumul la picioare, astept sa treaca pietrisul si sa inceapa pamantul, apoi pamantul e prea lung, nu se mai termina, platul e si el infinit si imi tot spun ca nu e decat putin mai mult decat o tura de Poli si e mereu la vale. Ce poate fi atat de greu? 4 kilometri se scurg insa altfel cand sunt la finalul concursului, aici e cald si simt ca toata naduseala orasului ma loveste in fata, ma simt de parca m-ai fi pus sa alerg intr-o sauna umeda.
Chinul de sub Tampa
Inainte de treptele lui Gabony o vedem din nou pe Adriana si de data asta ne apropiem de ea usor. O vad deasupra mea cum asteapta. As vrea sa ii spun sa nu fie trista caci nu avem de gand sa trecem pe langa ea, dar e mai usor pur si simplu cu o vorba sau un gest sa ne facem din doua, trei. Asa ca pornim din nou spre Brasov in noua formatie, sperand sa ne fie mai usor. Daca mai gaseam si 2-3 baieti, pe cuvant ca ne infrateam cu oricine, doar, doar sa ajungem odata la finish. Andreea Dan mai are inca energie sa faca conversatie cu Adriana, eu ma multumesc sa continui sa alerg, cautand tot felul de subterfugii sa imi tin mintea ocupata. 

Ultima turnanta
Cand iesim in asfalt incetinesc la scarile de pe Aleea Castelului si ma pun pe dreapta langa balustrada. Intuiesc caci crampele sunt acolo si pandesc, asa ca nu vreau sa le dau ocazia sa se manifeste tocmai acum. M-am descurcat bine cu saritul peste copacii din poteca, cu alternantele urcare-coborare si sa o sfeclesc chiar pe ultimii 500 m ar fi prea mult. Incercam sa gasim cuvinte de incurajare pentru Adriana deoarece chiar daca nu ii stiu povestea, a mers foarte bine si merita un finish frumos. Andreea articuleaza doar pactul nescris si nevorbit dintre noi, asa ca ne luam de mana si ne pregatim sa trecem linia de finish.
Finish
Mi-a placut bucuria Floricicai, ce alerga in fata mea cu bratele intinse facute avion si entuziasmul ei de pe urcarea pe partie. Mi-a placut bucuria ce se citea pe fata Laurei Mamina, entuziasmul oamenilor de pe varf, multumirea unui baiat cu jambiere verzi (Dinu Turanu, aveam sa aflu mai tarziu) care era extrem de incantat de cat de bine a coborat si de cat de utile i-au fost snowline-urile. Mi-au placut oamenii care se bucurau de miscare si de munte si mi-a placut sa trecem linia de finish in trei. Sunt sentimente care definesc o comunitate, sunt gesturile pentru care m-am intors intors in Romania, sunt oameni si trairi fara de care m-am simtit goala un an si jumatate. 

Adriana ramane cu prietenii, sper eu undeva la umbra pentru a invinge crampele care au castigat pe ultima suta de metri. Eu ii ascult sfatul Andreei si ma postez la fantana din centrul pietei Sfatului. Andreea se misca repede si apoi pleaca spre cei dragi. Eu am tot timpul din lume si nu trebuie sa ma grabesc nicaieri. Dragul meu e pe undeva pe la Sfanta Ana. Asa ca ma misc in reluare si ma bucur de apa rece care imi racoreste picioarele incalzite. Ciorapi uzi, pantaloni uzi, tricou ud si un mers intepenit, asa ma tarasc cu greu pana la hostel. Stau in fata usii si nu imi fac curaj sa intru, asa ca ma refugiez pe niste trepte la umbra unde ma intind pe cimentul rece. Un propietar curios deschide usa, dar se lamureste repede ca nu am intentii rele si ma lasa sa imi revin la umbra casei lui. Hainele curate definitiveaza la hostel sentimentul de bine, apoi vine si pofta de mancare si timpul trece usor, usor, revenind in Piata Sfatului in ultima ora de concurs.

La premiere stau mai mult de vorba cu Adriana ce imi aduce aminte de Claudia mea ce trage momentan de bicicleta prin mlastiniile eutrofe de langa Prejmer si apoi ne inghesuim vesele pe treapta a treia podiumului… Noroc ca oamenii au facut-o generos de lunga si de lata pentru 3 fete.
Open feminin
Podium la categoria 18-29 ani
Medalia
Ce va fi la anul vom vedea. Momentan e frumos. Un concurs frumos si bine organizat (vorbim totusi de mainile celor de la CPNT), momente faine, vreme buna si o duminica petrecuta cu prietenii pe dealurile de la Moeciu.


Foto preluate de pe pagina de Facebook: https://www.facebook.com/brasovmarathon?fref=ts

Toate detaliile, trasee, regulament sunt pe pagina oficiala a evenimentului.


Un comentariu:

  1. Mi-am inceput dimineata cu jurnalele tale de alergare din Cozia si de la Brasov, s-a dus naibii cheful de serviciu :D
    Mi-ai facut in schimb pofta de concursuri...

    RăspundețiȘtergere