Armenia pe bicicleta ~ Amintiri din munti

Vagonul de clasa a treia al trenului ce leaga o data la 2 zile serile in Armenia de diminetile in Georgia se umple incet, incet. Fiind un tren de noapte, nu am avut nici o problema sa il prindem. Am ajuns chiar cu vreo ora inainte, timp berechet sa aranjam bicicletele si bagajele. Presimt ca drumul spre Tibilisi va fi o aventura in sine. Garnitura ruseasca ma uimeste prin modularitate si pe cand inca stateam in obscuritatea vagonului luminat doar din cand in cand de o frontala, lanterna de buzunar sau telefon, reflectam cum se simte o calatorie cu transsiberianul. Evident la clasa a treia. Evident traind la comun, inhaland mirosurile amestecate de transpiratie, mancare si haine nespalate, 50 de oameni impartind o singura toaleta, plimbandu-te pe coridor cat e ziua de lunga si privind pe fereastra peisajul ce se schimba in ritmul vitezei de 40 km/ h. De data asta va fi doar un preview. Si in loc sa ma plimb fara cap si fara coada prin tren, planuiesc sa dorm, ceea ce ar face orice om intreg la minte intr-un tren de noapte. Vagonul se anima, avem colegi de cuseta, dar fiind de fapt un open-space, zgomotele si chiar limbile se amesteca. Aud si ceva engleza prin vagon, in rest insa rusa si georgiana. Cu 5 minute inainte de plecarea trenului se aprinde si lumina, atat cat sa te faci comod, sa iti asterni salteaua dubios de murdara si dezlanata si sa iti iei de la insotitorul de tren un astenut curat, dar pe alocuri gaurit de la clor si inalbitori, si sa te culci. Vom mai fi treziti de 3 ori, odata de vamesii armeni, a doua oara de cei georgieni si a treia oara de ambii, veniti sa verifice bagajele. Dar totul se intampla printre reprize luuuungi de somn.

Revenim in Tibilisi dupa o saptamana petrecuta in Armenia. O saptamana plina, in care am lasat sub roti sute de kilometri, dealuri impadurite, munti arizi, lacuri la 2000 m si manastiri aflate in Patrimoniul Unesco.

Mai ales manastiri

Intrarea in tara am facut-o cumva pe usa din dos, pe un drum secundar, ce ne-a purtat printr-o serie de sate sarace unde parea ca fiecare isi rotunjeste venitul din vanzarea produselor pe marginea drumului. Constantele sunt fructele de tot felul si…detergentii. Suspectez ca in zona exista o fabrica de produse de curatenie, pentru ca dintr-o data tarabele amenajate ad-hoc s-au umplut cu saci de 10 kilograme de detergent de rufe, balsam, inalbitor, hartie igienica etc.

Oprim de cateva ori pentru cumparaturi punctuale: o rodie, rosii, ceapa si alte cateva legume necesare pentru masa de seara. Avem nevoie de o masa copioasa caci drumurile armene au stors toata energia din noi. Am tot citit inainte sa plec din tara despre cat de dure si ce pante au drumurile pe aici, dar pe mine m-a marcat mai degraba profilul sus-jos al reliefului. O zi intreaga de pedalat, sarit 7 dealuri si traversat 7 vai adanci, peisajul care s-a schimbat de la paduri arse de primele acorduri ale toamnei la versanti golasi si localitati inghetate in timp, ca in orice zona de granita. Fata de dimineata inceputa la granita, la caderea serii eram 200 m mai sus, desi hartile ne spuneau ca trebuie sa ajungem pana la 2000 m, pe malul lacului Sevan, o adevarata mare interioara a armenilor.

Plecarea din Tibilisi

Salvand animale salbatice de sub rotile masinilor

Cati ca noi, cati ca voi (Coreea de Sud)

Luandu-ne la intrecere cu marshrutka-urile din zona

Tragand cu ochiul peste granita cu Azerbadjanul

Drumuri armene

Am ajuns acolo abia a doua zi, dupa ce am dovedit o urcare frumoasa, un fel de transfagarasan de-al armenilor ce ne-a dus deasupra lacului. Ochiul format ne-a condus fara gres la un loc superb de cort, pe o plaja, pustie la vremea asta. Masute, banci, iarba, padure, toate aminteau de Berlin. Doar 3 hidrobiciclete vechi, ruginite si revopsite de nu stiu cate ori colorau locurile si ne aduceau cu picioarele pe pamant.

Pe malul lacului Sevan

Pe pamantul armean, aflat de prea multe ori in calea intereselor unor mari imperii (Persia, Imperiul Otomoan, Uniunea Sovietica). Toti au muscat din tara asta mica, au trasat granite dupa propriile lor interese, au pus la cale opresiuni si au abuzat de un popor ce nu isi dorea decat sa fie liber si intreg. Armenii traiesc cu nostalgia Araratului, aflat acum peste granite, pe teritoriul Turciei. Araratul, muntele care aminteste de vechiul regat Urartu, intins inclusiv pe o parte din teritoriul armean de azi. Araratul cu a sa barca a lui Noe, ambele prezente pe stema Armeniei. Varful vizibil din orice punct al capitalei, ridicandu-se innacesibil, nu prin inaltime, ci prin restrictii si neintelegeri politice, deasupra tuturor armenilor.

"In most Armenian homes in the modern diaspora, there are pictures of Mount Ararat, a bittersweet reminder of the homeland and national aspirations. Although the mountain is in Turkey, it remains for Armenians a symbol of hope because it is the place where the Bible says Noah's ark came to rest." Ari L. Goldman, New York Times, 1988. sursa Wikipeia

Araratul in diverse pespective

Turcia le-a adus armenilor poate si cele mai mari tragedii din istoria recenta, mai intai prin masacrele Hamidiene, din 1894-1896 cand Sultanul Abdul Hamid II ar fi orchestrat moartea a 100.000-300.000 de oameni, iar apoi prin Genocidul Armean, desfasurat in 1915 cand 1.500.000 de oameni au fost omorati direct sau indirect de catre autoritatile turce. Primul genocid “modern”, sau in orice caz primul mascaru in masa pentru care s-a folosit termenul de genocid. Deportari sau relocari, daca ar fi sa ii intrebati pe turci...Nu pot sa nu fiu curioasa ce invata copii turci la orele de istorie, despre anul 1915.

O reprezentare ce mi s-a parut sugestiva (credits politicalworld.com)

In orice caz, de orice parte a baricadei ati fi, va recomand o vizita la Memorialul Genocidului Armean din Yerevan. Pentru a invata istoria. Pentru a va schimba poate parerea. Pentru a va largi orizontul. Prezentarea este interesanta, arhitectura este simpla dar de impact, totul este tradus in engleza, este liniste si civilizat.

Partea in aer liber a memorialului

Iar acum, in 2015, se intampla sa se implinesca exact 100 de ani de la momentele tragice ce au dat in fond nastere uneia dintre cele mai puternice diaspore din lume. 11 milioane de armeni sunt momentan in lume, dar doar maxim 4 milioane traiesc pe actualul teritoriu al Armeniei si in cele 2 provincii de-facto independente Nagorno-Karabakh Republic si Javakhk.

Armenia mai spune o poveste. Una veche de 1700 de ani. O poveste cu radacini atat de departate, incat nu mai poti deslusi faptele de legenda. Este totusi prima tara in care crestinismul a fost recunoscut ca religie de stat. S-a intamplat in 301 mai exact si desi Armenia urmeaza principiile ortodoxiei, este o ramura separata, cu organizarea sa proprie. Amprenta religiei fiind atat de veche si de puternica, cea mai mare parte a obiectivelor incluse in Patrimoniul Unesco sunt biserici si manastiri. Vechi, simple, mari, aducand cumva aminte de domurile reci din Germania. Asezate la loc de cinste ori puse in valoare de imprejurimi.

Biserica Sfanta Hripsimé

Manastirea din Geghard

Si oamenii par la fel de reci ca si bisericile. Poate caliti de prea multe greutati mostenite sau prezente. Trebuind sa razbata mereu prin viata, mergand rar cu curentul si deseori impotriva lui. Implicati poate fara voia lor in neintelegeri politice (Armenia are ganite inchise atat cu Turcia cat si cu Azerbadjan) si mai ales vorbitori de rusa. Chiar si rarele conversatii ce incearca sa se inchege, se blocheaza in cuvintele slave, dintre care 2-3 suna cunoscut, insa oricat ai intelege si ai recompune in minte mesajul, daca nu poti sa iti transmit si tu ideile, esti sortit solitudinii.

Asta este imaginea cu care am plecat din Armenia. Un popor innacesibil, precum e Araratul aflat peste granite pentru armeni. Oameni ce au stat in picioare peste valurile istoriei, asa cum o fac bisericile lor de sute de ani, batute de vant si vreme. Munti golasi si arizi, ori pajsiti nesafarsite, paine calda si viata grea. Si imaginea khachkarurilor, cruci sculptate in piatra, vechi de sute de ani, fiecare unicat, intruchipand sensibilitatea si puterea armeanului de rand ce a purtat mereu pe umerii sai greutatea istoriei.