Primele viraje- Balea si Caltun ~ Amintiri din munti

De la Radu citire:

Noaptea neagra si plina de stele ne invaluie in vreme ce urcam spre Caltun. In stanga incepe sa se zareasca maiestuos peretele Caltunului, iar tot ce se aude in linistea muntelui e scartaitul zapezii inghetate sub talpile claparilor. Efortul de peste zi ne ajunge treptat din urma, iar pe masura ce urcam fiecare pas devine din ce in ce mai obositor.

Urcusul dinspre Piscul Negru spre Caltun e unul extrem de inselator, mai ales noaptea atunci cand e greu sa judeci distantele. De fiecare data iti zici ca refugiul si lacul vor aparea dupa urmatorea panta, doar pentru a descoperi ca mai urmeaza inca una. Si desi am avut parte de aceasi experienta in urma cu patru ani, memoria selectiva parca a facut sa uitam ca totusi e ceva de urcat pentru a ajunge la refugiu. Sau poate de vina sunt cei 2000 de metri de urcare pe schiuri care s-au strans astazi, mare parte din ei cu un rucsac destul de greu in spate.

Dar cu toata oboseala momentul e extrem de frumos si imi reaminteste intr-un fel de ce facem in fiecare saptamana pelerinajul spre munte. Iar cerul e acelasi cer de care am avut parte in timpul calatoriei la 4000 de metri in Pamir sau in mijlocul desertului Uzbek, acum vazut din creasta Fagarasului in toiul iernii. E un cer pe care nu poti sa-l vezi in mijlocul orasului si care in mintea mea e asociat intotdeauna cu a fi undeva in mijlocul pustietatii, un cer de care cred ca e imposibil sa te plictisesti si spre care cred ca e bine sa privim cat mai des.

Iar in timp ce ma invart in jurul refugiului cu aparatul si trepiedul lasand ochii sa se obisnuiasca cu lumina stelelor sunt intr-un fel multumit ca l-am carat pana aici. Fara cele 3 kilograme in plus cu siguranta urcusul ar fi mers mai usor, dar probabil acum nu as sta sa pandesc stele cazatoare. Iar norocul face ca una din ele sa se potriveasca cu una din expuneri, imortalizand astfel spectacolul mortii unei mici bucati din materia cosmica. Si stiu ca peste ani, atunci cand voi privi imaginea in minte imi vor veni si picioarele inghetate, si linistea muntelui, si vantul iscat din senin care ameninta uneori stabilitatea precara a trepiedului, si gandurile legate de vremea in care imi legam dorintele de stele cazatoare.

Cazarea noastra cu mii de stele din seara asta

Iar acum revenind la povestea primului weekend pe schiuri, prima zi s-a scurs suprinzator de bine, iar zapada buna de la Balea ne-a scutit de trauma primelor viraje din sezon. Poate ca totusi primavara si caldura se pot lasa putin astepate, cel putin atat timp cat e zapada buna la munte. Iar la munte e suprinzator de multa zapada, zapada cum demult nu am mai vazut la inceput de decembrie. Iar seara si ziua petrecuta pe langa Balea au fost o ocazie foarte buna de a ma intalni cu oameni pe care nu i-am vazut de multa vreme. Si chiar daca weekend-ul nostru ar fi avut doar doua zile, tot ar fi meritat drumul destul de lung pana la poalele Fagarasului. Doar ca in cazul nostru sederea s-a prelungit cu un urcus spre Caltun cu sperante de cer senin.

Pana la Cabana Capra motorizat, spre Balea, pe schiuri

Adi Valean in actiune

Gasca, pregatita sa coborare in Valea Doamnei

Urcarea pe Valea Doamnei

Refugiul cel nou de la Caltun e in schimb un exemplu fain al felului in care functionalul se poate impleti cu esteticul atunci cand e vorba de un refugiu pe munte. Si chiar daca inginerul din mine imi aminteste din cand in cand ca forma urmeaza functiei, am ajuns in ultima vreme sa cred ca si estetica lucrurilor e extrem de importanta. Iar noul refugiu chiar arata foarte, foarte bine, mai ales atunci cand termenul de comparatie e dat de semisferele clasice ale refugiilor din muntii nostrii. Tot ce pot sa sper e ca refugiul se va pastra in stare buna cat mai multa vreme.