miercuri, 11 mai 2016

Pe cursiera, pe la poalele Fagarasului

Inca de prin martie desenam pe bikemap tura asta. Asteptam sa infloreasca pomii, sa se usuce drumurile, sa prind un weekend cu vreme frumoasa, sa iau cursiera si sa pedalez pe la poalele Fagarasului. Pana la urma copacii s-au si scuturat, doar nu erau sa ma astepte pe mine, dar primavara capricioasa a adus in urma cu cateva zile zapada proaspata la peste 1800 m si de atunci gandul turei a reincoltit. Campuri verzi si culturi intinse de rapita ce continua pana la liziera padurii, verdele puternic al coniferelor si mai sus de acestea -zapada. Nu stiu cat de multa, dar proaspata. Zapada alba si scanteietoare ca intr-o zi senina de februarie, doar ca noi ne apropiem cu pasi repezi de jumatatea lui mai.
Cam asa arata Fagarasul intr-o zi de mai
Din Brasov, logistica unei ture de bicicleta spre Fagaras este foarte simpla: efort de vointa (te dezobisnuiesti usor de trezirea matinala dupa tipicul din Bucuresti), gara din Brasov, personal tip Sageata Albastra pana la poalele muntelui si la ora 9.00 poti sa te pui pe pedalat. In tren sentimentele sunt contradictorii, mai ales ca marea majoritate a putinilor calatori de azi planuiesc o activitate in aer liber. Noi pe bicicleta, pescarii pe balta. In zona depresiunii Brasovului este frumos, cum ne apropiem insa de Persani nori grosi de ploaie se aduna parca de peste tot. Ne mai vine sufletul la loc abia la Fagaras, cand in directia Sibiu cerul se curata si crestele muntelui se arata insorite.

Fagarasul din tren
Cand coboram in Cartisoara vedem ca ploaia pe aici a trecut de ceva timp, pentru ca asfaltul incepe chiar sa se usuce, usor, usor. Fagarasul ne intampina surazator si deja ma trec furnicaturi cand ma gandesc cum o sa pedalez eu zeci de kilometri cu el in dreapta mea, trecand prin localitati prin care la inceputul mersului pe munte, plina de entuziasmul celor 20 de ani, mergeam la pas kilometri intregi in marsuri de apropiere pe asfalt si forestier spre poteca ce incepea abia la 2 ore sub cabana.

Dar pana atunci, ne asteapta Transfagarasanul. Sau cat o fi practicabil din el. Cu siguranta pana la Balea Cascada, ramane de vazut cat este curat mai sus. 
Luand drumul Transfagarasanului
Cum suntem cu mult inaintea sezonului, e dimineata si prognoza este totusi incerta, nici turistii nu se inghesuie pe serpentinele spre Balea Cascada. Asa ca avem drumul aproape numai pentru noi. Desi sunt odihnita, nu simt ca ma descurc mai bine decat anul trecut. "Dopul"  iese abia cand mai am cam 5-6 kilometri pana la Balea Cascada. Din urcare imi amintesc doar faptul ca pe multe sgemente mi-as fi dorit inca un pinion in plus si imaginea cu mine, ridicata in pedale in fata unui ac de par, intr-o zona cu padure deasa unde era si destul de frig, respirand cu gura deschisa si urmarind cu coada ochiului cum din gura imi ies valuri de respiratie calda si umeda. Probabil ca la fel se intampla si de sub tricou si ma si imaginez cum pedalam pe acolo cu o coama de abur cald in urma mea.

La Balea Cascada ma asteapta la soare, Radu. Cola, fructe uscate si apoi hotaram sa ii dam mai departe, pana la iesirea din padure trebuie sa fie cu siguranta curat. Si in afara de pietre mai mici sau mai mari cazute pe carosabil, nu am avut alte dificultati. Placeri au fost, si anume-drum privat. Zapada incepea abia din caldarea Balii, dar inaintea ei ne opreste vantul nebun care bate dinspre munte si care ne congeleaza instantaneu. Tot suflul iernii se pravale parca la vale si ne loveste in plin. Facem cateva poze, ne echipam si ne hotaram sa ne intoarcem. Noi suntem aici ca sa fugim de ploaie, noi cautam soarele si Fagarasul inzapezit e doar parte din tablou. Schiurile (pentru mine una) sunt de multa vreme puse in cui sezonul asta.
Drum privat
Radu si caldarea Balii. Mai trebuie sa lucreze putin la look
Privind spre depresiunea Transilvaniei
La vale
Pe masura ce coboram aerul rece ramane in urma si e interesant sa simti cum totul in jurul tau se incalzeste, viteza generand cumva valuri de aer din ce in ce mai cald, pana ajungem in Cartisoara si ramanem din nou la tricou. De acum ar trebui sa inceapa partea de "plaisir". Doar ca socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Initial Radu ma tot asteapta sa ma tin dupa el, pana cand ii zic ca nu am chef astazi sa trag, ca asta e tura de placere. Asa ca Radu pleaca in fata si ne regrupam la magazine. Partea nefericita este ca din spate ne alearga ploaia. Ne si picura, dar nu e nimic grav. Cumva suntem mereu fie inaintea, fie dupa ploaie. Asfaltul e impecabil pana in Victoria si destul de prost apoi, dar fara cratere. Multe plombe, multe denivelari, tii bine de bicicleta si te tot uiti in dreapta la Fagaras. In spate nu te uiti neam. Oricum asta e mentalitate de la concurs. Nu te uiti in spate, ci doar in fata. Si pana pe la ora 15, in fata am tot vanat seninul. Lucrurile se complica insa atunci cand si in fata se strang norii,  ba vezi clar cum ploua, fix inspre Persani-ul unde vreau sa ajung eu.
Intr-unul din scurtele momente de pauza
Se strang norii
Cam cu 15 km inainte de Persani ma uit pe telefon, numai ca sa vad ca voi rata trenul de Brasov la mustata. Este imposibil sa merg urmatorii 15 km cu medie de 30 km/h la ora, nici macar daca imi duce Radu trena. Urmatorul tren este peste 3 ore, asa ca nu imi ramane decat sa ma consult cu Radu si sa vedem pe unde mergem spre Brasov. Prin Poiana Marului sau prin Codlea. De plouat pare sa ploua pe ambele parti. Acum, vrem asfalt bun, la pachet cu tiruri si probabil un timp mai bun, sau vrem asfalt prost, drum mai liber si, imi fac eu socotelile, tren din Zarnesti. Alegem Poiana Marului si pornim pe urmele lui Andrei care avea probabil cam 2 ore avans. Urmele ploii care l-a prins pe Andrei sunt vizibile, momentan noi ne indepartam de norii cenusii, dar o noua runda ne mana de la spate, venind dinspre munte.

Repetam strategia cu opriri la magazine si regrupat, doar ca de fiecare data, nu ajung bine, ca si apar norii negri de dupa deal. Si tot intr-un mers intins o tinem pana in Poiana Marului. Aici il las pe Radu sa o ia in mod irevocabil inainte, hotarata sa ma opresc in Zarnesti si sa iau trenul. Pe ultimii 6 km, intuind ca finalul turei e aproape, prind aripi si ma opresc in tromba abia la gara in Zarnesti. Analizez inca de departe peronul gol si deduc ca trenul nu e nici pe departe pe aproape. Consult mersul trenului din gara si vad ca am tren abia peste o ora. Deci tura asta imi este harazit sa ma intorc pe bicicleta in Brasov. Saua ma deranjeaza de ceva timp, ma dor umerii de la pozitia de pe cursiera si de la drumul prost, dar eu o ora in gara tot nu astept.
Asa ca imi dau 2 palme, ma apuc sa mai modific unghiul la sa, mai fac niste excercitii pentru umeri si ma sui din nou pe cursiera. Memorez cand ajunge trenul in Rasnov si in Brasov, dar stiu ca voi ajunge inaintea lui. Calare pe trenul meu personal pe doua roti si 2 picioare putere merg spre Rasnov si cei 6-7 kilometri trec chiar repede. Un gand jucaus tare imi trece prin minte. As putea face o aroganta, sa urc in Poiana si apoi sa cobor, dar il alung repede din minte. Oricum o sa urc pe avarii, eu chiar nu am venit setata pentru distanta asta, asa ca la ce bun? Doar de dragul cifrelor de pe strava? Nope, eu nu sunt omul cifrelor. Asa ca ii dau inainte spre Cristian, drumul parandu-mi chiar bun, comparativ cu ce am luat azi sub roti. La prima trecere peste calea ferata prind bariera si cand ma uit in urma, ghiciti cine ma urmareste? Ploaia. Am plecat cu ea in spate din Cartisoara si m-a haituit pana in Brasov. Caut in mine si mai gasesc resurse ca sa o tin cu 28-29 km/h pana la Brasov, ca doar nu era sa las ploaia sa ma ajunga din urma fix acum, la final de tura. De abia astept sa ajung acasa, sa vad ce mutra va face Radu care sigur ma asteapta mai tarziu si cu trenul...Pe drum am timp suficient sa reflectez la tura pe cale sa se incheie. Problema cu tura asta e ca nu am plecat setata pentru distanta asta. 100 kilometri era perfect, 115 cat se strangeau pana in Persani erau digerabili, ce a fost in plus, a fost bun doar pentru antrenament. Pentru momentele cand nu mai vrei (ca de putut mai poti) dar cineva iti canta sfarsitul nu e aici. Si mai trebuie sa mai alergi/ pedalezi niste (zeci) de kilometri. Mi se pare literlamente esential cu ce idei pleci la drum, cum privesti tura si numerele de pe ceas. Cum te raportezi tu la tura respectiva. O vrei lejera, o vrei tura de antrenement, scurta, lunga, esti dispus sa tragi sau nu. Marea majoritate a deziluziilor legate de o tura/ un concurs sunt date de asteptarile auto-impuse si cum ne raportam noi la ele. La fel si sentimentul de realizare pe care il ai dupa o tura. Cu putine exceptii, pentru marea majoritate a oamenilor, totul este subiectiv, totul hranese orgoliul personal si totul se transforma in amintiri. Iar la final de drum, amintirile personale se transforma in praf.


Datele turei si track: aici

Jurnal Radu:  Pe cursiere prin Tara Fagarasului, manati de ploaie pe sub creste inzapezite.

Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu