marți, 1 noiembrie 2016

Emotie de toamna (Buzau, MTB)

Toamna asta e prea scurta pentru cate ture de MTB aveam eu in minte, dar frigul si ploile mi-au lovit planurile cu viteza unui intercity.

Asa ca deja pe la mijlocul saptamanii cautam cu infrigurare... locuri calde si uscate :). Buzaul se anunta cel mai promitator, asa ca desenam repede niste trasee, facem o rezervare la o pensiune pentru sambata seara si nici macar sculatul la ora 5.30 si cele 3 ore de condus nu ma deranjeaza nici cat negru sub unghie.
Cam asa arata toamna in imaginatia mea, vazuta din saua bicicletei
Pentru prima zi planul era sa parcurgem total sau partial traseul de la XC Race-Sarata Monteoru. Ce vorbesti, frate? Stiti vorba aia cu planul de acasa, nu se potriveste cu cel din targ? Sau la pomul laudat sa nu te duci cu sacul? Cu sacul nu, dar cu cizme de cauciuc, da. Prima panta prin padure, poteca terminata de rotile motoarelor de enduro, varianta ocolitoare consta intr-o panta acoperita de frunze uscate, care insa ascunde...noroiul. Sincer, de noroi imi era cel mai frica pentru ca pana acum in toate turele in Buzau am avut parte de noroi. Din belsug. Pare ca nici tura actuala nu va face nota discordanta. Dupa momentul veverita din Ice Age, coboram care pe picioare (Vali), care pe fund (eu) si decidem ca trebuie sa reconfiguram. Asa ca inovam. Din urmarit un track cu ochii pe ceas, devenim exploratori. E adevarat ca descoperim un drum frumos cu frunze galbene din plin, mai impingem bicicletele, mai cautam drumul cel bun in fata, dar suntem 100% imersati in toamna autentica. Cald, soare, galben sus, galben jos, lumina sincera de care o sa ne fie dor. Pana la urma iesim in asfaltul de pe dealul Istrita si coboram lansat pana in Leiculesti.
Frunze galbene peste tot
La firul frunzelor 
Ultimele mure
Bikemap spune ca ar exista un alt drum de legatura, din nou peste deal, drum forestier ce incepe din urmatorul sat, deci asta nu poate sa insemne decat si ma multa aventuraaa! Cu push bike si o alta sesiune de noroi. Afara tratament pentru suflet, in rest tratament pentru trup. Mai ales la picoare ca acolo e cel mai la indemana sa te impachetezi cu noroi.

Drumul nostru se transforma mai repede decat ne-am fi dorit intr-o panta abrupta pe care se insira cuminti stalpii de curent, a caror linie o urmam din nou pana in asfalt.
Se da una bucata scranciob
Coboram in Sarata dupa vreo 3-4 ore de balaureala cam fara cap si fara coada, caci noi parca voiam ceva mai fain.

Prea multe variante nu avem, asa ca incercam si bucla scurta (primii 20-30 km) de la concurs, poate avem sansa pe partea cealalta si nu vom avea noroi.

Ca incalzire avem o bucata sanatoasa de asfalt, apoi drum forestier si o urcare frumoasa, ciclabila si uscata pana in varful dealului. Aici dam peste captura zilei:

S-a deschis sezonul la vanatoarea de mistreti
Trackul intra apoi adanc in padure pe un drum de pamant lat, plat ca o alee din parc si ascuns sub un strat generos de frunze galbene. Nu auzim decat fasaitul frunzelor zdrobite sub cauciucuri si bucuria din noi. Drumul asta a salvat fara indoiala ziua, si a strans toata toamna intr-o imagine.
100 metri garduri
Tot el ne-a scos deasupra satului. Sasenii pe Vale unde ratam bifurcatia si coboram pana ce ajungem deasupra podgoriilor de pe coasta sudica a dealului. Vita de vie se intinde la stanga si la dreapta cat vezi cu ochii, lipsita de movul strugurilor, asteptand bruma. Momentan domina doar galbenul, puternic si permanent, multiplicat in milioanele de frunze ce stau inca pe joarda. Doar din cand in cand apare cate o nota preccoce de ruginiu.

Dintii musca din boabele mici si stranse una in alta, fara ca degetele sa se mai oboseasca sa le desprinda de pe ciorchine. Gura se umple de zeama si aroma unui soi nou si la creier ajunge cumva aroma vinului ce ar fi putut sa fie. Sunt cativa ciorchini scapati din mainile culegatorilor, inca proaspeti, gustand a toamna matura si ruginie. Si e placerea de a sta si a savura, uitandu-te doar cum se prelinge soarele pe dealuri.




Seara se asterne cand suntem deja pe drumul spre Plescoi, unde din camera calduroasa a Vilei Speranta, cu stomacul plin si dintii colorati de la vinul de cu seara, ne facem planuri pentru ziua urmatoare.

Duminica

Astazi lasam in urma padurile si avem in plan o tura ciclabila, prin satele din zona Platoului Meledic. Trackul din care ne-am inspirat, avea o descriere foarte promitatoare: "Dar intrând mai profund în inima munţilor, peisajele deosebite şi drumurile care şerpuiesc pe dealuri prin sate uitate de civilizaţie devin fascinante. Iar pentru ciclişti, fascinaţia vine şi de la pantele de peste 20% pe care aceste drumuri judeţene însă momentan neasfaltate le urcă pentru a ajunge la cele mai izolate case."

Cum nu aveam timp pentru intreaga distanta intr-o zi de toamna, fix dupa schimbarea orei, am ajustat track-ul si am parcus doar jumatate din el.

Insa amandoura ne-a placut foarte mult. Drumuri lipsite de trafic, pline de gropi, drumuri de tara sau de pamant, condimentate cu urcari sanatoase, devenite si mai provocatoare datorita pamantului ud si usor mocirlos, fara aproape pic de plat. Ori urcai, ori coborai. Cand urcai, o faceai aproape exclusiv pe foaie mica, iar atunci cand coborai, ca un zmeu ii dadei la vale.

Initial ma gandeam sa facem si o tura de cicloturism primavara urmatoare, in zona, cu dormit sus in deal la Plaiul Nucului, dar dupa ce am vazut ce urcari sunt pe acolo, am zis mai bine ma abtin de la asa propunere...


Prima urcare a zilei
Pe langa "componenta sportiva" mi-au ramas in minte cateva tablouri relevante pentru mai multe sate din zona Buzaului, sate cocotate cine stie pe unde, fara asfalt, departe de Buzau, unde in picioare au mai ramas doar casele batranesti si oamenii in etate. Batrane invesmantate in negru, aplecate de spate, care deretica prin veradanda mangaiata de soare, strigand pe nume singurele suflete din ograda: "Pui, pui, pui". Trei litere, repetate ca un cantec liturgic, mereu la fel, mereu cu aceeasi intonatie si tonalitate, indiferent in ce zona a tarii le auzi. Indemnurile catre animale, bocitul si chiuitul sunt parca mereu identice, de parca nu are veni din gura a sute de mii de femei, atat de diferite una de alta si totusi legate prin comunul numit sat. Animale, recolta, capite si fan in fanare, case batranesti si tufanele in curte, cele mai multe, tufanele albe cu bumbi galbeni in mijloc.
Si cruci. Pentru cei care nu au mai avut puterea sa ajunga pana la cimitir
Tinerii au plecat, copii nu mai sunt, scoala zace parasita de ani de zile, cu ferestrele sparte si napadita de iedera.
Scoala primara 
Acum, viata satului graviteaza in jurul bisericii. Dintr-o casa cu ferestrele sub drum, razbate o cantare bisericeasca. Probabil femeia lipsita de putere isi alina neputinta cu slujba de la radio. Afara ies sunetele, pe geamurile si usa deschisa intra lumina si caldura unei zile frumoase de toamna.

Doua sate mai in fata, o batrana urca adunata intr-un bat o panta plina de noroi. Ceva imi atrage atentia in directia respectiva, dar nu stiu ce. Asta pana cand ajung la baza urcarii si vad o alta femeie pe la 60 de ani, oprita pe marginea drumului, care se descalta de cizmulitele de biserica date cu crema neagra de ghete si impecabile de parca le-a scos din cutie, isi punea in picioare papucii inchisi in fata ca niste botine si cu cizmele in mana stanga, pornea pe urmele primei femei, ucand aceeasi golgota, framanatata la nesfarsit de picioare vitelor.

Cu asemenea imagine in minte, nu poti sa nu intelegi lumina din ochii batranului care ne spunea ca deja e semnat contractul si asfaltul o sa ajunga si pana la ei in sat. 

Plaiul Nucului e un alt loc care mi-a placut mult. Cu o urcare de 500 m diferenta de nivel, provocatoare de la un capat la altul, iar in varful dealului unde ma asteptam sa gasesc nuci, am gasit de fapt...brazi. Era si normal, caci eram aproape la 1000 m altitudine. Ramane un mister pentru mine numele locului, insa varful acela de deal avea ceva odihnitor, cu padurea amestecata de foioase si conifere si cu norii transparenti, umbrind doar pentru o clipa locurile, atunci cand erau manati in patru zari de vantul nebun ce nu ne-a slabit deloc cat a fost ziua de lunga.

Emotii de toamna
Si o zi perfecta pentru bicicleta
Sus in Plaiul Nucului
Ultima urcare din Manzalesti spre Chiliile ne duce din nou pe dealuri, la fix pentru ora de aur:


Cumva, cred ca amandoura ne-a placut mai mult ziua de azi, decat cea de ieri. Pentru ca nu a fost doar bicicleta. Pentru ca au fost ganduri, reflectii, oameni si imagini autentice dintr-un sat romanesc destul de departat de orasele in care traim cince zile pe saptamana. Dar un sat real.Si a fost SI bicicleta.

0 comments:

Trimiteți un comentariu