O Poiana de vis

Cu exceptia celor 3 participari la Postavaru Night eu nu am calcat prin Poiana niciodata iarna. Pana acum... Din Bucuresti e mai aproape Sinaia, chiar daca trebuie sa astepti jumatate de sezon ca sa se puna zapada de la Dumnezeu si sa poti schia si tu la Cota 2000. Dar in scurtele-mi treceri de iarna prin orasul de sub Tampa, m-am intrebat mereu cum o fi sa te scoli din pat, sa iti incalti claparii, sa iei schiurile, sa te sui in autobuz si sa debarci la partie. Pentru mine nu era nicio dilema aici de genul "o fi bine, o fi rau?". Cu siguranta nu putea fi decat bine si ii invidiam pe brasoveni pentru multe...Dar iata ca soarta a facut ca anul asta sa ma gasesc si eu printre norocosii astia de sub Tampa si dupa-amiezile sa ma gaseasca pe munte, si nu alergand anemic prin parc. Si bine mi-a mai fost. Asa bine ca anul asta nu mi-a mai fost demult. Sau poate niciodata.

Pana acum eventualele zile de concediu din mijlocul saptamanii erau petrecute invariabil pe bicicleta, dar de cand cu maximele astea negative, bicicleta sta acum pe trainer si trebuie sa ma reorientez. Primul gand era un trekking in Ciucas, dar Radu e de parere ca trebuie sa incerc o Poiana, ca nu o sa imi para rau. Zapada perfecta, partii goale, miscare cat cuprinde, mancare si prajituri la cabana, ce poti sa vrei mai mult? Hmm? Sa nu schiez asa jalnic? Sa fac ceva cu tracul asta legat de schi?

Radu a avut dreptate. Asa arata Poiana miercuri

Pai daca tot se pare ca nu se poate hiberna pana la primavara, e cazul sa scot nasul afara si sa cad la pace cu frigul. Si sa imi fac curajul sa ma sui pe schiuri. In ultimele ierni am cam evitat subiectul cand vedeam cum lovesc accidentarile la genunchi printre oamenii din jurul meu. Si cum nici eu nu ma stiu cu genunchi de fier, am zis sa ma tin departe de potentiale probleme. Insa iarna asta a inceput devreme...Sa tai cu totul schiul de pe lista nu pot, caci imi plac traversarile lungi si turele de raid. Asa ca trebuie sa ne reimprietenim cumva. Am zis sa o fac in stilul meu. Temenel si fara graba. Cu o zi de urcat pe foci si vreo 2-3 coborari in Poiana. De maine se deschide sezonul, asa ca o zi de liniste deplina pe partiile din Postavaru si la Julius Römer-Hütte era de neratat. 

Doar ca noapte a fost grea, mi-a cazut ceva aiurea la stomac si m-am perpelit pana pe la 2 jumate cand am admormit intr-un final. O ora asa inaintata de culcare nu poate sa insemne decat o sculare tarzie. La 10.00 mai precis. Inutil sa ma gandesc ca daca stateam in Bucuresti trebuia sa ma scol la 6.00 ca sa ajung la schi.

Cum stateam eu si faceam ochi, verific orarul autobuzelor si dupa o balba mica deduc ca am autobuz la 11.00. Adica nu peste o ora, ci peste 40 de minute, caci s-a facut deja 10.20. In timp ce alerg prin casa tragand simultan hainele pe mine, fierband un ceai si facand bagajul se face 10.45 si o iau din loc spre Livada Postei. Ajung fix la 10.59. Mancare n-am, dar ma bazez pe ceva de rontatit de la magazinele din Poiana si apoi pe o ciorba si un salam de biscuiti la cabana. Drumul pana la partii, echipatul, mai iau si ele timp si o iau in final din loc la 12. Sincer nici nu aveam de ce sa ma grabesc. E inca ceata si vremea buna se anunta pentru dupa-amiaza.

Motorasele nu trag cum mi-as dori, desi nu imi simt picioarele grele. In meniul pe care mi l-am promis la cabana mai adaug si Cola, poate ma mai scoate din letargie. In ciuda cetii e insa asa cum a zis Radu. Partia-i buna, doar cativa oameni care au urcat pe foci si acum coboara, ratracurile la datorie si tunurile care baga zapada la greu. 

Sa fie zapada pe partii

Sunt putin pierduta in spatiu in Poiana Ruia, dar pana la urma aleg varianta buna si ies la cabana mai repede decat m-am asteptat. 

Aici e aproape pustiu. Ma cinstec cu Cola si o prajitura si las ciorba pentru a doua urcare. Apoi imi adun tot curajul din buzunare, din rucsac si din suflet si ma sui pe schiuri ca sa ma dau la vale. Ma gandesc ca e bine asa. Eu cu stangaciile mele, cu partia goala si cu zapada asta buna, om ajunge noi pana jos, m-oi reimprieteni eu iar cu schiul. Sunt sigura ca estetica a lasat de dorit, dar am ajuns jos intreaga si fara plug. Ba chiar mi-a placut exclusivitatea partiei si cate o urma proaspata de ratrac pe care o prindeam si o urmam in viraje scurte si dese ca sa nu ies de pe ea.

A doua urcare merge mult mai bine. Iese soarele, se lumineaza, raman in bluza de corp si tricou si in final intru in atmosfera. 

Ma bucur sincer ca sunt aici, pe munte, simt viata cum alearga prin toti porii, frigul nu mai e ingrozitor, e doar o parte a iernii si cand e soare afara nu poate sa nu se lumineze si la tine in suflet. Urc din nou pana sub cabana, insa sunt atat de prinsa de ziua inceputa prost dar continuata nesperat de bine, incat ma conving ca nu mi-e foame si renunt la ciorba pentru o urcare pe varf. Si a meritat. O Poiana alba, mare de nori peste toata depresiunea si orizonturi deschise pana spre Ciucas. 

Mare de nori

Bag o a doua coborare, de data asta lunga, si mai am timp doar pentru o jumatate de urcare. Cot la cot cu apusul, cu Bucegiul, Craiul si Magura Codlei itindu-se de peste marea de nori urc ultima data. Si ratracurile si-au incetat forfota si din vale apar primii schiori de tura ai noptii. Eu simt ca mi-am facut damblaua pentru astazi. Vor exista cu siguranta suficiente seri pentru urcari si coborari la frontala, alergari nocturne, frig, zapada si munte. Acum mergem acasa pentru ciorba amanata de la cabana, ceai aromat si caldura. Vineri suntem iara acolo sus.