joi, 26 ianuarie 2017

Rondei, sau a doua e mai mereu cu noroc


Au trebuit sa treaca 9 ani de zile ca sa revin intr-o zi de iarna in Muntii Rodnei. Nu doar pentru ca Rodnei sunt atat de departe, ci si pentru ca prima intalnire hivernala cu Rodnei a venit prea devreme, cand nu eram inca pregatita. In ultimii 10 ani multe lucruri au urmat acelasi model: un proiect, o idee, un gand care imi dau fluturi in stomac dar care forteaza cumva timpul, iar apoi un dus rece de lacrimi care ma readuce brutal cu picioarele pe pamant. Lacrimi de ciuda, lacrimi de neputinta, lacrimi nascute din slabiciuni, din demonii interiori sau din dor. Au fost insa si multe lucruri care mi-au iesit si tocmai ele curata amintirea esecului aparent. Spun aparent pentru ca fiecare asemenea eveniment a venit la pachet cu niste lectii, cu niste concluzii si experienta stransa m-a facut sa ma cunosc mai bine. Uneori m-am intors. De altfel am impresia ca imi e cumva scris sa ma intorc la experientele in care am esuat, tocmai ca sa imi dovedesc mie insami ca nu am esuat degeaba si ca pot sa fac lucrurile si bine.
Rodnei, reintoarcerea, de data asta pe schiuri de tura
Cu Rodnei mi-am facut temele. O parcurgere de vara a crestei alaturi de Claudia mi-a adus reperele necesare, m-a ajutat sa ma localizez in spatiu si mi-a aratat ca intr-o combinatie de bagaj mic si vreme buna, o parcurgere a crestei pe schiuri de tura este fezabila. Acela era cumva gandul initial pentru weekendul prelungit de 24 ianuarie. Sentimentul de a avea un inceput si un sfarsit. Emotia sau pur si simplu doar intrebarile ce se nasc fara control in mintea ta in ziua apropierii, atunci cand stai fata in fata cu intreaga mare de varfuri si nici macar nu le poti urmari unduirea pana la capat, trairile din zilele in care esti acolo sus, pe munte, privesti varfurile ce iti stau in fata si te intrebi daca o sa fie bine, si mai ales sentimentul pe care il ai la final, atunci cand te uiti in urma, cand Ineul nici macar nu se mai distinge, dar tu ai in minte fiecare pas, fiecare rasarit, apus, loc de cort, fiecare pauza pentru topit zapada. Sentimentul de a duce ceva la bun sfarsit mi-a ramas proaspat in minte dupa experienta din creasta Fagarasului si acum, cumva, continui sa il caut, planurile mele pe termen scurt, gravitand cumva in jurul lui.

Cum Marius si Irina aveau si ei gand de duca spre nordul tarii, ne facem pana la urma planurile impreuna si ne rezumam la un circuit de 2 zile in zona Inau-Inaut, cu dormit la refugiul din Saua Curatel. Voiam sa lasam timp si pentru doua incursiuni mai scurte in Calimani si in Suhard.

Desi locurile nu erau noi, traseele alese, da. Hotaram sa urcam in Curatel pe piciorul ce pleaca direct din centrul localitatii Rodna prin fanete si parcele de padure. In mare parte beneficiem de drum bun de car si apusul ne gaseste pe undeva pe la 1350 m. Stiam ca ne va prinde noaptea pe traseu, asa ca eram linistiti din punctul acesta de vedere.
Bagajele sunt gata, schiurile echipate
Printre fanete
Si drumul de car ce ne-a usurat viata
Apusul ne prinde din urma

Nu stiu unde ne grabim asa, caci oricum ne va prinde noaptea
Avem parte de o noapte linistita, fara pic de vant si cu temperaturi blande. Strabatem bucati de padure in care zapada a fost asezata linistit, in cristale imense, subtiri si translucide, ce seamana cand cu niste braduti in miniatura, cand cu niste frunze. Lamele de apa inghetata vremelnic, pana ce atingerea palmei noastre le arunca in nefiinta. Zapada fasaie sub schiurile noastre si atat eu, cat si Radu incercam sa scormonim prin amintiri si sa nu ratam saua cu refugiul. Atunci cand stingem frontalele, profilul culmilor ni se dezvaluie in fata si in lateral si in jur de 20.30 ne gasim deasupra refugiului. Deschid usa cu putina teama, intrebandu-ma in ce stare am sa il gasesc dupa 9 ani. Explorez fiecare camera si o alegem pe cea cu soba. Nu pentru ca am avea vreo intentie sa facem focul, ci pentru ca priciul promite sa ofere loc pentru patru persoane.

In loc de foc in soba, pornim primusul si topim zapada, facem supe, ceai si tot ritualul de iarna. In refugiu nu e frig, stau lejer doar in pufoaica subtire langa primus si caldura degajata de arzator mai contribuie si ea la confortul din camera. Peste noapte nici macar nu a inghetat apa, deci puteam sa ma descurc doar cu sacul de vara si sa mai fi taiat ceva din volumul/ greutatea din rucsac.
Urcand spre refugiu
Schior si cer instelat
Casuta noastra de la capatul lumii
Dimineata vine cu vremea buna din prognoza. Soarele incalzeste generos locurile si atunci cand ne pornim in final spre Inau, dam jos de pe noi strat dupa strat. Nu ar mai fi mai mult de 3 kilometri, insa cei + 600 m diferenta de nivel nu se lasa usor dovediti. Muchia cu varful Rosu pe care ne-am desenat coborarea ne insoteste constant pe partea dreapta si ne lasa sa ii privim detaliile, creasta ingusta dintre Inaut si Rosu, versantii albi, urcusul sustinut. Sub varf facem pauza mai lunga, eu si Marius ramanem sa topim niste zapada pentru o noua runda de ceai, cat timp Irina si Radu urca pe Inau. Apoi pornim cu totii pe linia crestei, eu si Marius pe picioare, Radu si Irina majoritar pe schiuri. Inautul pare mai mare iarna, dar nu ne pune probleme tehnice, iar de aici, desi ochii imi luneca spre Gaja si drumul lin ce coboara spre Pasul Rotunda pe care il ghicesc doar inzapezit intre palcurile de padure de la orizont, pasii se indreapta spre Varful Rosu. Am remarcat piciorul acesta puternic, inca de cand am fost vara pe creasta si m-a intrigat intr-un fel. Nu e la fel de masiv ca ramificatia cu Pietrosul, dar face si el ce poate, fiind chiar la inceputul crestei.
Spre Inau
Si piciorul de pe care venim
Irina pe Inau
Inau-Inaut
Marius, cu Inau si Inaut in spate
La 50 de metri sub varf ne putem pune deja schiurile in picioare si pe prima bucata gasim S-urile altor schiori si le urmam si noi, conducandu-ne pe zapada buna. Inghetata, dar buna. Apoi, Radu traseaza o linie pe curba de nivel, printre braduti si jnepeni si ne gasim destul de repede sub varful Cobasel.
Ne facem curaj pentru coborare
S-uri
Aici parasim niste urme bune de urcare si urmam S-urile ce se lasa pe versantul stang, in coboare, printr-un pulver de vis. In mod clar, eu si Radu ne-am bucurat de pulver, Irina s-ar fi bucurat si ea, dar nu prea mult pentru ca isi facea griji pentru Marius, care, fiind la inceput in ale schiului de tura, nu avea cum sa inteleaga entuziasmul pulverului. Iar Marius se lupta cu rucsacul, cu zapada plina de capcane si cu virajele ce pur si simplu nu ies cum te astepti. Il inteleg perfect!
Despre asta e schiul de tura
Cele 2 sectiuni de pulver au fost insa platite scump, cu o balaureala crunta printr-o padure neumblata. Inaintasii nostri au coborat si pe aici pe schiuri, dar dintre noi, doar Radu a avut suficienta tehnica sa le urmeze exemplul. Noi, restul, am innotat cu schiurile pe rucsac prin zapada pana la sold. Marius spunea ceva de 700 m pana in nu stiu ce drum forestier, dar sigur nu am nimerit in drumul cu pricina si nici 700 m nu am facut, ca in ritmul de deplasare ne-ar fi luat 7 ore. Sau 7 zile si 7 nopti :).

Ajungem insa in final la ceva luminis care s-a dovedit a fi o poiana mare, de unde, condusi de instinctul lui Radu am inceput sa urcam pe o poteca lata prin padure, pana ce ne-am trezit intr-un drum de car acoperit cu zapada si apoi pe ceva...partie. De fapt, pana sa ne dam seama ca e partie am vazut doar 2 balize cu semn de interzis. Tot coborand pe zapada batuta bine (dar nu ratracuita) ne dam seama ca asta trebuie sa fie ceva partie si semnele din stanga si din dreapta niste balize. Jos, in vale se vedeau niste luminite si astea nu puteau fi decat cladirile din Valea Blaznei. Ce e drept, pe harta noastra nu aparau decat niste cabane vechi, o tabara scolara si cam atat. Astfel incat partia, complexul de hotel+ spa si restul constructiilor din vale au fost de-a dreptul suprinzatoare. Partia ne coboara 300 m diferenta de nivel si daca reuseai ca in viraje scurte sa te tii pe portiunea batatorita bine, coboararea era placuta, chiar si la frontala.

Ajunsi la complexul Alpina Blazna incercam sa ne facem un plan de bataie. Am intra la caldura, am manca, am face si niste Spa daca tot e la oferta, dar in egala masura aveam o rezervare in Vatra Dornei pe care ne doream sa o onoram. Cum stateam noi 4, cu frontalele pe cap, aliniati in fata hotelului cu geamuri mari, de partea cealalta a ferestrelor se insira alti 4 angajati, adunati sa priveasca turistii nocturni aterizati de pe munte. O scena de tragi-comedie cum stateam noi de-o parte si de alta a ferestrei, uitandu-ne unii la altii, analizandu-ne unii pe altii, 2 lumi diferite pe care cativa pasi in directia usii le va readuce in acelasi timp si spatiu. Marius da de un taximetrist ca sa putem recupera masina si mai dam la bete vreo 6 kilometri pe drum, pana in Sant. Schiurile curg la vale, petricele nevazute se simt sub talpa schiului care va necesita dupa concediul asta, cu siguranta, niste mici reparatii si luminile din vale se apropie constant.

Ii gasesc pe Marius si Irina stand de vorba cu un localnic. Intre timp Irina pleaca cu taximetristul, iar noua ni se alatura Radu. Domnul cu care stam de vorba la poarta vine din casa cu niste ceai de menta cu muuult zahar. Cald si aromat ne intra drept la inima, asa ca putem conduce linistiti o ora si jumatate pana in Vatra Dornei pe o increngatura de drumuri comunale, inzapezite dar deschise si in stare buna. Dusul de seara si paharul de vin de la pensiune ne trimit grabnic la culcare la ora 1 noaptea, orice ganduri pentru un start matinal a doua zi, fiind amanate.

Traseu: Rodna- Culmea Benes-Saua Curatel-sub Varful Inau (PA)- vf. Inaut (BR)- vf. Rosu-vf. Cobasel-Partia din Valea Blaznei (CA)-Satul Sant (6 km drum auto)

Datele turei: ziua 1 si ziua 2 (incompleta)

0 comments:

Trimiteți un comentariu