marți, 3 octombrie 2017

Fundatura Ponorului si masina timpului

Miercuri seara, cu Strava heatmap pe un monitor si Google Maps pe altul incercam sa desenam un track care sa ne duca prin Fundatura Ponorului. Aveam 4 zile de petrecut in Tara Hategului si in Valea Jiului si idei suficiente. Frunze galbene inca nu prea sunt, ar trebui sa mai asteptam doua saptamani, dar sunt locuri noi, vreme buna, frigul de afara promite cer albastru, vizibiltate de toamna, si muulte pedale (ca sa ne incalzim).

Prima zi o dedicam explorarii Fundaturii Ponorului. E putin probabil ca in feedul de Facebook al celor ce intra pe acest blog sa nu fi ajuns la un moment dat macar o poza idilica cu gospodariile imprastiate in Fundatura, fie la ceas de seara, fie la rasarit, cuprinse de ceturile toamnei sau lumina primaverii. De cand mergem pe munte am ajuns prin multe locuri izolate: catunele din Cernei, casele imprastiate din Holbav, sate uitate la capat de drum in Trascau ori sate ce parca ies din harta (Letea), si daca stau sa ma gandesc mai gasesc 2-3 exemple. Si desi viata e la fel de grea in toate aceste locuri, tot e acolo ceva fascinant in modul in care oamenii aleg sa ramana pe loc, in batatura, ducand mai departe o viata simpla atat de departata de intamplarile de la oras sau din satele inchegate (ori inghesuite, depinde cum privesti) de la campie. 
Cu siguranta, nu spatiul e o problema in Fundatura Ponorului
Mereu cand ajung in astfel de locuri ma intreb cat timp vor mai fi locuite, ce soarta le este harazita, cate vor supravietui fenomenului inevitabil al depopularii. Satele sunt formate din gospodarii, iar sufletul oricarei gospodarii este omul. Desi la exterior vedem doar case, ele ascund mereu povesti de minim o generatie. In ele au trait oameni, din alte vremuri, cu alte povesti, pentru ei viata a curs altfel decat pentru noi. Si ma incearca uneori asa o curiozitate sa aflu acele istorii, sa le ascult pentru mine si poate sa le salvez cumva de la  pieire caci cele mai multe marturii se vor ingropa impreuna cu gura inchisa pe vecie ce nu le mai poate rosti.
Drumul intortocheat ce duce in Fundatura 
Privind locurile de sus
Pe jumate liniste, pe jumate uitare
Cum la fel, ma intreb daca as putea sa traiesc macar o vara intr-un astfel de loc, rupta de tot si toate. M-as schimba? Si daca da, cat de mult? Ce as invata despre mine? Cum mi-as petrece zilele? Cu ce mi-as umple orele, smulsa fiind din rutina corporatie-oras- prieteni-confort? Caci da, imi petrec multe zile pe munte, hoinar, cu putine lucruri la mine, dar cardul din buzunar face multe alte lucruri posibile, telefonul inseamna un colac de salvare si o  iesire relativ rapida din multe situatii potential dificile/ periculoase. As citi, insa nu as putea sa citesc o vara intreaga. Ce stiu sa fac practic ca sa nu mor de foame? Desi mi-am petrecut multe veri la tara, nu stiu nici macar sa mulg o vaca. D-apoi sa cosesc fan si sa hranesc vaca pentru ca ea sa dea lapte. Cum ar fi viata mea fara curent luni bune, fara apa calda? Unele raspunsuri le intuiesc, de aceea atunci cand ajung in astfel de locuri ma incerca sentimente antagonice: peisajul idilic cu o casa cocotata pe muchia dealului ce ascunde Fundatura e tulburat repede de silueta unei batrane, ce urca dealul, sprijindu-se in 2 bete, turdind pentru fiecare pas ce o aduce mai aproape de casa. Locurile sunt idilice doar pentru noi, orasenii, evadati in natura in cate o zi cu vreme buna, pentru noi cei care ne vom intoarce seara la pensiune, ce venim aici intr-o excursie de o zi, sa ne relaxam, sa vedem locuri frumoase, sa uitam de stress si griji. Pentru cele cateva familii ce mai compun fiecare sat/ catun aflat in situatia asta, ziua noastra de plimbare e pur si simplu o alta zi de munca, in care trudesti pe peticul de pamant arat cu plugul (caci e prea mic sa bagi tractorul pe el) sau rascolit pur si simplu la cazma in 2 sape in primavara, ori maini vitele la pasune, ori strangi fanul si ridici capite pentru iarna.

Sunt cateva gospodarii destul de inchegate in Fundatura, ce imi dau sentimentul de locuire permanenta si cum dovlecii aurii si portocalii insirati precum margelele pe pamantul negru vestec ca toamna e in toi, nu pot sa nu ma intreb cum arata locurile iarna, cine sta aici iarna si cine nu sta, unde merge? 
Privind locurile de sus 
Una din trainicele gospodarii din Fundatura
O batrana ne striga de peste deal ca paraul ce se prelinge lenes prin Fundatura doar ca sa intre in pamant are "apa rea", si ne arata izvorul, care e in stilul celor din Macin, cu bazin si fara preaplin. Vacile par netulburate si nu stiu daca sunt ale aceleasi persoane caci par toate cam aceeasi rasa, insa caii frumosi ce pasc la gramada cu vacile se sperie de noi, intrusi in lumea lor de liniste.  Oare ce zgomote tulbura Fundatura in afara de nechezatul cailor, behaitul oilor, mugetul vacilor ori un latrat de caine? Biserica nu vad, poate doar indemnurile oamenilor catre vite ori dialoguri monosilabice purtate peste pajiste...stiti, cum in satele din campie vorbesti cu vecinul peste gard, aici vorbesti cu vecinul de la casa aflata la sute de metri distanta. In rest doar fosnetul mestecenilor aninati pe dealuri, taiatul lemnelor si clipocitul apei. As innebuni oare de la atata liniste?
Intrus 

Pauza de masa
Manand oile spre casa
Iesim din Fundatura cam pe unde am intrat si ne continuam drumul in directia Ursici, peste dealuri. Nu vom ajunge acolo, e un alt sat uitat de lume, in care oamenii de la Lumina pentru Romania au schimbat ceva in bine. Zona e incredibil de valonata si fara o ordine geografica clara. Muchii apar de niciunde si se termina brusc, drumuri de iarba merg de-a coasta doar ca se se piarda intr-un univers de pietre. Daca nu as avea trackul pe ceas m-as rataci cu brio pe aici. Putinii oameni pe care ii intalnim nu stiu prea multe despre drumurile spre satele invecinate: o femeie cu un cal sperios, niste ciobani ce nu sunt de-ai locului si ne intreaba de tigari si in sfarsit un cioban ce mana o turma mica, cioban ferchezuit, cu o bota frumos lucrata, cu mestesug si simt estetic, cu o brandusa de toamna la palarie si chef de vorba.

Apusul ne prinde pe dealuri, undeva deasupra satului Fizesti, cu Retezatul veghind peste drum, noi cautandu-ne drumul spre valea infrigurata. Primul vant mai puternic sau chiar roua diminetii de maine vor sterge urmele cauciucurilor noastre intiparite vremelnic in iarba inca verde a pajistilor pe care le traversam. Astazi a fost despre oameni, maine va fi despre locuri. Retezatul ne asteapta cu una din comorile lui ascunse si cu un traseu scos din tipare.




Chasing the sunset
Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu