Traversare Azuga-Pasul Bratocea intr-o zi de toamna tarzie ~ Amintiri din munti

O tura faina, merita un jurnal pe masura. Daca o sa imi si iasa un jurnal la fel de reusit ca plimbarea noastra din weekend, ramane de vazut.

Traversarea Azuga- Pasul Bratocea se cerea facuta inca de anul trecut. De fapt tot anul m-am gandit cumva la ea. In timpul iernii mi-o imaginam la inceputde sezon, cand avea sa se domoleasca frigul, sa se mai topeasca zapada, sa se iteasca florile in padure si copacii sa isi schimbe culoarea. Dar in aprilie-mai, am pierdut startul, asa ca intreaga vara mi-am imaginat-o petrecandu-se prin luna octombrie, cand coborau stanele si padurea lua foc. Perspectiva de pe Varful Neamtului si culmile golase cu nume originale (Sloeru-Marcosanu, Urlatelu, Cioara) ce se itesc cumva doar putin mai sus de limita padurii, promiteau culori si imagini deosebite in luna lui brumarel. Dar planul de cu vara nu se potriveste cu realitatea toamnei si tura era cat pe ce sa se amane un an, daca nu am fi avut ragazul unui weekend cu vreme buna la inceput de noiembrie si daca nu am fi avut prietenii aproape. Orice incursiune in natura e potentata cumva de oamenii potriviti, iar o tura cu Pinguinii, nu are cum sa nu iasa bine. Memorabila de fapt.

Am incarcat asadar rucsacii cu toate cele necesare unei nopti la stana, de la izopren pana la toporisca, paine, carnati, primus, cafea, biscuiti, gem si o multime de alte detalii ascunse prin bagaj, ca pentru o tura de trekking cu valente culinare. Noroc ca ne-a convins Radu sa lasam acasa tigaia de clatite, pe motiv ca oricum e destula greutate, mult de mers si ziua scurta. Mie nu imi parea asa mult...Un maraton in 2 zile, parea destul de fezabil. Elanul s-a mai domolit cand am vazut rucsacurile lui Vali, Cristi si pe cel al Muhai. Eu si Radu aveam de departe cel mai mic bagaj, doar ca eu am reusit sa pierd catarama de la centura inca din microbuz, si am suferit si eu alaturi de ceilalti pe urcarea sisifica de pe Varful Rusului, ori sambata cand deja marsaluiam in noapte spre o stana pe care nu stiam daca o vom gasi deschisa.

Andrei m-a ajutat joi seara si am dus masina in Pasul Bratocea, ca sa o avem pregatita pentru intoarcere si ca sa constituie un argument suficient de puternic pentru a nu deturna tura spre o stana mai apropiata din Neamtului.

Ora 8 ne gaseste deja pe toti in Azuga, incercand sa gasim un taximetrist care sa ne duca pana la fosta Vila a lui Ceausescu. Omul nu se invoieste, asa ca varianta mai scurta, de a urca direct din Valea Azugii in Saua Paltinul pica. Ne ramane doar telegondola din Azuga, pentru a mai salva ceva energie si a mai castiga ceva timp. Doar ca nimeni nu stie cand urmeaza sa vina microbuzul spre gondola, si cei 4km pe asfalt, nu au niciun haz. Cand tocmai ce ne puneam pe urcat pe TA spre Urechea, vine si microbuzul si urcam cu una din gondolele de proba, inainte chiar de ora 9. Atmosfera e curata si Bucegiul acoperit deja intr-o platosa alba ne cheama involuntar privirile. Dupa o sesiune foto ca de inceput de tura luam la pas drumul pe culmea Petru Orjogoaia bucurandu-ne de vremea frumoasa de noiembrie. Facem cam 7 kilometri pana la inceputul urcarii spre Varful Rusului si intimidati cumva de panta ce ne sta in fata, hotaram sa facem o scurta pauza de masa, dupa principiul ca ce-i in mana, nu-i minciuna si mai bine sa ne oprim acum, la soare si intr-un loc ferit de vant, decat prin cine stie ce sa dubioasa si plina de zapda. Neamtului se astern destul de albi in fata noastra. Aveam curand sa descoperim ca nu e multa zapada, e doar tare si compacta, soarele anemic de final de toamna nemaiavand putere sa o patrunda.

Una din cele mai faine perspective peste Bucegi

Pornind usurel la drum

Lunga pare culmea Petru-Orjogoaia cu bagajul in spate

Urcarea pe Vf. Rusului

Pana acolo, hat in zare trebuie sa ajungem

Echiparea de iarna

Cele 3 varfuri ale Muntilor Neamtului (Rusu, Stevia si Neamtului) trec sisific de incet si intreaga bucata ne ia in jur de 3 ore, cu tot cu pauze. De cand nu am mai mers cu rucsac mare in spate, am si uitat cat de incet se aduna kilometrii. In sinea mea, de abia astept sa coboram pe piciorul ce da spre Pasul Predelus, pentru a scapa de zapada si a ne bucura in continuare de poteca uscata, iarba galbena si pasi fara griji, cu gandurile plecate departe si ochii scrutand zarile. Sa tot fie trecut de 4 cand ajungem in pas. Noaptea ne alearga deja din spate, insa Cristi decreteaza ca e cazul sa ne relaxam. Ne va prinde oricum din urma, vom merge ceva ore la frontala, totul tine de cum ne setam.

Si Vintila-Voda-i un munte

Nu e multa zapada, dar ea sta ca o platosa peste iarba si brazi

O vedere jumate tomnatica si jumate iernatica spre Ciucas

Coborand spre Pasul Predelus

Bucata cuprinsa intre Pasul Predelus si creasta Grohotisului imi place in mod deosebit. E salbatica si obscura. Pana mai demult si partial nemarcata, dar o banda rosie noua si o vopsea alba destul de proaspata, arata ca anul asta s-a lucrat mult pe aici. Au aparut si niste pari de lemn vopsiti in alb si negru, care inlesnesc mult orientarea pe vreme rea sau atunci cand sunt dileme. Totusi, nu e un traseu usor de urmat pe ceata, viscol ori in zile cu vizibiliate redusa. Nu stiu cat de multi sau de putini oameni merg pe aici in fiecare an, dar Radu spunea caci cainii de la stanele de aici nu sunt obisnuiti cu piciorul usor si inima saltareata de turist incoltit de dulai. Acum nu e cazul caci toate turmele sunt coborate de multa vreme. Reusim sa ne facem plinul cu apa fix la iesirea din padure de dupa Pasul Predelus si inainte de Sloeru Marcosanu. E acolo un izvor de unde puteti lua apa. Si ar fi bine sa o faceti, caci urmatorul e abia la intrarea in Grohotis.

Vedere spre Sloeru Marocanu in primul plan si Ciucasul in plan secund

Apoi mai mergem la frontala inca o ora spre stana aflata la capatul celalat al culmii. Avem emotii, caci stim ca e o stana buna si speram sa nu fie inchisa si sa ne lungim marsul nocturn. Nu ca nu am mai putea, dar locurile sunt potrivite pentru a fi savurate ziua si nu in conul de lumina al frontalei, navigand cu totii in sir indian pe urmele lui Radu.

Stana e din fericire deschisa si e dotata cu toate cele trebuincioase, de la priciuri la lemne uscate de foc si gratar. Ne instalam, scoatem primusul la inaintare ca sa incepem procesul de hidratare cu supe si ceai, iar Vali si Radu se ocupa de foculet. Amandoi au ceva pasiune spre acest domeniu strans legat de noptile de toamna-iarna la stana si le place nu doar sa se uite in plasma, ca oamenilor normali, ci si sa produca mult fum. Stiu ca foc fara fum nu se poate, dar baietii astia au de gand sa ne afume de vii. Solutiile sunt radicale. Fie te lasi jos, cat mai jos, pe burta de s-ar putea, dar ramai la caldura, fie iesi afara din fumagar, respiri aer curat, dar ti-e frig. Cale de mijloc inca nu am gasit :).

Noaptea la stana

Plasma

Rezistam eroic pana aproape de 10, punem pe gratar tot ce avem la noi si poate fi prajit: carnati, polonezi serviti alaturi de o salata ad-hoc cu ardei, castraveti si ceapa rosie, paine unsa cu unt, frecata cu usturoi si innobilata cu telemea veche de oaie si intr-un final ne declarama multumiti, ghiftuiti si afumati. Saci de dormit, puricii de la stana si soriceii mereu prezenti abia ne asteapta :). Ca de obicei, Capitanul e cel mai inspirat (doar d-asta i se zice asa), caci are la el hamacul si il doar la basca de pregatirile noastre pentru somn. Eu aplic metoda infiabila a doapelor de urechi si nu stiu nici de nasosi, nici de vant, nici de sfoarait, pana la 8 dimineata.

Ma mir ca este inca atat de liniste si Cristi si Muha nu s-au apucat deja sa se agite, ori Radu sa iasa la poze. Oricat as vrea insa sa aman momentul, ne mai stau si azi in fata 16 kilometri de tropait cu aceleasi dulapuri in spate, iar pe oameni ii mai asteapta un drum de 3 ore pana la Bucuresti. Asa ca ne mobilizam usor, usor, servim un al doilea festin cu ce mai avea fiecare ascuns prin rucsac si o cafea potentata cu nucata, ne pornim spre urmatoarele culmi (Urlatelu si Cioara) si apoi spre Grohotis. Ziua se anunta frumoasa, mai calda, cu mai putin vant, rucsacurile sunt marginal mai usoare, mintea s-a obisnuit cu scurgerea mai molcoma a timpului, iar picioarele cu viteza inferioara a drumetiilor lungi, asa ca pornim la drum curiosi de ce ne rezerva si ziua de azi.

Mai intai facem planul

Apoi mancam

Si abia apoi ne asternam la drum

Ne purtam pasii pe aceleasi culmi domoale legate de poteci in linii frante, mergem prin covorul adanc de frunze uscate, privim cerul albastru printre coroanele copacilor si continuam spre Ciucasul care se face din ce in ce mai mare, cu din ce in ce mai multe detalii conturate, pe masura ce ne apropiem de el. E o atmosfera faina, o zi perfecta, ce indeamna la vorba, planuri, proiecte, idei. Tot sporavaind, ne apropiem incet si sigur de urcarea pe Bobul Mic din Grohotis. Vremea se strica usor spre Neamtului, insa traversarea se vede inca destul de clar si din fericire Ciucasul ramane clar si alb in fata noastra, reper statornic pentru pasii nostri mici, ca de furnica, ce dovedesc pana la urma primul si singurul varf mai important al Grohotisului de pe ruta noastra. De aici ne sta in fata majoritar coborare. O coborare lunga de 6-8 kilometri in care pierdem maxim 700 de metri diferenta de nivel. Tura pare ca si incheiata, cortina s-a tras peste muntii cei mari, dar peisajul ca de Mongolia al Grohotisului, cu versanti spoiti in alb si galben, e inca cumva atragator in simplitatea sa. Imaginile ce mi se perinda pe retina sunt similare cu alte peisaje din lumea asta, sunt sigura ca exista mii de alte locuri mai faine, mai salbatice, mai cumva, mai altfel, mai cu mot, mai la superlativ, insa eu sunt aici si acum, alaturi de prieteni dragi si asta e cea mai cea tura pe care puteam sa o fac weekendul asta. Iar amintirile cu 5 rucsacuri umblarete pe culmile aflate la granita intre toamna si iarna, lasand in urma lor un usor iz de fum, vor deveni peste ani cele mai frumoase povesti. De depanat in alte ture, in jurul altor focuri, mereu alaturi de prieteni buni.