Un zbor noctrun din Malaga ne ofera o fereastra numai buna pentru o tura matinala pe bicicleta. Sa nu ne gandim inca la bagaje, impachetat bicicleta si desfasurat metri intregi de folie. Momentan lasam doar soarele sa ne incalzeasca dimineata si sa ne mane la drum. Este inca weekend, asa ca drumurile sunt, ca si ieri, pline de biciclisti. Drumul pe care am inceput sa pedalam permite atat diverse combinatii pe cursiera, dar reprezinta in acelasi timp o cale de acces spre o serie de trasee de MTB, asa ca procesiuni de biciclisti pe roti mai subtiri sau mai groase se insira pe serpentinele largi, se intersecteaza in puncte de regrupare,se saluta sau schimba impresii.
 |
| Gravel de Andalusia |
Ma tin constant de un baiat care m-a depasit de curand. Desi nu mai era nevoie de asta, aici mi-am confirmat ca urc jalnic (stiam de pe Zwift). Mereu sunt facuta in sange pe urcare si singurele locuri unde reusesc sa mai recuperez sunt portiunile de fals-plat. Astfel ca ma alerg reciproc cu omul meu, el punand distanta pe urcare, eu incercand sa tin aproape pe plat. Coborare pe aici nu este. Drumul imi este familiar, l-am facut vineri, doar ca acum Radu a planuit sa exploram ceva drumuri secundare despre care crede el ca ar fi asfaltate. Bineinteles ca nu sunt. In egala masura sunt si intr-o stare buna, foarte buna daca e sa le compar cu ce avem acasa si de aceea e foarte usor sa cazi in capcana si sa continui sa mergi pe ele chiar si cand pedalezi pe o cursiera si nu pe un MTB. Ca suntem singurii extraterestii pe roti subtiri de acolo, asta e alta poveste. Cu siguranta nu ne incadram in peisaj. In peisajul acesta fara garduri si cu locuri de cort pe saturate. Am invatat deja ca in Spania locurile de cort incep de pe la 1200 m altitudine, evident, acolo unde dispar casele. Si cu cat sunt drumurile mai mici, cu atat sunt mai putine garduri. Intentia lui Radu este sa sarim un pas aflat la 1700-1800 m altitudine si sa coboram pe o alta vale, dar cum mie mi se pare aventura mult prea mare pentru cele cateva ore pe care le avem la dispozitie, decretez ca de data asta facem ca mine.
Asa ca lasam in urma turme de oi manate cu ATVul, nori, perspective largi asupra varfurilor mai joase din Sierra Nevada si luam in piept vantul care anuleaza parca efectul coborarii, ajungand totusi la masina pentru a avea timp si pentru aspectele organizatorice precum impachetat bicicleta si facut bagaje.
Daca teleportarea ar fi posibila, apoi acum ar fi fost un moment bun sa o folosesc si sa ma vad direct pe Tampa, cu totul pus in ordine la mine acasa, cursierra asteptand cuminte in hol, hianele spalate si o oala de ciorba de vacuta in frigder. Dar astea-s numai vise si pana nu te parlesti bine prin soarele arzator de...martie, pana nu te murdaresti de cauciucuri si ulei de lant si pana nu indesi totul in cadrul bicicletei, nu poti spune ca s-a terminat prima din vizitele in Andalusia. Iar daca pana azi ma mai gandeam ca ar fi poate mai bine sa inchiriem cursiere, astazi mi-am dat seama cat de mult conteaza in egala masura sa fii pe bicicleta ta. Si daca la MTB sunt destul de adaptabila, putand sa folosesc fara probleme biciclete imprumutate, la cursiera sunt foarte pretentioasa si singurul parteneriat fructos si de durata din ultimii ani a fost cu Feltul (multumesc inca o data, Doru! ).
 |
| Stilul vagabond, terminand ultimile resurse inainte de a ajunge la aeropot |
0 comments:
Trimiteți un comentariu