Ultimul drum al Filofteei

Filofteea e numele cu care a venit Loganul pe care l-am tarat prin toate gropile si peste mari si tari vreo 10 ani. Cand l-am luat de la parintii lui Radu a venit cu niste kilometri la bord, cativa anisori si un nume. Le-am pastrat pe toate. Ca ideea de sfanta silfida nu se asorteaza nici cu conotatia masculina a modelului si cu atat mai putin cu alura lui patratoasa, asta e alta treaba. Dar era cu siguranta original. Nu avem un obicei din a ne numi lucrurile, dar asta a avut ceva al lui.

Pe vremea cand manca 600 de kilometri sub roti, intre Berlin si Alpi

Ei bine, ultimul drum la Filofteei nu a fost in Mongolia, cum visau la un moment dat baietii, ci...la Remat. Probabil parti din ea (sigur nu tabla) vor mai trai o vreme prin alte masini. Desi ne-a fost casa si masina multe zile, si mai multe weekenduri, seri si dimineti, asta nu-i o postare lacrimogena, caci nu am dezvoltat un atasament deosebit pentru ea. Sau el. Sau cum o fi. Dintr-o masina am vazut mereu partea utilitara. Respectiv faptul ca e un mijlocitor excelent al aventurilor. Mici si mari. Din timpul saptamanii sau din concedii.

Mai intai a fost legatura noastra cu muntele mancand pe paine kilometrii de pe Valea Prahovei. Apoi i-a schimbat cu cei ai autostrazilor din Germania purtandu-ne sute de kilometri in spatele cate unui tir spre muntii la care ne tanjea sufletul. Am mai hoinarit putin prin tarile vecine Germaniei, am facut niste drumuri Berlin-Bucuresti, am incarcat-o cu de toate pentru ritualicul drum in Austria,la schi, de mergeam cu 80 km/h si pedala in podea pe autostrada spre Innsbruck si alte asemenea drumuri lungi. Pe atunci kilometrii se adunau pe nesimtite.

Tot ce e aici e bagajul meu pentru un singur weekend, cand eram singura (Radu era plecat in Asia Centrala)
si imi faceam de cap

Capota e mereu un loc bun de servit masa. La soare, in Alpi, la schi de tura

Plecare din Berlin si mare parte din lucrurile noastre inghesuite in si pe masina

Aceeasi intoarcere acasa

Apoi a fost un concediu cu Claudia in Bucovina. Noi doua, o masina, o vulpe, un proiector de fata spart, drumuri rupte ce trec prin sate cu conotatie (Glod) sau forestiere de apropiere din Rodnei, pe unde ma miram ca nu dau cu scutul in toate pietrele.

(by Claudia)

Am fost cat pe aici sa o bag si in sant, pe un forestier din Buila, dar nu mi-a  iesit (din fericire). Dupa ce baietii au repus-o pe traiectorie si am ajuns la destinatie, am luat o impartasanie strasnica din coniacul lui Cristi, ca sa imi treaca palpitatiile. La intoarcere am condus acelasi drum, cu aceeasi inima stransa, dar l-am dovedit.

De la o vreme nu ne mai era teama sa o lasam prin ce miri capat de drum, camp sau margine de oras. Nimeni nu avea ochi pentru un Logan ruginit. Dar totusi nu ne-a lasat niciodata in drum. Mare lucru. S-a mai stricat in oras, ce e drept, dar asa, cu bun simt, cat sa ajungi cu ea in service fara sa te ia cu toate naduselile. Radu avea o pasiune sa mearga cu ea pe bec. Adica cu putina benzina in rezervor. Nici macar atunci nu a clacat, desi uneori ma jur ca imi doream sa o faca.

Comentariul Claudiei de mai jos mi-a amintit de ceva ce omisesem: mirosurile. Loganul avea un miros al lui. Nu stiu daca de munte sau de prieteni, sa zicem ca asta e o exprimare delicata. Era mai degraba un miros de neingrijit. Caci o curatam rar pe dinauntru, doar la sarbatori, adica atunci cand trebuia sa o iau pe mama cu masina, mancam in ea, ne urcam uzi, inghetati, dormeam in ea, ma rog, toate ingredientele pentru a se strange dealungul timpului un mix de esente tari ce nu miroseau niciodata a ghiocel si iasomie. Unul din momentele care imi vine insa in minte este o toamna in Padis, cu Claudia, Radu si Andrei, cand unul dintre noi s-a urcat la un moment dat in masina murdar de rahat pe talpa incatarilor (sau au ramas in masina niste incaltari murdare) si vreo 2-3 zile am aerisit perseverenti cu toate usile deschise, neintelegand de unde vine mirosul. Ma rog, rahatul uscat miroase diferit fata de cel proaspat, deci nu a fost usor de indentificat si nici macar aerul rece de octombrie nu biruia. Ne-am simtit insa usurati cand am gasit sursa.

Loganul si doua corturi in Glavoi

Apoi apele s-au linistit, ne-am mutat in Brasov, orasul peste care cad muntii, insa masina a ramas in continuare importanta. Nu indispenabila, dar importanta. Drumurile lungi din weekend s-au transformat in drumuri scurte in jurul Brasovului. Pentru aventura in timpul saptamaniii, pentru Morning Glory, pentru evadari si reintoarceri uneori in cele 12 ore dintre doua zile de munca. Si pentru asta am apreciat-o pe Filofteea, garantul mobilitatii imediate. Si poate o sa ne-o amintim mai putin prin ceea ce era (o masina cu numar de Olt), cat mai mult prin ceea ce a facut posibil. Iar daca urmasul ei va fi la fel de cooperant si intelegator cu capriciile noastre, o sa facem casa buna. Peste alti 14 ani (varsta de casare a Filofteei) ne vom apropia amandoi de 50 de ani, vom fi trecut de jumatatea vietii si de vom mai putea, ne vom cumpara probabil ultima masina. 3 masini intr-o viata pare mult cand ma gandesc la trecut, pare putin cand ma uit la consumerismul de azi.

Una din multele aventuri in timpul saptamanii pe care le-a mijlocit. La #LoculNostru

Postavaru Morning Glory ar fi fost mai dificil fara Logan