Tenerife, cantonamentul de primavara

Vara, soare, mare, munte, doi oameni faini pe care i-am cunoscut mai bine, putin concediu, putina munca si destula bicicleta. Cand m-am "lipit" (daca imi aduc bine aminte neinvitata chiar) de vacanta oamenilor, era abia mijloc de toamna si ma gandeam ingrijorata la iarna friguroasa si alba ce avea sa inceapa. Tenerife se simtea atunci ca o gura de oxigen in oceanul alb al proiectatei ierni brasovene, iarna ce insa s-a lasat asteptata si ne-a permis chiar scurte escapade pe doua roti. Trainerul a adus intensitate, kilogramele in minus au adus mai multi watti/kg si iata ca perspectivele pentru noul sezon pareau bune. Ca nu stiu ce vreau sa fac in noul sezon, asta e alta treaba. Eu ma antrenez "just in case", pe principiul sa fiu pregatita pentru orice apare. Dar mai presus de toate, imi place sa ma dau cu bicicleta, sa stau afara, sa fac efort, sa masor orele, minutele si secundele urcarii, sa ma uit la umbra mea ce se proiecteaza pe asfalt si scoate la iveala picioarele ce se invart in ritm de metronom, corpul aplecat in fata si capul coborat, atat cat sa mentin un echilibru intre pozitia aerodinamica si campul vizual. 

Eu am venit in Tenerife cu un singur gand: sa ma dau cu bicicleta. Datele problemei erau simple: un vulcan in centrul insulei, 2500 m de urcare aproape continua, multa diferenta de nivel, soferi atenti. Raiul ciclistului din mine. Singura dilema era: o sa reusesc oare sa ma recuperez suficient de bine si rapid, ca sa pedez zi dupa zi? 

Felt-ul si Teide

In ciuda entuziasmului inerent, ma controlez magistral sambata si ma rezum la o tura de acomodare. Cu drumurile, vantul, asfaltul, soferii, peisajul. Suficiente noutati care sa imi tina mintea ocupata. Terminam tura pe malul marii si baia pana la genunchi cu apa calaie a oceanului imi prinde bine. Date aici.

Despre cum poti inchega o masa cu 2 euro si 50 de centi

Asta era o zi buna chiar si de baie,dar cine pedaleaza cu costumul la/ pe el ?

Duminica trebuia sa fie ziua cea mare, ziua vulcanului. Pentru ca am ales sa si lucrez in aceasta vacanta-cantonament, nu aveam prea multe sloturi libere in care sa incerc o tura lunga, de zi lumina. Era deci esential sa nu irosesc nimic. Asa ca duminica ma trezesc constiincioasa, Andrei imi face o cafea, imi mananc portia de fulgi de ovaz cu cicolata si rodie, iar la 8 plec la drum cu destinatia Teide. Toata insula e in fond despre Teide-vulcanul de 3700 m, cel mai inalt varf al Spaniei. Peste tot dai de tutoriale, sfaturi si filmulete despre modul corect in care sa abordezi urcarea cu pricina. M-am uitat la cateva, mi-am facut planul meu propriu, am analizat variantele de back-up in cazul in care apar probleme tehnice si am plecat. Cum abilitatile mele mecanice sunt aproape 0, eventualele defectiuni sunt sperietoarea mea principala. Asa ca pentru o oarecare liniste interioara imi prinde bine sa am un plan de rezerva, preferabil altul decat acela de a sta ca o fata blonda ce sunt pe marginea drumului si a spera ca o sa apara un alt ciclist binevoitor si stiutor in ale mecancii, care sa ma ajute. Nici urcarea de 50 km cu 2500 m diferenta de nivel nu era usoara, dar macar asta era ceva ce puteam controla. 

Desenz cea mai scurta si mai directa ruta dinspre est si o impart in "Poieni", aka segmente de 500 m diferenta de nivel. Prima "Poiana" era doar cat sa ma departez de coasta, si a iesit bine. Apoi veneau doua Poieni legate ce te urcau in Vilaflor, un mic satuc, la 1400 m altitudine. Am ales probabil cea mai abrupta urcare posibila, am suferit pe ultimii 5 km pe niste portiuni cu 10% panta, asa ca popasul in Vilaflor a fost o gura de oxigen cu infuzie de cafeina si gust de tarta cu mere. La cafeneaua iesita in drum era inca liniste, ora matinala de weekend nu i-a scos inca pe prea multi din casa. 

Cafeaua a fost chiar slaba, dar prajitura cu mere a compensat

Aici copacii sunt deja infloriti

Cu cafeina zburdand vesela prin sange ma urc din nou in sa, cat sa "atac" urcarea cea mare, de 1000 m diferenta de nivel. Serpentinele placut croite ma lasa sa urc in cadenta, padurea de pini ma fereste de caldura, peisajul nou imi tine mintea ocupata si kilometrii si sutele de metri trec cu usurinta. 

Platoul vulcanic ma suprinde, campurile de lava ma insotesc constant, diverse formatiuni de lava intarita imi capteaza privirile si distanta se aduna pe kilometraj. 

Opresc ceasul dupa mai putin de 4 ore, simtindu-ma puternica, multumita, in forma. Cochetez cu ideea de a continua tura si sa cobor spre partea din nord a insulei, dar spiritul de conservare are castig de cauza. Simt eu ca nu ar fi o idee buna sa intind coarda inca din prima zi. Vreau sa pedalez si in zilele urmatoare si nu sa ma ard ca un bat de chibrit. Asa ca intorc fara prea multe regrete bicicleta si pornesc coborarea. Ce e drept, serpentinele si asfaltul perfect din padurea de pini aveau potential si la final nu mi-a parut rau de alegerea facuta. 

O ora si jumatate mai tarziu stateam trantita la umbra unei farmacii inchise, beam apa, mancam placinta cu mere, ascultam o carte audio si faceam planuri. Nu mi-au trebuit mai mult de cateva ore ca sa imi dau seama ca in ciuda peisajului divers nu as putea locui pe o insula pe care sa o crosetez pe toate partile zi dupa zi, weekend dupa weekend. Dar Tenerife e ceea ce trebuie pentru o saptamana si timpul decent de pe urcare a generat tot felul de idei. Realizez astfel ca am timp de o tura pe Teide chiar si dupa munca si de abia astept sa ajung acasa, ca sa pun mana pe Strava si sa desenez. 

Seara punem de un festin

Datele turei de duminica- aici

Luni - Teide din nou (prin Guia de Isora)

Ruta era desenata. Peste 2000 m de urcat, peste 100 de kilometri si 7 ore de lumina calculate pana la ultima geana. Plec de acasa dupa munca 50% hotarata sa dau tot ce pot, 50% cuprinsa de indoieli, caci deh, mi-am dat repede seama ca picioarele se resmit dupa tura de ieri. 

Ma lupt putin si cu vantul, dar urcarea aleasa pentru astazi, pe un drum secundar, cu asfalt destul de prost imi cam curma elanul. Aici nu am variante de rezerva. Pe aici nu trece niciun autobuz, masinile le numeri si pe ele pe degete si eu navighez pe asfaltul prost, fara sa simt progresul. Cu vreo 2-3 kilometri inainte de Vilaflor ma uit la ceas. 16. Ma ingrozesc de cat de prost am urcat si ma ingrijoreaza faptul ca eu nu am simtit situatia ca fiind asa de grava. Dar deh, ceasul nu minte, e cel mai mare critic al meu si cand el zice ca merg prost, apoi nu cred ca are sens sa insist cu nebuniile mele. Poate vulcanul doua zile la rand nu e chiar o idee asa de buna. Mai am de crescut. Ma hotarasc sa urc totusi pana in Vilaflor unde ma opresc sa le dau un mesaj lui Andrei si Alinei cu statusul meu. Si dintr-o data un zambet tamp imi lumineaza fata. Telefonul arata ora 14. Nu e 16, ci 14. Ceasul a ramas pe ora Romaniei. Am uitat ca aveam la mine un ceas mai vechi care isi sincroniza ora cu laptopul, iar eu pe laptop am ora Romaniei. Deci nu am mers prost, am mers normal. Si am castigat doua ore. Am timp sa imi duc tura la bun sfarsit. Indes repede ceva dulce in gura, ud totul cu izotonic si plec spre Teide. 

De data asta eu sunt cea care urca din greu prin caldura amiezii, cat timp restul coboara. Si vai cum ii mai compatimeam ieri pe ciclistii care urcau la ora asta asa tarzie. Reperele trec greu si desi picioarele genereaza cam aceiasi watti ca ieri, o durere de spate ma tot determina sa ma dau jos de pe bicicleta si sa fac ceva stretching. Imi pun in minte sa invat cat mai repede sa merg fara sa tin mainile pe ghidon, ca sa pot sa imi variez mai mult pozitia. Pe urcarea asta am suferit, asa ca atunci cand am ajuns in zona de platou, am calcat pedala cat de tare am putut. M-am asezat cat mai aero si am luat la rand toti ciclistii care imi apareau in fata. Pedalat, trena, depasit. Repeat until incepe coborarea. Coborarea spre Guia de Isora e lina si nici asta nu ma ajuta la durerea de spate, dar cobor fara pauza, pe ideea sa scurtez suferinta. Aleg sa tai niste serpentine largi si sa prind o scurtatura prin doua sate construite parca pe verticala, cu strazi inguste, la 20%, case albe si ferite de invazia turistilor. 

Ajung in Guia de Isora si in mod eronat ma relaxez. Doar ce a fost mai greu a trecut, nu? E ora 16, mai am doar 30 de kilometri de rulaj pana acasa, majoritatea la vale. Ma opresc sa mananc (sunt mandra de cum am mancat turele astea) si sa beau, caci asfaltul cere pedala si energia vine din mancare. Doar ca asfaltul e prost, rugos, abraziv si ma zgaltaie din toate incheieturile. Incep sa sufar din nou si ajung din nou pe rosu cand intru in zona de coasta caracterizata prin statiuni unde turismul e cea mai profitabila industrie, preturile din magazine sunt mai mari ca cele din benzinarii si traficul nu se opreste niciodata. Pauze dese de dezmortire si sentimentul ca mi-am gasit nasul. Ma tarasc pana acasa si dupa ce imi beau proteinele si sucul de portocale, ma prabusesc pe podea. Pentru 20 de minute nu vreau decat sa stau cu picioarele in sus si spatele drept, lipit de dusmeaua tare. Mananc o portie dubla de paste cu scoici si caracatita. 

Date: aici

Miercuri - Din nou aproape Teide

Marti am dat reset la entuziasm cu o zi de pauza. Am mancat bine, ne-am plimbat pe faleza, am socializat mult. Baie nu am facut, caci apa calda de sambata s-a transformat intr-un sloi indescriptibil, asa ca nici nu m-am atins de ea. 

Paella cu fructe de mare

Miercuri in schimb e timpul sa ma urc din nou in sa. Andrei si Alina pleaca devreme spre Vilalfor. Eu plec dupa munca si incerc sa bag carbuni si sa ii prind din urma. In partea de coasta ma lupt cu vantul, dar imi revin cand incep urcarea propriu-zisa spre Vilaflor. Serpentinele se leaga frumos una dupa alta, blande, domoale, 80 rpm si undeva intre 11 si 13 km/h. Sunt intr-o stare de spirit cat se poate de buna, ziua de pauza a contat mult, urc cu spor si fara prea mult efort. Imi asortez muzica cu gandurile si sentimentele pozitive si imi dau seama ca asta e chiar un concediu reusit. Scurt dar reusit. Cu sport, relaxare, socializare, un loc nou. Zenul se termina in Vilaflor. Deschid telefonul si citesc ca oamenii tocmai au plecat in sus. Ei bine, asta nu e o problema. Ii prind repede din urma. Doar ca "abia" - ul ala are interpretari diferite de la om la om. Si eu am mai pedalat vreo 7 km buni pana sa ii prind din urma. Ceea ce ma ingrijora maxim era diferenta de nivel care se tot aduna pe ceas, caci ea nu corespundea cu planul meu conservativ facut de acasa. Si uite asa, din serpentina in serpentina, am urcat impreuna pana la intrarea in parcul national la 2000 m, ne-am pozat pentru eternitate si am inghetat pe coborare, cea mai friguroasa de pana acum. O noua provocare pentru a ma recupera in 12 ore, caci maine ma asteapta la creme de la creme. 

Date: aici

Joi-Best of Teide

Ultima zi plina a scurtei noastre vacantei din Tenerife trebuia sa fie epica. Asa am invatat de la Radu. Si vorba aceea. "Life is too short to go fucking slow". Asta nu e vorba lui Radu, ci titlul unei carti cam siropoase de pe Scribid.  Azi am in plan sa explorez cam jumatate de insula. Partea de est si jumatatea accesibila din locul unde stam. Si evident Teide. De 4 ori in 5 zile. 

Plec devreme, odata cu rasaritul. Nu vreau sa ma prinda noaptea, dar vreau sa am timp suficient ca sa imi termin tura fara stres. Nu ma astept sa zburd pe urcari, asa ca merg conservativ. Strava spune ca la final de zi voi strange aproape 4000 m de urcare, asa ca azi nu e despre bravura si watti. Rezistenta, pace si cadenta. Cititi pace precum tempo in engleza. Sar peste cafeaua de dimineata de acasa, o aman pentru Vilaflor. Stiu ca acolo cafeaua e proasta, prajitura de mere buna, dar eu o beau pentru cafeina. Mananc la fiecare 45 de minute. Religios si ordonat. Beau. Pedalez in picioare ca sa schimb pozitia. Ma spal pe creier cu putina muzica. E din nou dimineata devreme si drumurile sunt pustii. Nu urca mai nimeni. Nici nu prea coboara. Acum ca nu mai alerg sa mai prind pe nimeni din urma parca si urcarea principala pana pe Teide se scurge mai usor. 

Pe platou ma prinde din urma primul ciclist. Imi face semn sa ii tin roata. Incerc, sar repede in valori apropiate de FTP dar imi dau seama ca nu o sa o pot tine asa. Revin la ritmul meu conservativ si ii ignor privirile pe care mi le arunca din fata. Totusi dupa puseul acela de testosteron, distanta intre noi ramane constanta. Ne reintalnim la statia telecabinei si ne incurajam/felicitam reciproc. Apoi plonjez in necunoscut. 

Planul era sa cobor spre nord, spre Santa Cruz si apoi sa fac dreapta pe un drum secundar care avea sa ma duca in Guimar, pe braul de sate ce incinge muntele semi-circular, pe la 500 m altitudine. Stiam ca urcarea nu se terminase si platoul va continua sa fie valurit. Strang 3000 m pana cand imi dau cu adevarat drumul la vale. Teide se vede diferit de aici. Are asa o alura de vulcan. Si partea de nord a insulei nu imi dezamageste asteptarile. O plapuma groasa de nori, parcul rural Anaga, paduri de pin ceva mai compacte, ce urca mai sus pe versantii abruti. Ma bucur ca am venit pana aici si imi pare rau ca nu am facut-o inca de duminica. Pe platoul asta am vazut atatea fete ale vulcanului incat sunt convinsa ca ar fi fost interesant si pentru Alina si Andrei sa inchirieze o masina pentru o zi si sa faca o tura pe aici. Ei bine, in fond, fiecare din noi trebuie sa mai lase cel putin un motiv de a reveni. Pentru mine ar fi nordul si vestul insulei, pentru oameni poate fi si vulcanul. 

Cobor spre Guimar, coborare lunga pe un drum pustiu, cu multe fisuri in asfalt, subtiri, transervale. Cobor incet. In Guimar fac pauza cat sa mananc ultima jumatate de sandwich si un baton. Stiu ca de aici va urma cea mai grea parte a turei. 45 de kilometri de drum serpuit, cu mici urcari si mici coborari ce ajung totusi sa insumeze 600 m. Multe curbe stranse, in care vantul se invarte in loc, formand niste curenti greu predictibili. In rest, vant de spate sau lateral stanga. O bucata foarte frumoasa pentru o pereche de picioare odihnite. Dar nu si in cazul meu, dupa 3000 m urcati. Imi fac curaj, dar primii 10 kilometri merg teribil de greu. Decid ca mai am nevoie de o pauza. O benzinarie imi apare providential in cale. Si benzinariile din Spania sunt ceva special pentru ca au mancare adevarata si ieftina: paine, salam, cascaval, banane, batoane proteice sau de fructe pentru ciclisti. Rad o cola, un baton si imi umplu bidonul. Fac bilantul si incerc sa judec situatia obiectiv. I will make it, trebuie doar sa o las mai incet putin, cat sa intre zaharul si cofeina in sange. Urcarile scurte ma mai chinuie o perioada, dar apoi lucrurile incep sa se lege, viteza sa creasca. Ajung prin locuri cunoscute si asta ma ajuta la moral. Incep sa ma ridic din nou in picioare, simt ca am trecut pragul psihologic. Imi savurez mica mea victorie in timp ce cobor spre mare si tin bine de bicicleta pentru a o struni impotriva vantului lateral ce ma impinge in sant. Nope, nu o sa imi strice vacanta acum la sfarsit. Ma concentrez sa fiu atenta la ceea ce fac, caci important este sa ajung ok si eu si bicicleta. Facem echipa buna impreuna si in 8 zile ne asteapta Sierra Nevada. 

Opresc ceasul multumita (date: aici). 13000 m urcati in 5 zile e mai bine decat cele mai optimiste planuri facute acasa. Pielea bronzata, culoarea sanatoasa din obraji, gripa lasata in urma, doza de endorfine cauzate de miscarea in aer liber, compania placuta a Alinei si a lui Andrei si discutiile noastre de fiecare seara, miros de mare, vant, peste si fructe de mare mancate din belsug, toate se pun la plus si construiesc scurta noastra vacanta din Tenerifele dezirabil si exotic, care pe noi ne-a lasat rece la capitolul plaje si litoral. Dar daca pe undeva prin jur e si un munte, eu ma voi declara multumita.

Un alt festin cu peste si fructe de mare

Si un morning glory cu cafea la cana, pe Montana Amarilla