luni, 19 iulie 2021

Motorsirülő challenge

Un eveniment tip brevet cu organizare mai buna ca unele din concursurile la care am participat, cu oameni implicati, care au pus suflet intr-un eveniment cu 80 de participanti.

Dupa tura de la mare, perspectiva de a pedala 200 km cu 3000 m diferenta de nivel cu doar doua zile de pauza, imi parea de-a dreptul infricosatoare, dilema principala fiind  cum sa ma recuperez mai bine. Primul lucru, evident, stat cu picioarele in sus, hidratare, stretching.  A doua idee, salvatoare, a venit de la Diana Bobes, care a rostit cuvantul masaj. Asa ca joi seara ma apuc sa caut, febril, pe Google Maps un loc unde sa pot beneficia, de pe o zi pe alta, de un masaj strasnic. Il gasesc fix langa mine, la  Centrul de Recuperare, Masaj si Reflexoterapie "Corpore Vital" si imi fac o programare in singurul interval orar disponibil pentru vineri. Sa fim seriosi, nu e cazul sa fac nazuri...

Vineri ma duc pregatita  psihic. Stiu eu ca mai bine sufar acum, 50 de minute, decat la concurs, ore bune. Bine, Motorsirülő nu a fost concurs, a fost o provocare, respectiv  aceea de bifa toate urcarile asfaltate din zona Miercurea Ciuc, culminand cu cea de la Lacul Frumoasa, lasata la final, ca un fel de cireasa de pe tort. Dar oricat de provocare o fi asta, prefer sa o termin in 8-9 ore si nu 14 (timpul limita setat de organizatori). Am invatat de la Radu ca  fiecare ora stata in sa conteaza, asa ca cel mai bine e sa nu te lungesti fara rost...Asa ca nu e concurs, dar nici nu merg acolo sa ma lenevesc. Din cauza asta, e important sa am picioare cat de cat odihnite sambata dimineata.
Frumoasa (lacul) si bestia (urcarea ce incepe de aici)
In rest, imi fac cu atentie bagajele, imi calculez gelurile, mancarea si fug de caldura din oras, pentru o seara, la hamac, in Poiana.

Alarma telefonului suna din nou la 4.30 si chiar reusim sa plecam la 5, asa cum ne-am propus. Pe locul din dreapta, inca picotind, incerc sa imi amintesc in ce situatii am mai urcat eu 3000 m diferenta de nivel, cu picioare obosite. Am nevoie sa imi fac curaj. Gasesc cel putin doua: Tara Hategului si concediul-cantonament din Tenerife. Precedentele astea ma fac sa ma simt putin mai bine. Pare sa existe speranta. Problema e ca ne cam lalaim pe drum si ajungem cu doar 20 de minute inainte de a se da startul, asa ca toate pregatirile sunt pe repede-inainte si eu nu apuc sa ma duc la toaleta. O cere cafeaua bauta in masina.  

In piata de unde se pleaca, sa tot fie vreo 70-80 de oameni si doar eu ma invart ca un titirez, incercand sa invart pedalele pe ultima suta de metri. Plec cu primul pluton, putin debusolata de ritmul domol si ajung repede printre primii, manata de o chemare interioara pe care o si rezolv cu prima ocazie. Ei bine, de acum poate sa inceapa tura. Picioarele sunt la locul lor, watii ies corespunzator, iar eu ma gandesc sa ii scriu un review pozitiv Ancai, caci a muncit ceva la muchii mei cu o zi inainte.

Din om in om se scurge urcarea spre Harghita Bai. Cand ajung la primul punct de control, aglomeratie mare in fata pensiunii. Nu sunt sigura daca oamenii stau la povesti, la poze sau la socializare, dar eu sunt in modul "nu sunt aici sa pierd vremea". Asa ca simultan imi indes un sandwich in gura, fac o poza cu numarul si PC-ul, pe care o trimit pe post de dovada la organizatori, si incep sa cobor. Pe coborare sunt depasita de 4 baieti. Cu ultimul, Silviu, fac echipa, incercand sa ii prindem pe ceilalti 3 pana la Miercurea Ciuc, dar nu ne iese. Macar a mers repejor bucata asta. Silviu face stanga la o benzinarie, eu raman singura si pedalez pe national, mancand in continuare la sandwich-ul inceput la PC1  si abandonat in timpul coborarii. Am gasit un loc bun unde sa il tin. La san 😀. Asa ca il scot regulamentar si mananc. Am la mine mancare si geluri pentru 200 km. Si nu am de gand sa le car degeaba.

Urcarea la Santimbru-Bai merge individual. Serpuiesc prin padure, cu rabdare. E a doua urcare mare si ceea ce urmeaza pe profil vor fi doar niste mici gaturi de 200-300 m. In plus e racoare si placut. 

Urcarea si coborarea de la Santimbru- Bai

Va prezint fituica mea, tinuta la indemana

Cu 2-3 km inainte de statiune, organizatorii sunt din nou pe pozitii cu incurajari si instantanee. Tot pe aici ma intalnesc cu primii baieti, printre care si Radu. Aveam sa ne reintalnim, constant pe fiecare urcare pentru mine, coborare pentru el. Nu trec prea multi baieti pe contrasens, semn ca am mers bine. La mofeta, care e si punct de control, ma opresc pentru o poza si pentru o aplicare suplimentara de Sudocrem. Momentul e romantic, cu 3 baieti care apar de jos si o fata cu mainile in pantaloni...Dar caldura o cere. Printre baietii ajunsi e si Radu Dodu si coboram impreuna in sat, oprim la magazin, aprovizionam cu apa, il asteptam si pe Silviu caci stiam ca avem un ritm similar pe plat si pornim spre Casinul Nou. 

In trei drumul merge chiar bine, ne schimbam la trena si viteza e mereu peste 30 km/h. Ajuta si asfaltul bun. Cand intram pe drumul spre Targul Secuiesc se strica tot aranjamentul, caci incepem sa ocolim la gropi.Radu e in fata si accelereaza. Silviu nu reactioneaza, asa ca ma grabesc sa inchid in urma lui Radu. Nu am de gand sa merg singura pe urcarea asta.Ne gasim ritmul, ne asternem la vorba despre geluri, izotonic, cofeina si alte subiecte tangentiale ciclismlui. La crema de bazon cred ca am ajuns mai tarziu.Si iaca asa ajungem si in pas si coboram in PC 3 unde primim apa.

Revenim in pas, coboram fara incidente in national si continuam in doi spre Crucea de la Bancu, pe un drum judetean paralel cu cel principal, fara trafic si cu asfalt bun.Doar  la caldura nu s-au zgarcit organizatorii. Cred ca au uitat caloriferul pornit in plina vara. Si oamenii din punct spun ca nu se poate da mai incet...Ca atare se impune o pauza la magazin. Aflam cu aceasta ocazie ca suntem concurentii cu numarul 11 si 12, si numarul 10- un tricou verde are 3 minute in fata noastra. Pai in cazul asta strategia e simpla: oprim la magazin, luam apa cat sa ne ajunga pana in Ghimes si ne asternem la drum. Un top 10 la finish suna foarte bine. Ca sa ne incurajam, luam amandoi o jumatate de gel cu cofeina, cat sa curga kilometrii mai usor.
Sosirea in PC4, la Crucea lui Bancu

Miercurea Ciuc ne cam curma elanul. Nici vantul de fata pe care il avem pana la Frumoasa nu ajuta, dar apoi ne activam. Urcarile par sa ne priasca, drumul e liber, mergem uneori in paralel, alteori unul in spatele altuia.  Pe la baraj depasim tricoul verde si ne continuam urcarea la umbra padurii de brazi. E infinit mai bine ca in Baragan si desi partea mea dorsala s-a cam saturat de atata presiune, mai bine sa ma doara una alta, decat sa mor de cald.

Trecem prin pasul Ghimes si ne lansam spre punctul de control. Intr-una din serpentine intru prea larg si aud ceva ce pare a fi o piatra care a ricosat din cauciucul meu spate. Imi tin respiratia cateva secunde si inalt 5 rugi de genul "sa nu fie pana". Reincep sa respir, convinsa ca a fost doar o piatra. Pana cand aud fassss. Ma opresc. E grav. E roata spate, aia cu camera, intr-un minut s-a dezumflat integral, deci e nasol.

Opresc pe stanga si caut zadarnic un petec de umbra. Stiu ca singura nu am nicio sansa sa dau jos cauciucul. Numai lui Radu ii reuseste. Primul care imi sare in ajutor de Radu Dodu. Apoi opresc si alti baieti. Ajungem intr-un punct in care lucram la 6 maini si 3 leviere ca sa dam jos cauciucul de pe janta. Punem camera noua, dar acum vine partea ingrata. Urcatul caucicului inapoi pe janta. Isi incerarca sansa alti 2 baieti, dar maximul la care il aducem este cu o bucata de camera ramasa pe langa...Super treaba, nu alta. Le multumesc sincer tuturor si eu ma duc 600 m pana in punctul de control, ca macar sa nu stau singura. Ii scriu lui Radu sa vina sa ma ia cand termina, termin jurnalul turei de la mare si ma preling la umbra anemica a singurului copac din zona. Radu vine totusi nesperat de repede (din avantajele de a avea un sot rapid), imi aduce prajituri, dar am parte si de un crash course de facut pene la cursiere. Cuvantul de ordine se numeste rabdare si tehnica. Si niste siretlicuri. Primesc o camera noua, o pun singura si Radu, cu putine vorbe ma convinge sa continui spre ultima urcare. Pardon catararea. Provocarea intregului traseu, de altfel.
Catararea-provocare care a dat numele evenimentului

Cand plec din post, sunt pe la jumatatea participantilor si mananc scurta urcare spre Pasul Ghimes pe paine, pe post de antreu.

La baraj fac stanga si intru pe un drum superb, cu 2 benzi pe sens , fara trafic, cu niste casute de lemn ce arata foarte bine, cu lacul de un turcoaz ireal in spate, cu un paraias zglobiu pe dreapta si locuri de cort fara numar pe terasele de langa parau. Pare un fel de rai. Asta pana cand pe asfalt, apare inscrisul "Aici incepe iadul". Asa o fi si in viata de apoi, drumul spre iad e amagitor la inceput, tot o lapte si o miere, pana nimeresti in ceaunul incins. Aici e si caldura, dar e si panta. Nu stiu exact care e mai apriga. Ce se vede in fata e un fel de Sultanul sau Podul Ursului,doar ca mult mai lung. Stiam din profil. Asa ca trebuie sa o luam metodic. Concurentii de langa mine au abordari diferite. Unii urca drept (cine are rapoarte). Altii imping bicicleta,desculti si cu incaltarile in mana. Eu insa cred ca serpuiesc cel mai tare. Incerc sa vizualizez cum picioarele mele sunt niste pistoane capabile sa puna orice forta e necesara in pedale, atata timp cat imi tin inca echilibrul pe doua roti. Intr-o portiune mai usurica, cu 5-6% panta reusesc sa beau, sa ma ud din nou si sa arunc apa ce imi prisoseste in bidoane. Stiu ca finalul o sa fie aprig si nu o sa se mai puna problema sa duc mana la bidon, asa ca mai bine usurez bicicleta cat pot. Marcajele se indesesc. Mai e putin. Mai e foarte putin. Go, baby, go. Go, go, go. Si alte motivationale. Cel mai mult ma motiveaza insa muzica ce incepe sa se auda,semn ca sfarsitul nu e aici, dar a aproape. Ajung si sunt intrebata daca am pus piciorul jos. Fereasca-ar Sfantul! Eu urc si cu pinion de 28 daca trebuie,dar jos nu ma dau. Primesc prajituri de casa, cola, apa de spalat incalzita la soare, si ar fi de stat si de pregetat pe acolo, dar ma asteapta Radu. Asa ca mai savurez o data peisajul si la coborare si imi propun sa revin in zona pentru o seara la cort si o tura de MTB.
Aproape de final

Spre punctul de alimentare si socialziare

Daca provocarea e gata, urmeaza socializarea. Locul ales de organizatori (pensiunea Vardomb) a fost ideala pentru asa ceva. Curte mare, cu iarba pe care se putea sta la povesti, loc de joaca pentru copii, terasa generoasa, personal ospitalier, mancare buna inclusa in pachetul de concurs, bere buna (asa au zis oamenii, noi am ramas pe radleru fara alcool) si o atmosfera cat se poate de relaxata si in acelasi timp, intima. Pe scurt, un eveniment pe care il recomand pentru anii ce vor veni, caci urcarile au gradiente acceptabile (cu exceptia ultimei), timpii limita sunt generosi, iar organizatorii au fost atenti la toate detaliile, au incercat sa arate cat mai bine ospitalitatea locala si cel mai important, au pus suflet. Si asta s-a vazut de la comunicarea pre-concurs si pana la seara de dupa concurs. 
Gulas-party

Ce am avut la mine

Foita de vant/ ploaie
Kit complet de pana (asta ca mi-o faca altii)
Food pouch cu paracetamol, claritine, plasturi, crema de soare, sudocrem, fituica de mai sus.
2 sandwich-uri
2 banane
7 geluri (SIS si Sponser), am mancat 5
2 bidoane de 750 ml pline cu izotonic si apoi cu apa
Pastile de sare (am luat 2)

Alte info utile

Pagina oficiala a evenimentului cu o multime de detalii folositoare.

2 comments:

Claudia spunea...

Și uite cum ies jurnale epice și din turele cu cursiera :D

Simona spunea...

Foarte frumos relatat. Trateaza si melancolia dupa cursa. Felicitari!