"In putinii ani de viata pe care i-am avut pana la accident, am fost tot timpul un catarator si m-am catarat cat de mult am putut, pentru ca asta era singurul lucru care parea ca are sens pentru mine. Apoi, dupa ce am cazut in cea mai neagra gaura posibila din aceasta lume, am facut ce stiam sa fac cel mai bine: m-am catarat inapoi spre viata. Acum sunt inapoi de unde am plecat, inapoi printre muntii mei, acolo unde incepe totul, catarandu-ma in continuare spre varful lor."
Cu aceste cuvinte m-am apropiat de finalul
cartii "Alpinistul fara maini…si fara picioare" scrisa de Jamie Andrew.
Intentionam sa citesc cartea inca dinainte ca Radu sa isi piarda degetele de la
picioare, am intentionat sa o citim atunci impreuna, dar cumva nu m-am
invrednicit nicicum sa o cumpar, asa ca totul
a ramas la faza de intentie. Viata noastra si-a reluat mersul
normal, dar am avut sa ocazia sa ma intalnesc cu marturia lui Jamie dupa
Postavaru Night. Diploma de patricipare la Postavaru Night a fost o initiativa
frumoasa si originala, venita cumva in continuarea celei de la MPC 2014 si a
constat in cartea amintita mai sus. Il apreciez pe Lucian si intreaga echipa ce
sta in spatele Carpathian Man pentru ideile faine pe care le au si nu pot decat
sa ii incurajez sa continue pe acest drum lung al educarii generatiei actuale
si viitoare de sportivi amatori sau profesionisti si de iubitori de munte in
general.
Nu am inceput cartea imediat dupa concurs
pentru ca eram prinsa cu Jose Saramago, dar odata ce am inceput-o, m-a prins.
Nu pentru ca este scrisa foarte bine, ci pentru povestea din spate, pentru
exemplele pe care le da, pentru inside-ul din viata unei persoane care si-a
pierdut complet unul sau mai multe membre.
Cand eram inca la jumatatea cartii ma gandeam
ca dupa ce o termin, sa o dau mai departe, pentru a fi citita si de altii, cu
singura rugaminte de a face cartea sa circule. Apoi insa mi-am schimbat parerea si am
ajuns la cuvinele lui Luci. O sa o pastrez in biblioteca, pentru ca e o
carte-medicament. Cand crezi ca ti-e greu, cand crezi ca esti la fundul
pamantului, cand crezi ca nu mai exista speranta sau ca nu mai poti,
intoarce-te la cartea asta, deschide-o si citeste cateva pagini. Iti vei aminti
instantaneu povestea, iti vei aminti ca nu esti tu cel mai napastuit de pe lume
si vei ragasi in Jamie un exemplu, o motivatie ca se poate se treci peste toate
daca ai atitudinea potrivita.
Cartea te face in egala masura sa te gandesti
si sa te repozitionezi putin fata de acest subiect. Tu ai lupta? Pana unde ai
lupta? De unde ti-ai lua motivatia si energia sa mergi mai departe, si nu ma
refer aici la situatia lui Jamie, ma refer la ceva mult mai simplu, o mana, un
picior etc. Cum s-ar da peste cap intreaga ta viata, cum ai gasi rezolvare la
toate gesturile mici de zi cu zi, care dintr-o data ar parea imposibile sau
mult mai dificile? Si de ce nu, din perspectiva sotiei, cum as fi reactionat eu
daca as fi fost in locul Anei. Cum as fi facut fata rasturnarii de situatie,
cum m-as fi impacat cu noua realitate. Sau daca s-ar intampla asta unui prieten,
cum s-ar schimba relatia voastra de prietenie? Sau cum ai reactiona daca intr-o
zi ai vedea un strain urcand in genunchi si coate sirul de trepte al unui muzeu
unde nu a fost prevazut acces pentru persoanele cu dizabilitati? Multe, multe
intrebari, si de aceea mi se intampla cate odata sa raman cu privirea
suspendata intr-un punct oarecare, gandindu-ma la cine stie ce paragraf,
replica, explicatie din carte.
Fara indoiala nu e o carte pentru cei slabi
de inima. Uneori, citind, stomacul mi se strangea ca un ghem si ochii fugeau
doar peste cuvinte, fara sa mai fie cantarite. Dar morala este sa mergi mereu
mai departe, sa te ridici de fiecare data cand esti jos. In fond nu conteaza de
cate ori ai cazut, ci de cate ori te-ai ridicat.
 |
| Sursa www.dailymail.co.uk |
Recenzia scrisa de Marian Anghel, care de altfel a si tradus cartea, insotiind-o de explicatii si lamuriri suplimentare, intotdeauna pertinente: aici
Site-ul lui Jamie Andrew: aici
