vineri, 25 iulie 2003

Campul mobil 21-24 iulie Bucegi 2003




Traseu: Busteni-Gura Diham-Diham (TA)-Malaesti-Omu (BA)-Caraiman (BG+CR)-Busteni (TA)

Echipa: Cercetasi (pe unii ii mai stiu dupa nume, pe altii nu): Victor, Ileana, Iulia, Florin, Delia, Ionut, Anca, Andra


Observatie: am gasit pe undeva notitele de atunci scrise pe hartie si le-am postat si aici, exact in aceeasi forma


Se spune ca o treime din viata ne-o petrecem dormind. Iar din aceaste ore de somn, o alta treime visam. Dar nimeni nu s-a gandit la clipele in care visam cu ochii deschisi la ceea ce ne este noua mai drag. Pentru ca iata, timp de o luna fierbinte si sufocanta de vara, cateva suflete visau. Visau la crestele incununate de raze pe care sufletul lor deschis aflat in primavara vietii aveau sa il strabata. Conta oare greutatea rucsacului sau ora matinala de sculare? Nu! Toti plecau manati de un singur gand: sa traim cu adevarat in aceste 4 zile. Sa imbratisam inaltimile, sa ne purtam pasii pe potecile de munte si pe pajistile cu iarba de un verde crud, sa ne lasam sufletul leganat de cantece de munte, sa ne unim cu totii in trairi si simtiri ca niste adevarati cercetasi.

Asadar de dimineata, pe 21 iulie am pornit din Gara de Nord cu destinatia Busteni. Punctul terminus al acestei zile a trebuit sa fie cabana Malaesti. Dar mai intai am ajuns la Diham, unde de altfel am luat si pranzul. Vremea a fost destul de rece, chiar neasteptat de racoroasa, mai ales ca ne aflam la mijlocul lui iulie. Doar cateva minute am reusit sa vedem si soarele luminand culmile Bucsoiului si dupa cateva fotografii am plecat spre Cabana Malaesti. Dupa un coboras scurt am intersectat un izvor zglobiu de munte de unde ne-am luat apa de baut, aceasta fiind ultima sursa de apa pana la Omu.

Urcusul spre cabana a fost destul de lung si de obositor, iar vederea Refugiului Salvamont care s-a ivit in fata noastra dupa aproximativ 3 ore si jumatate de mers ne-a dat forte noi pentru o seara petrecuta in spirit cercetasesc.

Chiar daca dimineata urmatoare a fost vreme inchisa, ceata s-a ridicat din vale si s-a retras pe creste. Traseul urmat a fost cel marcat cu BA. Din pacate vremea nu a tinut cu noi, pe drumul spre Omu chiar a plouat si a dat grindina. Dupa 2200 m s-a pus o ceata deasa de nu mai gaseam nici drumul...

Cu toate ca planurile noastre erau sa ajungem la Caraiman, in ziua aceea am preferat sa ne oprim la Omu, la statia meteo-unde am intalnit 2 oameni extraordinari (meteorologii care erau in tura la momentul respectiv): George si Petrica.

Am fost primiti foarte bine, in bucatarie lovindu-ne o caldura binefacatoare. Asa ca ne-am schimbat, am pus hainele la uscat si apoi am petrecut o dupa-amiaza linistita intr-o atmosfera aproape familiara cu vacantele de la bunici.

Dimineata pe 23 iulie trebuia sa continuam drumul si sa ajungem la Caraiman. Asa ca am plecat pe ceata spre Babele insotiti fiind de unul dintre meteorologi-un domn ce lucreaza acolo de 20 de ani. Viata de acolo este dura si libera in acelasi timp. Cei 4 oameni fac ture de cate 10 zile, timp in care se descurca cu apa de ploaie, gatesc mancare, coc paine si cozonaci, in schimb au grija si de aparatura furnizand rapoarte zilnice catre INMH. Dar coborand spre Babele vremea a inceput sa se indrepte vizibil, aparand chiar si soarele care-si revarsa caldura mangaietoare peste uraganul de cremene.

Din acel punct, doua zile am avut parte numai de vreme superba. Norii albi de sidef s-au risipit, lacrimile cerului s-au oprit si noi am avut o vreme de vis care s-a strecurat in tainicele firide ale sufletului. In aceasi zi am mers la Crucea de la Caraiman (Monumentul Eroilor) iar apoi am coborat spre cabana. Drumul a fost placut, poteca ingusta imbinand intr-o armonie universala peretii verticali, cu vaile largi si adanci presarate cu puzderie de flori care pareau puse acolo de un mester zugrav cu mana viguroasa si ochiul naiv, ca in prima dimineata a lumii. Proaspete si crude toate acele vopsele ale firii isi strigau bucuria de a se gasi laolalta sub razele soarelui. Seara a trecut si ea foarte placut, cantand la chitara si glumind. Ziua urmatoare am plecat spre Busteni, facand un mic ocol pe la Piatra Arsa unde am servit ultima masa pe munte si ne-am bucurat de caldura soarelui, de magnifica-i stralucire si de salbaticia splendorii pe care ti-o ofera inaltimile, umplandu-ne de un ocean de bucurie si exuberanta tinereasca.

Drumul la intoarecere l-am facut pe Jepii Mari (unde oricand s-ar putea realiza o excelenta lectie de geografie si biologie deoarece in decurs de 1200 m treci de la baletul de calcar al stancilor, la jnepenis, la marea tacere a padurii de conifere si in final cobori pana in zona foioaselor).

Punctul terminus al excursiei noastre a fost Gara din Busteni de unde ne-am intors acasa cu sufletele pline de amintiri placute si de imaginile grandioase ale cetatii de nepatruns a pretilor verticali ori ale catifelatei flori de colt si cu ochii plini de lucirea de vis a luminii.

Acum, cand astern aceste randuri pe hartie, las sa picure si un strop de nostalgie pe coala alba desenata parca in tus auriu si vopsita in draperii de lumina, acea lumina care parca impastie aschii de argint cazute din luna peste talazurile de cremene care asteapta nerabdatoare pasul vioi al tinerilor cercetasi.