miercuri, 26 septembrie 2018

Mini-epica din Trascau-Piatra Craivii


Frunzele galbene sunt inca in asteptare. Doar la peste 800 m dealurile au inceput sa se metamorfozeze usor si verdele matur de sfarsit de august sa cedeze locul primelor acorduri de toamna. Tampa imi e reper si ii urmaresc zi dupa zi transformarea. Ea va veni odata cu valul de frig anuntat pentru saptamana aceasta si tot el va pune punct epicelor mai mici sau mai mari de anul acesta. Sacul de dormit intra la spalat si detergentul va lua cu el atat mirosul persistent de fum si transpiratie, cat si pe cel de fan din ultima noapte de vara, intaia noapte de toamna, petrecuta intr-un fanar, undeva in inima Trascaului, intre rotunjimile bucolice ale Detunatelor si cicatricile exploatarilor aurifere mai vechi sau mai noi ce brazdeaza Apusenii.

Nu puteam intra in toamna, parca nu ne puteam bucura de frunzele galbene si de cerul de octombrie, incredibil de albastru, fara o ultima haiducie cu foc, cer plin de stele, hamac, cafea si bineinteles, bicicleta. Si cand nu esti singur, ci imparti zilele, mancarea, copacii de hamac ori patul de fan cu prietenii, tura e cu atat mai reusita. Sase oameni am pornit vineri dimineata din Ighiu in directia Piatra Craivii. Desenasem tura ca pe o continuare pentru epica din primavara anului trecut, cand am coborat din Platoul Ciumerna via Lacul Ighiel. Acum alegem pentru urcare o culme ce ne ca conduce via Piatra Craivii inapoi spre Poiana Ascunsa si de acolo vom vedea cum vom continua pe dealuri spre Geama si Rosia Montana.

Dimineata este superba, cu o lumina plina si cer albastru. Nu ma plang de soare, caci stiu ca de maine ii vom duce lipsa. Drumul prafos face insa inaintarea obositoare si micile gaturi cer pauze dese la umbra. Piatra asta a Craivii spre care ne indreptam promite un fel de continuare a ProParkului, caci in varful ei, pe vremea dacilor se gasea cetatea Apoulon. Momentan nu avem nici vreo domnita depresiva si nici ceai dacic cu care sa o tratatm, dar Detunata Goala la care planuim sa ajungem duminica promite ceva legende cu zane si uriasi si uite asa, facem un fusion intre daci si zane si sunt sigura ca plante de leac gasim noi prin muntii astia. Macar o patlagina, ceva!





Indicatoarele de la Piatra Craivii nu sunt deloc incurajatoare: 5-6 ore pana pe Platoul Ciumerna si vorbele ciobanului intalnit in cale sunt pe aceeasi lungime de unda. Drum pietros cu accente de push bike, e mai simplu pe vale. Da, dar pe vale nu e peisaj, lumina asta faina, e pacat de ea sa o irosesti pe fundul unei vai. Asa ca ne tinem de drumul nostru si usor, usor injumatatim timpul de pe indicatoare, apoi contururile golase ale platoului intra in campul vizual, ne vedem ajunsi si in Poiana Ascunsa si de aici coboram pe drumul stiut in Necrilesti. Aici era in plan o aprovizionare partiala cu bere si ceva tarie pentru diseara, dar barul ce functiona si ca magazin mixt era inchis si dupa ce am rascolit satul dupa proprietar, tot nu l-am convins sa deschida inainte de 5. Omul nu intelegea cum de nu avem o masina dupa noi si cum de nu am venit pe drumul mare din Intregalde ci peste dealuri. Nu am mai insistat ca o sa dormim pe coclauri. Dupa ce am aflat oricum ca oferta magazinului era compusa majoritar din conserve, biscuiti si bomboane am schimbat planul din mers si ne-am impartit in doua grupuri. Vali si Radu au plecat la vale spre primul sat unde stiam sigur ca e magazin mare cu misiune clara sa faca aprovizionare serioasa, iar noi ceilalti am pornit lejer la deal, spre Sfarcea. Cum baietii aveau sa petreaca cel putin o ora si jumatate pe drumuri, noi pedalam relaxati, trecem de micul sat unde se termina drumul si dupa un scurt push bike iesim de pe vale. 

Poiana Ascunsa se apropie
Dealul pe care ne gasim pare a fi locul perfect pentru noaptea ce va urma. O ultima noapte de vara, cu temperaturi placute, petrecuta sub cerul liber in leganarea molcoma a hamacului. Si eventual un rasarit frumos savurat din caldura sacului de dormit. Pentru asta avem nevoie de un loc de mii de stele, preferabil cu deschidere, pe coama dealului. Ajungem cu usurinta acolo si desi petrecem 30 de minute bune scanand diverse palcuri de copaci, niciunul nu indeplineste toate criteriile: iarba buna de stat, loc pentru vatra, copaci potriviti de hamac, view. Asa ca pornim mai departe, cu speranta locului perfect si teama de a fi lasat vrabia din mana pentru cioara de pe gard. Mai petrecem inca o ora buna prin padurea de pe muchie, padure punctata doar de luminisuri izolate si sfarsim intr-o deschidere, la granita dintre foioase si conifere, intinzand hamacul si chemati fiind la masa de licaririle unui foc jucaus aprins cu dibacie de Radu. O luna aproape plina ii face concurenta focului nostru, padurea e tacuta si noi ne asternem la somn, caci genele se inchid devreme in noaptea asta.
Ora de aur

Foto by Radu