Epica de toamna. Trascau- Geamana si Rosia Montana

Moţii priveau munţii, lăsându-i să se strecoare înăuntru printre pleoape, în fâşii subţiri, precum se degustă îndelung o băutură rară. (Geo Bogza)

Lumina ma trezeste inaintea ceasului desteptator si desi peste noapte a fost chiar cald, focul jucaus din vatra ma cheama imperativ. Radu pare ca a dormit si el bine, chiar daca s-a trezit din ora in ora sa mai puna lemne si sa intretina jarul. In fata cafelei asortata cu niste eugenii cu multa crema sintetica de cacao, dimineata se anunta minunata. De fapt intreaga zi, mai ales ca in fata ne stau locuri noi de descoperit.

Geamana- O frumusete bolnavicioasa

O noapte la foc

Masa de dimineata cu cafeaua pe fundal

Bicicletele ne conduc repede, prea repede parca spre Mogos si cum e prea devreme ca sa coboram in sat pentru aprovizionare, ne propunem sa ajungem diseara musai in Rosia Montana. Asa ca dupa ce ma interesez la unul din localnicii din zona de un izvor, caci suntem cam pe sponci cu apa, luam in piept, voiniceste, o panta serioasa de iarba si pamant ce ne va duce din Poienile Mogos pana in saua dintre cele doua varfuri Geamana. Push bike-ul e interupt de un frumos drum de iarba, pe curba de nivel, numai bun de clatit ochii inainte de a reintra in padure, padure din care mai iesim abia cand ajungem la coada lacului. Fotografii am vazut o multime pe internet si asteptarile sunt setate. In astfel de momente insa cred ca reflectia e mai importanta decat a surpinde intr-o noua imagine culorile ireale de pe luciul apei. Daca nuantele de caramiziu, azur ori grafit ar fi un dar al naturii, ar mai fi ceva, dar ele sunt exact viceversa: darul nostru otravit oferit naturii, dar si oamenilor locului, pe care i-a dezradacinat... o apa. Sau poate un regim ? Oamenii nu sunt ciresii si visinii ce raman de voie ori de nevoie pe loc, golasi chiar si acum in final de vara- marturie a realitatii ce se ascunde in spatele apei careia ii dam ocol. Oamenii se salveaza intr-un final, nu construind garduri de nuiele in calea sterilului, ci plecand. Insa e doar o salvare aparenta, caci interiorul lor ramane uscat precum copacii pe care ii vedem stingheri si pudici pe maulul lacului. Pentru putinele familii ramase pe loc, turla bisericii este un barometru al nivelului lacului si ma intreb sincer ce asteptari au oamenii de aici. Cum vad ei viitorul?

In urcarea noastra spre cariera de la Rosia Poieni gasim si alte case abandonate, cea cu numarul 312 starnindu-mi interesul. O casa cu trei incaperi si prispa, cu poteca de access napadita de vegetatie si poarta scunda ce se deschide dintr-o miscare. Panze de paianjen, miros de vechi, usi inchise, oameni plecati, povesti ce se vor adanc ingropate in uitare, asa cum casa se ingroapa anotimp dupa anotimp sub arbustii si copacii ce castiga teren luna de luna. Natura va gasi mai mereu o cale sa supravietuiasca. Intrebarea e daca reusim sa ne salvam pe noi. Si daca meritam salvarea asta.

312

Dupa ce trecem de coada lacului si privim la apa rosie ce se scurge constant inspre fosta vatra a satului, incepem sa castigam diferenta de nivel si pauzele de urcus ni le petrecem infruptandu-ne din roadele naturii. Caci aici, mai sus, departe de cupru si cianuri cresc meri gustosi si nuci crude, cu pielita fina si alba, si doar norii de ploaie ne dau dusi de sub pomii cu bunatati, nu inainte de a lua cate ceva si la pachet, respectiv in buzunarele tricoului de ciclism. 

Panta se inaspreste, suprafata de rulare devine provocatoare si eu ma tin in trena lui Radu pana terminam urcarea. Tura asta nu declipsez preventiv, ci doar in ultima clipa. O sa imi iau cateva cazaturi stupide de pe loc, dar a ramane clipsat pare sa aduca un plus de eficienta si vreau sa incerc. Ma simt bine pe bicicleta dupa o vara de de MTB si imi pare foarte trist ca in maxim o luna se termina sezonul. Cat ii asteptam pe Pinguini sa vina, incepe sa ploua si ne ascundem care cum putem sub cativa copaci tineri. 

Ploaia vine, ploaia trece, ploaia revine si noi pedalam spre adancimile carierei de la Rosia Poieni si apoi spre uzina de prelucrare a cuprului de pe Dealul Piciorului. Suntem la o aruncatura de bat de Rosia Montana si ajungem la fix cat sa prindem magazinele deschise inainte de pauza de pranz....Sau ma rog, nu stiu daca e pauza de pranz, sau program scurt de sambata, cert este ca pentru noi pranzul a trecut de ceva vreme si acum suntem pregatiti sa recuperam. Mai ales Radu, care nu poate sa gandeasca si vreo 20 de minute nu face decat sa manance orice ii cade in mana. Asa apetit de sfarsitul lumii nu am mai vazut demult. Dupa ce fiecare e multumit cu aprovizionarea facuta si burtile sunt puse la cale, o luam din loc, la deal, intr-o noua urcare ce ne va duce deasupra Rosiei.

Spectrul ploii ne urmareste in continuare si stim cu siguranta ca in seara asta avem nevoie, imperios, de un adapost deasupra capului. Prindem marcajul CR spre Detunata Goala si ne ies in drum cateva case. Cat timp eu si Vali inspectam o proprietate parasita si declaram ca o putem face locuibila cu un minim de efort, Radu e mai descurcaret si aranjeaza cu un localnic sa dormim in fanarul lui. Eh, asta nu suna rau, nici macar pentru mine, care sunt alergica la fan. Dar asta doar vara. Acum fanu-i uscat si doar mirosul mai aminteste de caldurile si zilele pline de august. Omul ne ofera cu drag gazduire si noi dam la schimb vreo doua ore de cules prune pentru tuica. O ora sambata seara si una duminica dimineata, asa, ca inviorare. Nici nu vreau sa ma gandesc cata munca inghite gospodaria imensa cu 15 vaci, 1 taur, 7 vitei, pruni, meri si alte acareturi. Pentru batrana casei e de neconceput ca noi avem timp sa si lucram si in egala masura sa si umblam brambura pe coclauri. Cum Vali e cel mai copt dintre noi, pleaca cu draga inima in misiune de reconciliere si dupa vreo ora si ceva se intoarce cu tuica, suc de rosii, branza, galusti cu prune. La ce bun ca noi deja mancaseram si stateam deja tolaniti in fanar...Pentru o galusca cu pruna prajita in ulei, ca pesmet nu mai era, mai e intotdeauna loc.

Scandurile din care e cladit fanarul nu sunt lipite una de alta, tocmai pentru a lasa aerul sa circule si fanul sa respire. Prin fantele acelea subtiri privesc albastrul noptii. Fanul s-a tasat sub mine, stau intr-o gaura si cand ma intorc pe o parte sau pe alta respir vara si iarba si flori. Prietenii imi dorm alaturi, fiecare in coconul lui, fiecare cu visele lui si noaptea se scurge pe langa noi, cu putina ploaie, cu putin frig, vestind alte nopti de toamna, mai reci si mai umede, ce vor sa vina.

Dimineata, ceasul suna la 6.30. Cam devreme pentru noi, dar pe de-o parte avem drum lung in fata si pe de alta parte, nu putem sa ne dam arama pe fata cand oamenii se scoala de la 5.00. Incepem ziua cu putin crossfit si mai culegem un sac si jumatate de prune, iar pe la 9 o luam din loc in directia Detunata Goala. Ziua e inchisa, plafonul de nori e jos, lumina e neinteresanta, asa ca si pauzele de poze sunt putine si mergem cu scurte regrupari destul de intins pana in Bucium. Aici Radu continua pe off- road spre Zlatna, noi ceilalti continuam pe asfalt spre Pasul Bucium, Zlatna si apoi revenim la masina. 50 de kilometri de asfalt care se scurg repejor. Imi e putin rau de ziua de astazi, epica merita terminata pe coclauri si zilele scurte de toamna cer ture zi-lumina, dar Apusenii ne asteapta pentru o revenire cu frunze galbene in octombrie.

Foto by Radu