Movilele Blajelului ~ Amintiri din munti

Cand am luat startul la Movilele Blajelului aveam mai multe intrebari decat certitudini. Putea sa mearga totul bine, sau puteam sa sfarsesc intr-un tufis, cu toate servetelele deja consumate, stranutand fara oprire, fara sa ma pot aseza confortabil pe vine din cauza genunchiului stang si gleznei drepte care inca sunt cu semnul intrebarii, lipicioasa pe maini de la gelurile consumate care refuza sa stea in stomac si cu concurenti trecand pe banda rulanta prin fata mea. O imagine idilica, nu alta...

Problemele cursei sunt vechi si noi.

Sunt in perioada maxima de alergie la polen si dealurile pline de ierburi de la Blajel nu ajuta.
Ceva ce am mancat ieri nu mi-a cazut chiar bine si ma intreb daca gelurile or sa stea in stomac.
O sa fie cald, prea cald pentru lipsa mea de aclimatizare. Locuitul in Brasov nu ajuta...
Pot sa numar pe degetele de la 2 maini de cate ori am iesit cu MTB-ul anul asta pe motiv de ploi, focus pe cursiera si frustrari la coborare.
Mai mult decat atat, de mai bine de o luna nu am mai pus o elevatie similara sub picioare si nu stiu daca glezna dreapta si genunchiul stang vor coopera/ sunt recuperate. Totul seamana cu heirupismul din tinerete. Ceva ce am zis ca nu mai fac. Stiu totusi ca fata de tinerete, cand trageam cu dintii sa ajung la finish, acum am un simt mai sanatos al abandonului.

Imi place faptul ca toate fetele de la master si open pleaca impreuna. Si incerc sa plec macar pe portocaliu, sa raman in carti si sa nu mai fac o cursa de recuperare ca la Bacau. Cum acesta e primul concurs de MTB pe anul asta, habar nu am cum si la cine sa ma raportez.

Track-ul e destul de alambicat, dar nu am probleme de orientare, caci sunt voluntari la toate intersectiile.

Pe primii 20 de kilometri sunt cu energia sus. Ca intotdeauna merg bine pe urcari. Pe coborari, acolo unde e noroi, o las mai moale caci bicicleta mea are o vointa proprie. Pe a treia urcare suntem deja foarte rasfirati. E o urcare pe iarba, vizibila integral de la baza. Stiu ca profilul traseului cu urcari scurte nu mi se potriveste, asa ca mananc cu religiozitate pe toate urcarile. Si beau. Ma opresc intr-un punct de alimentare pe la kilometrul 30 cat sa imi umplu un bidon deja gol. Nimeresc pe mainile lui Catalin care ma ajuta cu promtitudine. Totusi, tot cam pe aici incep sa ma relaxez si sa las pedala. Nu mai am iepuri si urcarile prin soare, unde nu adie niciun pic de vant, se simt ca un mic infern.

Ma reactivez pe ultimii 10 kilometri cand din spate apare tricoul galben al Ceciliei.
Imi dau doua palme, evaluez rapid situatia si reincep sa pun osul la treaba. Nu e timp sa imi fac autocritica, acum trebuie sa salvez situatia, ca doar nu am suferit atata degeaba.

Mananc, mai pun un gel la indemana, beau, si reintru pe rosu. In fata ne sta o urcare si aici trebuie sa evaluez situatia si sa vad ce sanse sunt pastrez la locul 1 la Amator + Master feminin. E o urcare abrupta insa mai pot sa arunc o privire in spate si sa vad ca Cecilia impinge. Deci clar, trebuie sa muncesc pe urcarea asta si sa pun distanta. Nu degeaba stau in Brasov, ce Dumnezeule...

Invart pedala cat pot de repede pe plat, ma concentrez pe coborare, ma suprancalzesc, dar strang din dinti si numar kilometrii ramasi. Ultimii 5, pe coborare trebuie sa fie perfecti, nu e loc de nicio greseala.

Inchid cronometrul dupa 3h50, ceva mai mult decat calculasem acasa, dar mult mai bine comparativ cu modul nefast in care a inceput ziua.

Cand am terminat, moarta de caldura, puteam sa jur ca nu merg 90 km la Vidraru.. Dupa vreo 3 ore, mancata si spalata, incep sa ma gandesc de doua ori... Si totusi, nu stiu daca intra atat suferinta, acum, in acest inceput de sezon.

Weekendul asta a fost foarte apropiat de unul din vechea normalitate. Cu mers la bazin si la sala sambata, cu un concurs duminica, concurs incheiat cu socializare in aer liber, intr-o atmosfera relaxata.