Rasariturile de pe Tampa creaza dependenta. Cand orasul sta ascuns sub ceata, soarele te cheama pe sus. Padurea isi traieste toamna cu ultima suflare, iar granita dintre soare si ceata este mereu datatoare de inspiratie fotografica.
La fel si cateva din ultimile frunze ale foioaselor ce marginesc Drumul Poienii.
Desi ultimul Fondo a fost saptamana trecuta, cum nu am planuri mai bune, decid sa profit de ziua de sambata cu vreme buna si sa mai strang 100 km sub pedale. De data asta merg cu Elena si sa impartim impreuna atat bucuriile traficului, cat si cele ale drumurilor pustii spre Uzina Electrica de Apa Rasnov ori spre Plaiul Foii.
Cum momentan nu sunt convinsa ca vreau sa merg in padure cu MTB-ul si sa cobor ca pisul boului, cu teama capcanelor ascunse sub frunze, aleg mereu asfaltul mai deschis pentru extra vitamina D. Si nu e nimic mai la indemana ca Poiana. Fara planuri mari azi, dar o oprire pentru a ajuta pe cineva sa repare o pana m-a facut sa apas din nou pedala, ca sa nu simt ca a trecut urcarea degeaba pe langa mine.
Continuam sa profitam de toamna si iesim pentru o pedala pe Forestier.
Gabony si Dealul Melcilor
Din nou un rasarit frumos, dar cum nu am chef sa fac un ocol de Tampa, cobor spre Dealul Melcilor care e fix la granita cetii. Imi place ce gasesc si decid ca trebuie sa revenim si cu Marius, intr-o dimineata, inainte de gradinita.
Ziua superba de toamna continua si cu o tura de cursiera spre Sfantu. Tura nu e la fel de superba ca ziua de toamna, e mult trafic, asfaltul mi se pare din ce in ce mai prost etc. Si nici macar soare pentru maneca scurta si pantaloni scurti nu a fost...
Soarele de weekendul asta nu trebuie irosit, asa ca astazi e randul meu sa ma bucur de el haladuind pe dealuri cu copiii. Bucegii arata superb de pe Muchia Scoarta, iar entuziasmul copiilor care se rostogolesc la vale este molipsitor.
14 noiembrie- Dealul Melcilor Morning Glory
Cred ca acest Morning Glory l-a lecuit pe Marius de rasarituri. Marea de nori a fost la locul ei, dar si frigul si ceata si din cate imi dau eu seama, Marius nu prea e prieten cu frigul caci ii curg ochii la 2 grade si sta si cam dardaie la mine in brate, desi e destul de bine imbracat.
La Om Morning Glory as putea spune ca a devenit deja o traditie a ultimilor ani si se intampla mai mereu inainte sa dea prima zapada serioasa la munte. Mereu doar cu o pereche de snow-line in rucsac, mai mult asa de siguranta, fast and light, cat sa iasa urcarea din Grind 1 in Grind 2 in sub o ora.
Tiparul lunii noiembrie este reprezentat din ceata la sub 800 m si senin la altitudine. Si bineinteles, inversiune termica. Asa ca de abia asteptam sa scap de sub plapuma depresiunii, sa imi fie si mie in sfarsit cald.
In noiembrie, iarasi nu are sens sa pleci devreme. Pur si simplu, ajungi inevitabil sa urci pe noapte spre Grind 1 si cand sus e cald si jos e frig, nici noaptea nu mai pare asa de neagra si de trista. Inca de la Casa Nobilis regasim stelele, iar silueta crestei ne insoteste in cele 1h30 spre refugiu. Cand merg la scurte aventuri ca acestea, ritualul este deja super-eficientizat: ajuns la refugiu, imbracat, pornit arzatorul cat sa fiarba apa pentru supa, umflat saltea si scos sacul de dormit, mancat supa cat e calda, completat masa cu ceva proteine si apoi 10 minute de social media inainte de a adormi.
Ritualul de dimineata este si el la fel de bine pus la punct. Pornit arzatorul cat timp inca stau in sacul de dormit si pus de cafea si terci de ovaz, strans bagaje, baut cafea si mancat ceva dulce si apoi pornit la drum cu viteza maxima....spre rasarit. Soarele nu sta pe loc si nici noi nu e oprim prea des. Pentru Vlad e mai greu cu altitudinea. La mine abia incepe sa iasa dopul, ca sa zic asa. Urcarea pe la Coltii Gainii au marele avantaj al faptului ca iti permite sa nu ratezi niciun detaliu din spectacolul noii zile ce sta sa incepe. De la cerul vinetiu, la primele linii rosii si portocalii, la norii care se imbujoreaza si la lumina ce creste si creste pana in punctul in care frontala devine inutila. Doar atunci cand esti afara si te intreci cu timpul iti dai seama cat de lung este de fapt spectacolul fiecarei dimineti. Si dualitatea intre a sta si a admira spectacolul vs a te grabi pentru a ajunge sus in acelasi timp cu soarele nu iti usureaza deloc viata.
Astazi poate nu a fost cel mai spectaculos rasarit, dar mi-au placut urcarea curata, efortul matinal si intalnirea cu muntii mai mari din jur, pudrati cu zapada. Muntii inca sunt accesibili, inainte sa se umple uniform de zapada. Urcarile sunt inca usoare, cu echipament minimalist, in care placerea efortului pur primeaza. Ma simt lejera atat cand urc, cat si atunci cand cobor. Lejeritate pe care nu am sa o mai regasesc pana aproape spre vara.
Soarele ramane cu noi intreaga zi si ne insoteste pana inapoi la masina. E chiar fain pe aici si as sta mult si bine cu un laptop in brate pe pajistile astea, asteptand ca miezul zilei sa alunge in sfarsit si ceata rece si uda din depresiune. Si fara indoiala, pun pe lista o seara cu Marius, aici, la casuta din munti.
Nu e ultima zi de toamna din calendar, insa e ultima zi cu vreme frumoasa. Atat de frumoasa incat merita sa iei copilul la pranz de la gradinita si sa urci in Postavaru pentru o sesiune de work from Postavaru. Si bineinteles una de mancare buna de la cabana. De la cabina mica pana pe varf e putin de mers, pe varf e soare si placut de stat, iar la cabana atmosfera e atat de linistita. E un off-season veritabil, in care nu urca nici biciclistii si nici schiorii. Presimt ca o sa mai profitam de perioada asta, pana incepe sezonul de schi, caci pe masura ce urc la cabana, pe atat mi se pare ca e un loc din ce in ce mai fain.
Hainele de vara inca rezista, dar nu pentru mult timp. Astazi ma ajuta soarele cu confortul termic si Radu cu media orara,
Atunci cand scoti din sifonier hainele de iarna pentru bicicleta, stii ca s-a terminat distractia. Ce urmeaza e doar frig, zona 2, frig, bandana pe gura si pauze inexistente. Pana prin aprilie, asa.
Prognoza pentru astazi era super incerta si m-am hotarat sa urc pe Tampa in ultima clipa cum s-ar zice, respectiv la 6 dimineata. A fost unul din cele mai spectaculoase rasarituri din acest sezon, cu marea de nori destul de inalta si cu o lumina de un galben-plin cum rar prinzi. Am avut noroc si de dslr-ul lui Radu, cat sa avem niste poze fidele.
La munte a venit iarna. Nu chiar iarna adevarata, cu zapezi de schi, dar pe sus a nins. La Omu sunt deja 40 cm de zapada. Rasfoiesc jurnalul de anul trecut si blogul spune ca la 1 decembrie 2021, in partea superioara din Postavaru era iarna bine. Acum un an am facut acelasi traseu prin Drumul Serpilor. Am numarat si sunt la a 5-a urcare pe aici. Si desi poteca nu ofera deschidere, fiind mai degraba o optiune pentru vremea proasta, urcarea asta hotarata dinspre Timis chiar imi place. De data asta e si cea mai anevoioasa, caci puful de zapada face sa mergi un pas inainte, doi pasi inapoi si sa tot aluneci pe frunzele galbene. Pe varf nu are sens sa urcam caci nu se vede nimic, iar mirajul cabanei cu o ciorba calda si o prajitura e mult mai puternic. Coborarea e pe Crucur , pentru ca nu e asa, mie imi plac turele care se termina acasa.
Dupa o tura de oameni mari sambata, merge si o tura pentru copii, duminica. Lumea vrea cabana si cabana aleasa este Diham. Eu vin cu o sugestie de traseu, mai mult manata de curiozitatea locurilor prin care nu am mai fost. La cabana e suprinzator de liniste, mie imi e suprinzator de foame si nu ma simt afectata de mancarea despre care lumea a spus ca a fost trista si este cald. Foarte cald si foarte placut. Se vede cine nu se incalzeste cu gaz...Coborarea e rapida si extrem de distractiva pentru copiii, inarmati fiecare cu cate un faras. Cireasa de pe tort sunt cei 4,5 km de alergare, cu Suca, in bocanci, pe DN73C. Ironia asta a sortii e deosebita...Nu am mai alergat de 2 ani, iar cand o fac, ma gasesc sa o fac cu un vitezoman si in cele mai nepotrivite incaltari. Macar sunt ajutata de gradient, caci totul e la vale si uite asa, scoatem noi medie de 11.5 km/h ...Nu, alergarea pe marginea drumului nu m-a convins sa ma intorc la alergarea adevarata, pe poteci, dar ma consolez ca desi aratam ca ultimii ciudati, am facut-o pentru un scop nobil. Si promit sa nu mai judec ciudatii pe care ii vad ca alearga pe drumul de Poiana Brasov...
0 comments:
Trimiteți un comentariu