Horoabele si Culmea Doamnele

Cand vineri a plouat la munte, anticipam ca pe sus s-a asternut un puf de zapada. Puf sau cativa centimetrii, asta urma sa aflam la fata locului. Planurile initiale ce cuprindeau o urcare pe Balaur au picat, convinsi fiind ca in noile conditii, Balaurul are sanse reale sa dea cu noi de pamant de nu ne vedem si sa nu ne mai trezim nici macar in fundul vaii Morarului....Ce e drept, nici noi nu aveam asa tragere de inima sa ne luam coltari si echipament mai serios pentru puful de la peste 2000 m, dar nici inconstienti nu suntem. 

Pe sus era un fel de iarna...

Asa ca am reconfigurat tura, alegand un alt traseu nemarcat, dar mai accesibil-Canionul Horoabelor. Cum il vizitasem de curand, prin august, speram sa ma descurc destul de bine cu orientarea in teren. Canionul era perfect uscat si daca in vara ne ascundeam la umbra, acum ne prelingeam pe langa pereti, calculand pauzele exact unde intra soarele printre stanci. Avantajul parcurgerii canionului toamna este ca toate ierburile din partea superioara sunt deja trecute si efectul de sauna este egal cu 0. De fapt, firul de apa ce a format candva canionul a si inghetat si cercurile neregulate arata ca si curbele de nivel de pe o harta. O harta a ghetii...

Zapada nu gasim decat atunci cand iesim in marcajul banda rosie ce duce spre Batrana. Culmile domoale ale Bucegilor arata chiar fain de aici. Jumate galbene, jumate albe...In Batrana ceata urca pe versantul vestic, printre stancarii si se opreste in buza muntelui. Spre Omu e lung si foarte alb. Probabil nu e multa zapada, dar numai Cristi pare sa aibe chef de udatura. 

Muntele se albeste pas cu pas si zi dupa zi

Majoritatea castiga si coboram pe Culmea Doamnele, un traseu nou nout pentru toata lumea. Domol si placut pana la 2000 m apoi o prabusire spre Pestera, de te intrebi pe unde au croit sarpele asta de poteca. In iarba mai sedem pentru ultimile 5 minute de soare, iar apoi umbra si frigul ne inghit pas cu pas, metru cu metru. Apoi urmeaza gheata ascunsa printre lemnele scarilor de la Schitul Pestera, putina echilibristica si caldura mult-asteptata a masinii. Totusi bucuria unei zile petrecute pe munte cu prietenii tine de cald toata iarna, mai abitir ca motorul masinii care ne duce pe fiecare inapoi acasa.