Campionatul National de Sosea 2023

Am mers la Campionatul National de Sosea fara prea mari sperante si m-am intors asa cum am mers...Fara rezultate notabile, dar cu o experienta faina dupa 2 zile de curse scurte si intense (asa cum nu imi plac mie).

Etapa de Contratimp Individual

Cand am trecut pe sub linia de finish am avut un singur gand. A fost oribil. Brutal de greu. Eu, omul andurantei, nevoita sa stau cu pulsul in gat 20 de kilometrii...E adevarat ca au iesit cei mai rapizi 20 km din viata mea (35 km/h). Si cu siguranta si cei mai durerosi. Nu inteleg de ce m-as tortura in halul acesta acasa...In plus, CTI-ul e cumva si cea mai specializata disciplina a ciclismului, in care marginal gains pot face diferenta. In orice caz, cu antrenamentul actual si cursiera mea, am fost total pe langa la proba asta, cu un gap de 10% intre podium si coada clasamentului.

O alta greseala pe care am facut-o a fost una de interpretare a distantei. Eu am inteles din ghidul tehnic ca se fac 20 km la dus si alti 20 km la intors si cele putine ture facute pe langa casa, dimineata pe racoare la 15 grade au fost toate de 40 km. Cand mi-a zis Radu ca sunt doar 20 km si ca fetele au biciclete de CTI, entuziasmul meu s-a topit instant. Socoteala pare simpla. Stai la FTP si suferi. Realitatea insa doare, mai tare decat ma asteptam

Am plecat prima fata la master si am plecat cumva conservator, in zona 4, undeva la sweet spot. Planul era cumva sa trec in FTP in partea a doua a cursei, dupa ce intorceam. Insa pana sa intorc am fost depasita de Dariela, ceea ce insemna ca ea a recuperat 1 minut pe primii 6-7 km. Insa faptul ca aveam un iepure m-a ajutat. Desi am mers legal, fara sa stau la plasa, mereu cu trase diferite, pe mine ma ajuta moral sa am pe cineva in fata. Parca apas cu mai mare ravna in pedale. Oricum, atunci cand m-a depasit Dariela eram deja in zona 5 si si daca as fi vrut nu mai aveam prea multe resurse. Watti erau departe de FTP si plafonarea venea exclusiv de la heart rate-ul crescut artificial din cauza caldurii cu care nu eram obisnuita.

Asa ca pana la final singura lupta dusa a fost sa raman cumva langa ea. Faptul ca ne-a mai depasit pe amandoua o alta fata de la Master, iar Corina Loredana era probabil si ea aproape nu au facut decat sa imi adanceasca gustul de sare din gura...macar pot pleca linistita la Carta, pentru o seara linistita la poalele Fagarasului.

Si sa sper ca etapa de fond de duminica, la care se anunta ploaie/furtuna o sa imi priasca mai bine.

Etapa de Fond

Calculele de acasa spun ca fondul ar trebui sa mearga mai bine comparativ cu contratimpul, sau ca cel putin este o proba care mi se potriveste mai bine, mai apropiata de modul in care merg eu pe cursiera. Totusi la nationale sunt multe fete bune, mai bune ca mine si tot ce conteaza este tricoul. Si anul asta nu sunt suficient de buna sa iau tricoul. Cand sportul cade pe ultimul loc dupa familie si munca, ar fi inutil sa ma imbat cu apa rece. Decid sa ma bucur de experienta unui pluton 100% de fete, aceasta fiind prima editie cand chiar se intampla asta.

Aveam eu asa o curiozitate sa vad cum arata o cursa de fond la fete si alt loc in afara de nationale nu cred ca se gaseste pe la noi.

Cand la start se comenteaza ca suntem putine, dau ca exemplu startul de la campionatele nationale de xcm de anul trecut de la Moinesti unde am fost doar 3 fete la Master + Amatori. Aici cu 16-18 fete e chiar concurenta, mai ales ca din cele 16-18 fete de la start stiu eu cel putin vreo 8 care chiar isi doresc tricoul acela si vor concura 100% pentru el. 

Startul de la Master, Open, Cadeti si Juniori feminin

Startul este tehnic si pe de-o parte ma bucur de scurtul rulaj prin oras, pe de alta parte simt cumva tensiunea care pluteste in aer. Toata lumea sta cu mana pe schimbator si cu ochii pe fanionul rosu al arbitrului. M-am uitat cu atentie pe profil si imi este clar ca daca vreau experienta unei curse, atunci trebuie sa stau cat mai mult (preferabil pana la ultima urcare) cu plutonul. Altfel nu o sa iasa decat un alt antrenament solo, cum sunt zeci pe langa casa. Si mai stiu ca nu o sa fie usor. Fetele nu au venit sa facem parada aici, vor incerca sa rupa grupul de cateva ori, vor fi tatonari, va fi, intr-un cuvant, greu. 

Primele urcari mi se par esentiale in ecuatia asta si pana sa ma prind cum functioneaza treaba sunt la un pas sa le pierd dupa a doua urcare, prinsa cumva intr-un grup mai lent pe coborare. Lucrez cu Larisa si ne lipim din nou de grup, cu determinarea de a nu mai repeta aceeasi greseala. Portiunea rupta dintre Chirpar si Ilimbav se scurge fara incidente notabile, cu exceptia catorva schimbari bruste de trasa, unele datorate si calitatii drumului, mai mult unul de gravel... 

Acum in plutonul din fata suntem cam 10 fete, cateva de la fiecare categorie, cu masterul cel mai bine reprezentat (4 fete). In formatia asta ajungem la baza ultimei urcari, de dinainte de Barghis, unde stiu ca o sa se dezlantuie jihadul tricoului de campion national. 

Ies cea mai sifonata din sprintul asta dureros dat pe urcare, cu heart rate-ul in zona 5 si power-ul la 110% FTP. Si tot nu a fost de ajuns. Recuperez ceva pe coborare si ma lipesc de 2 fete mai tinere. Lucram impreuna pe platul ce precede intrarea in oras si o prindem si pe Andreea Ampoicean care avea titlul in buzunar si tricoul, in mod virtual, deja asezat pe umeri. Totusi a muncit apoi cot la cot cu noi. 10-15 secunde de efort maxim in contextul in care deja veneam dupa multe alte minute similare si ne roteam la trena. Picioarele erau goale, pulsul era in aer, fetele din fata nici nu se apropiau, nici nu se departau. Nu aveam nicio sansa sa le mai prindem, desi erau in campul vizual, toata lumea era pe rosu si secundele se dilatau de la efort, fara insa sa schimbe nimic din ordinea de la master. 

Nu simt niciun regret ca am ratat podiumul. Larisa (locul 3) a muncit si ea super mult pe ultimii kilometrii, ca sa nu fie prinsa din urma, o vedeam cum tot intoarce capul si stiu ca ceea ce cauta era tricoul meu verde... Poate anul urmator voi avea niste obiective clare, ca macar sa stiu de ce ies la intervale si imi dau duhul... Anul acesta nu am avut nimic, doar un fel de inertie a curselor, strecurate printre zile de workalholic corporatist, care in unele seri se simtea atat de fara vlaga dupa o zi plina de traininguri si sedinte, incat ajungea sa vegeteze pur si simplu pe canapea, ideea de a iesi la antrenament fiind aproape fantasmagonica. 

In egala masura ma bucur ca am avut sansa de a fi acolo, de a trage de mine, de a da ce e mai bun, de a ma compara cu fetele bune de la sosea, de a merge intr-un pluton de fete, pe drumuri inchise, in siguranta, si totusi intr-un mod competitiv. Experienta mea la Nationale a fost una suprinzator de placuta si cred ca Federatia a facut treaba buna cu organizarea, aici la Agnita, de la program si comunicare si pana la siguranta participantilor etc. Si clar, pentru mine, Fondul a fost mult mai bun, comparativ cu Contratimpul cu gap de 1 minut fata de cea mai buna fata overall si gap de sub 40 de secunde fata de locul 1 la Master.

A fost greu. Si la anul daca merg o sa fie cel putin la fel de greu

Iar la final am doua ganduri pentru 2 fete care m-au impresionat mult:

1. Corina Loredana, care a si castigat Fondul la categoria de master feminin, venind pe 2 la Contratimp. Super constanta ca rezultat si performanta, e clar cea mai buna sportiva master a momentului la sosea. 

2. Andreea Ampoicean, care a ramas cu plutonul fruntas desi avea tricoul asigurat. Putea la fel de bine sa se puna la plasa tuturor, sa o duca inertia pana la ultima urcare, iar apoi ajungea oricum prima la finish. Cu toate astea a dus trena pe toata portiunea de plat dintre Ilimbav si Ighisu Vechi, precum si pe ultimii kilometrii unde ne-am tot rotit in fata, doar pentru ca asta e ideea unei curse, sa concurezi pana la sfarsit. Si ea isi merita cu prisosinta tricoul si titlul. 

In familia noastra, Marius e cel care a salvat weekendul cu un podium, intr-o cursa de XCO la Blajel care a avut de toate: traseul mai lung, concurenta, organizare impecabila si vreme buna la cursa copiilor. Adultii se descurca si pe torentiala, ca d-aia sunt oameni mari! 

Credits foto: Traian Olinici, Mircea Ciuca