joi, 1 septembrie 2005

Piatra Mare



Cand: 30-31 august 2005

Traseu:Timisul de Jos-Dambu Morii-7scari-retur-Brasov

Ceea ce s-a dorit a fi o serbare intre prieteni a celor 20 de primaveri, undeva la Tamina, la frigarui, s-a restrans la o simpla excursie in doua (eu si Andreea) la 7 scari.
Pe Florin nu am reusit sa il conving sa vina desi au fost acolo sacul si izoprenul lui. A existat si o tentativa a Iuliei dar esuata. Inaintea plecarii aveam multiple optiuni:
-Timisul de jos-7 Scari-direct Tamina (pe un traseu pe care il inventasem eu dintr-o amintire diforma si care nu exista in realitate)
- Timisul de jos-7 Scari-Vf Piatra Mare (campat)-Tamina-Timisul de Sus
- Timisul de jos-7 Scari-retur si campat la Dambu Morii, iar miercuri drum in Brasov (asta era o idee venita peste noapte)
Doream sa nu fie pentru Andreea o experienta traumatizanta ci mai degraba sa ramana impresionata de frumusetea canionului, sa vada cum e viata la cort, si sa se simta bine. Desi eu imi doream sa urc vf Piatra Mare, sa cobor pe la Tamina, sa caut mure, fragi si zmeura si sa stau la soare in Poienita de la Timis pana la urma am ales siguranta.
Alegerea s-a facut si in functie de locul de campat. Cum la Timis nu era agitatie pe drum iar la Dambu Morii am gasit doar cateva cortulete, am decis sa campam acolo, dupa ce in tren Andreea, alesese cu entuziasm varianta 3 (cu Brasovul). Punctul cheie al excursiei era oarecum 7 scari. Si iata-ne pornite marti dimineata pentru personalul de 8.30 cu un Florin virtual ascuns in mancarea Andreei (3 pulpe, 3 oua etc), cu un rucsacel mic si indesat (Andreea) si eu cu cel mare, dar usurel de data asta. In tren am avut locuri bune. Din Timis am plecat leger spre Dambu Morii, pe sosea. Stiam drumul din amintire dar destul de clar pana la Dambu Morii, iar apoi, orientarea si marcajele bine aplicate prin padure au facut restul.Luam drumul forestier, vedem corturi, alegem locul de campat si intram in padure. Insusi drumul pana in canion e foarte frumos, insotit fiind de apa vesnic zglobie care formeaz mici praguri aproape continuue.
Drumul s-a schimbat mult in ultimii 2 ani. A fost amenajat din plin cu mici scarite/trepte, masute, banci, izvoare amenajate cu jgheaburi. Exista toate premizele ca drumul sa devina o alta autostrada montana.
Deocamdata e doar drum national.
Am ajuns si la refugiu (pe care eu il stiam mult mai aproape de Dambul Morii), iar apoi la cateva cotituri am intrat in canion unde acum se plateste taxa (dar stiam deja despre asta).
Canionul e la fel de bine amenajat si e clar ca a fost intretinut.
Pentru mine ascensiunea nu a mai fost la fel de spectaculosa ca prima data, pe 26 august 2003, cand am ramas cu gura cascata. Acum era randul Andreei sa se mire.
Sus nu am gasit drumul spre Tamina si nici spre Piatra Mare nu ne-a suras asa ca am luat punctul rosu inapoi, am ocolit canionul si am ajuns din nou la refugiul din lemn plin de numele celor care au trecut pe acolo...Numele prostilor pe toate gardurile.
Mai jos ne-am oprit la una din mesele nou construite, am mancat pe cinste, zabovind pe acolo cam 1 h/1 h si jumatate intr-o tihna deplina cum nu am mai facut demult. Ajunse inapoi jos am campat in locul ales dinainte,intre 4 cotruri, undeva unde am gasit un petec de iarba fara urme de oi si vaci.
Dar mai intai ne-am bucurat de ultimile raze de soare, caldute, asa cum imi place mie. Deasemenea am prins si cateva urme de apus. Andreea vroia sa foc asa ca am trimis-o dupa lemne in speranta ca o sa se lase pagubasa caci banuiam eu ca nu o sa se aprinda focul. Am aseptat lasarea serii, ne-au invadat oile iar cand noaptea s-a asternut neagra si racoroasa, cu lemnele ude, am consumat tot spirtul meu sa le aprindem fara succes insa.
Asa ca am mancat si invadate de tantari ne-am retras in cort.Dar mai intai am scos toata mancarea din cort+periuta de dinti, caserole si am plecat cu ele sa le ascund dupa un copac, langa rau,de frica ursului.
Cu treaba in sfarsit rezolvata m-am bagat multumita in sacul de dormit.
Si au inceput povestiile..Mai mult ale Andreei. Am rememorat liceul, iubirile Andreei vazute acum dintr-o perspectiva mai matura, am aflat ce a fost intre ea si Vla si multe alte picanterii. Doar ca eu eram pe jumatate adormita si ma luptam din rasputeri cu somnul.
Orele treceau pe langa noi zburand...11,1,3. Ma uitam la mobil si ma cruceam. Abia la 4 am dat stingerea si m-am cocolosit in sac informand-o pe Andreea ca pe la 5-5.30 trebuie sa aduca mancarea. La ora fixata a plecat fata cu lanterna mea dar nu a gasit sacul. Eram furioasa!!!
Si acum cred ca ciobanii ne-au luat sacul cu mancare. Am tunat si am fulgerat vreo 1 h dupa care am adormit. Andreea m-a intrebat de ce fac atata caz dar ideea este ca gestul mi s-a parut marsav…sau mai degraba romanesc. Andreea incerca sa ma linisteasca spunand ca poate hotii au crezut ca sunt abandonate. Cum adica, abandonate asa, strategic?
Cert este ca la 8 ne-am sculat, am strans, am uscat putin cortul si am plecat pe la 9.30 cu burta goala ca sa prindem trenul de 10. Pe care, ca sa fie completa ratarea zilei respective l-am pierdut la doar 1 minut. Resemnate am mers in statia de autobuz dar nu a venit niciun Transbus Codreanu spre Brasov.
Langa noi curgea un raulet si ne cam facea cu ochiul asa ca am ochit o platforma de nisip si am mers pe malul apei, eu resemnata, sa asteptam trenul de 12 spre Brasov si socotind ca vom fi cam stranse cu timpul.
Andreea insa s-a bucurat din plin de apa si soare si pe la 11.30 am plecat spre gara. In Brasov ne-am urcat in autobuzul 4 si am coborat la Biserica Neagra de care Andreea a ramas cu adevarat uimita...
Apoi am mers in centrul atat de cochet al Brasovului. Acolo am si mancat ceva cascaval cam prost si o chifla si am luat pentru tren ceva covrigi.
Din Parc am plecat spre Parcul de la Poalele Tampei, am admirat zidurile cetatii Brasovului aflate in proces de restaurare si perspectiva “de la inaltime” pe care o ofereau aleil asupra Brasovului vechi.Apoi am urcat pana la apeduct si am coborat rapid sa prindem trenul spre Bucuresti . O aventura in plus, putin dulceaga, putin amara dar totusi prea simpla pentru mine. In tren somnul m-a rapus dupa o noapte alba si m-am lsat purtata pe aripile lui, in dulcele leganat al trenului pana acasa. In gara ne asteptau parintii Andreei, a trebuit sa mint despre prezenta lui Florin, o minciuna care sper sa fii tinut si am ajuns in sfarsit, home, sweet home, asteptand cu nerabdare plecarea la Bicaz.

Un comentariu:

  1. Buna :) am ajuns aici cautand ceva despre 7scari, plec din nou peste cateva zile. Vreau sa iti spun varianta mea despre sacul cu mancare, desi au trecut zece ani de atunci :)) A fost luat nu de ciobani, nici de urs, ci de... vulpe! Am patit fix acelasi lucru, probabil in acelasi loc, in poiana de la inceputul traseului pe valea Sipoaiei. Povestea e fix aceeasi cu a voastra, doar ca atunci cand am iesit cu lanterna am vazut hotul. O vulpe (posibil vulpoi) cu rucsacelul cu mancare in dinti. A fugit cu el in padure, nu l-am mai gasit.

    Iarta-ma pentru comentariul la o intamplare de acum zece ani, dar, na, adevarul merita stiut :)) Bafta si trasee faine!

    RăspundețiȘtergere