Bicaz

Excursia aceasta la Bicaz a fost cel mai frumos cadou al mamei de ziua mea!Invitatatia era una mai veche, din iulie, doar ca atunci eram angrenata in proiectul lui Edy cu Fagarasul, la care nu puteam sa renunt.

Acum insa, libera ca pasarea cerului, de-abia asteptam plecarea. Chiar daca nu aveam sa urc nu stiu cat, aveam sa vad locuri deosebite, total noi pentru mine, si vroaim sa ma bucur de fiecare zi in parte.

Luni dimineata, in sfarsit eram  100% sigura ca plecam, am ajuns in gara, echipate serios, ca de munte, caci aflasem ca Tatianei ii place sa mearga si colo, si colo...Deci nu aveam sa stam degeaba...Semne bune, deci.

Ne intalnim, ii cunosc si pe cei 2 (din 3) copii ai Tatianei: Maria (clasa a 6-a) si Bogdan (cls  a 5-a) si ne instalam confortabil in compartimentul nostru din trenul Bucuresti-Focsani.

Iata ca in 3 h aveam sa lasam Bucurestiul aglomerat, si aveam sa ne trezim intr-un orasel din Moldova, micut, frumusel (dar una peste alta intr-o alta lume). Era prima data (dupa Cernauti) cand schimbam directia de mers (cand aveam sa vad si eu altceva decat valea Prahovei). Si nu mai puteam de incantare.

Pana in Focsani natura nu prea are cu ce sa te rasfete. Se vad in stanga Subcarpatii de curbura (primele lor rotunjiri domoale, dar cam atat). In rest monotonia sesului, culturi diverse etc.

Gara din Focsani e o gara ca oricare alta, lipsita de poezia micilor gari de la munte, cochete si dragi sufletului meu.Totusi atunci cand iesi din gara, realizez ca ai aterizat in alt oras si dorul de libertate prinde aripi.

Oamenii sunt amabili cu tine, mai ales cand te vad turist. In Focsani nu am stat decat ½ h si nu am vazut decat drumul spre gara, dar ca orice oras mic, te loveste linistea si calmul orasului, un aer mai greu, care te anunta ca ai ieit de sub incidenta smogului bucurestean, si un val de fericire, caci te apropii de munti doar.

Deja se simte accentul molovenesc, pe fruntea noastra scriind parca bucuresteni (limba ne tradeaza). In autogara am gasit o masina spre Bacau, aglomerata, dar la fix...pe drum nu am vazut mare lucru ca am stat in picioare. Mi-a aratat Tatiana Mausoleumul de la Marasesti si efectele inundatiilor: terasamentul liniilor de tren disparuse efectiv, stateau doar atarnate ca elementele unui pod. Porumbul era la pamant, iar pe stanga drumului se vedeau valuri de prundis adus de ape, craci, mizerie. Bacaul mi s-a parut aglomerat, prea dornic sa copieze modul de viata al Bucurestiului. Cateva blocuri noi, magazine multe si aglomeratie.McDonalds si Fornetti au inflorit peste tot.

De aici in 10 min am luat legatura spre Buhusi, o localitate obscura unde exista insa legatura spre Piatra Neamt.

Nici nu am ajuns sa vad Buhusiul, caci ne-am intalnit cu masina spre Piatra si ne-am mutat bagajele. Nici nu stiu apoi cand am ajuns la autogara din Piatra Neamt...Nu am vazut nimic din oras, din pacate..Poate in alta vacanta cu Andreea...

Toata alergatura a fost ca sa prindem masina de 14.12 spre Durau (ultima care pleca). In masina ne-am cam certat cu soferul, nespus de nervos cand i-am cerut bilete reduse pentru elevi (ca doar era autogara de stat-credeam noi, la ce masini aveau). In loc de bilete de la 170 am ajuns la  140.Jacmaneala pe fata! Cu rabla aia, 2-3 h de mers, mai vrea si 140 de lei de persoana...Pana la urma am plecat cu el...

Totusi drumul a fost splendid.

Caci  din Bicaz am mers pe langa, apoi pe deasupra barajului de la Izvorul Muntelui, ocolind practic tot lacul, avand perspective variate asupra intinderii de apa si vazand fiecare satuc in parte. In zona, un amestec frumusel de case traditionale (batranesti) si altele renovate, dar nu vile hidoase. Toate cu multe flori la feresti, in culori calde, vesele care se armonizau cu verdele din zona.Pomii gemeau de fructe. Merrii , perii, prunii erau copti. Merii mai ales aratau minunat: Plini de rod unii, si aproape desfrunziti din cauza poverii ce o purtau pe cracile lor aplecate, jertfa finala parca, multumirea catre pamantul roditor.

Altii insa stateau drepti, cu frunzisul verde, dar cu mai putine fructe. Incet incet, trecem si peste apeduct, pe langa Stanca Teiului si rabla noastra incepe sa urce spre Durau.

La sosire, eram noi si Soferul.

Iata-ne la destinatie.

Din Durau, nu se vede Ceahlaul, dar drumul iti ofera perspective multiple-mai ales zona cu Panaghia-un simbol al Ceahlaului. De fapt in toate pozele Ceahalul are parca 2 fete (cea cu Panaghia) si vederea de la Izvorul Muntelui-zidul oarecum masiv de stanca (o Piatra Craiului mai mica).

Dar sa revenim la Durau.

O statiune frumoasa, in care regasesti mirosul puternic de padure, racoarea serilor petrecute la inaltime si te aflii departe de galagia orasului. Nu circula masini, fiind capat de drumuri...O liniste desavarsita...Cativa turisti rataciti se plimba linistiti. Case-vile frumoase...Mai toate ofera cazare la preturi pentru toate buzunarele.Dar socoteala noastra nu era asa de simpla, caci trebuia sa ni se faca factura fiscala si sa aranjam si la pret. Asa ca ajunsi sus, eu am ramas cu Bogdan si Maria vreo 2 h iar Mama si Tatiana au plecat sa caute cazare. In sfarsit pe la 8 au gasit o casuta superba, frumos amenajata, au luat cele 2 camere de la parter unde era si bucatarie si frigider...Ce sa mai modern, confortabil, toate conditiile. Am profitat de ocazie si m-am spalat, foarte foarte curat pe langa ce gasesc eu in mod normal la cabane.

Dupa ce am venit de la masa, m-am cocolosit in sacul de dormit (al lui Florin) si m-am culcat. Ziua urmatoare planuiam sa urcam pe Ceahlau.

Marti 6 octombrie

De unde marti sunt 3 ceasuri rele...Noi am avut o vreme superba si un dor nebun de a urca...Cel putin eu!

Ne-am trezit dis-de-dimineata (adica pe la 6) am facut pachetelul de mancare, micul bagajel in rucsacul negru, si la drum!

La ghiseul unde sa platea taxa de Parc nu are nimeni asa ca am inceput sa urcam pe traseul cel mai scurt spre cabana Dochia (3h 30), pe la cabana Fantanele.

O poza veche de pe film- cu mama la munte iar in fundal barajul Izvorul Muntelui

Traseul a fost neasteptat de usor. Chiar ma intreb cum au croit potecil acelea, atat de accesibile si totusi dezvaluind drumetului peisaje atat de frumoase-mergeai cu lacul langa tine si cu cat castigai inaltime, cu atat ti se largea panorama. In dreapta, odata ce iesi din padure, se deschid panorame diverse asupra zonei stancoase a Ceahlaului. O impletire armoniosa de stanca virgina sau vegetatie. Peste tot, ai cu ce sa iti clatesti ochii. Vizibilitatea este de invidiat, un soare cald lumineaza inaltimile si incalzeste stanca. Cerul de un albastru profund e brazdat de nori, pufosi, ca de vata, dusi incoace si incolo de vantul bland.

Luminisuri frumoase, poteci usoare, padure ce miroase puternic a brad. Iesind sus, ni se deschide o panorama de jnepenis-ca la Piatra Arsa. Poteca se strecoara pe langa Panaghia, pe langa Claile lui Miron, si ne scoate in final in platou. Totul se deschide. Gata cu inaltimile. De acum mers drept sau chiar coborare. Dam de statia meteo pe care o confundam cu cabana. Urcam pana pe varful Toaca, folosindu-ne de scara cam dezmembrata sau de poteca de langa scara, conturata mai mult sau mai putin clar-suntem in sfarsit la 1900 m-cea mai mare altitudine la care putem ajunge caci varful Ocolasul Mare este rezervatie. Ne indreptam apoi spre cabana Dochia, cabana mare si frumoasa, cu fereste cu rame rosii ca o casuta din povesti. Si in plus servesc acolo un ceai foarte gustos pentru numai 10.000 cana. Am mancat din pachet si nu ne-a dat nimeni afara cum s-a intamplat la primitoarea cabana Garbova, am baut ceai, ne-am odihnit, am luat apa de la izvor si inapoi la drum. Am pornit coborarea spre Durau pe traseul pe la Cascada Duruitoarea, care desi se anunta mai greu totusi cu atentie am coborat portiune abrupta, bine amenajata insa cu balustrade si mici trepte si ne-am clatit ochii cu frumoasa cascada. Am ajuns inapoi in Durau odata cu inserarea, dupa o zi plina.

Miercuri 7 octombrie.

Ne mutam cu tot calabalacul, catel si purcel in Bicaz...Treaba nu era asa usoara ca din Durau aveam doar 2 curse de autobuz pe zi: dimineata si seara. Si mama ce autobuz jerpelit, in care putea a benzina si care parea sa se dezmembreze la fiecare curba...

Nimerim intr-un hotel/motel cam certat cu curatenia, dar pe mine ma intereseaza mai putin..traiasca sacii de dormit.

Joi 8 octombrie-cica Mama si Tatiana trebuie sa mai si munceasca, asa ca astazi nu mergem nicaieri...Le-am tot asteptat sa revina sa plecam la plimbare dar nu s-au intors decat dupa-amiaza...Dar au promis ca ne luam revansa maine.

Vineri 9 octombrie- Astazi era ziua de plecare dar avea sa fie o zi lunga. Alegem sa nu ne intoarcem pe acelasi drum, ci prin Cheile Bicazului-Lacul Rosu-Gheorgheni-Brasov. Oricum aveam de schimbat o multime de mijloace de transport pe orice ruta.

Cheile Bicazului au fost extrem de spectaculoase...cele mai frumoase pe care le-am vazut pana acum. Adica pereti care sa se inalte atat de brusc de la pamant, drumul care se strecoara subtire si timid in serpentine, toate alcatuiesc o imagine de mic si mare, de puternic si slab, iar omul e slab cum sta el acolo, la Gatul Iadului si se uita in sus...

Ne-am invartit putin si pe la celelalte chei-cheile Lapusului si Bicajelului si apoi la la lacul Rosu. Am mancat pe saturate colaci secuiesti si apoi am asteptat masina care mergea spre Gheorgheni. Tot asa, una singura pe la pranz, o irta ceva mai rasarita ca cea dinspre Durau.

Dar confortul conteaza mai putin, drumul e foarte interesant, locurile sunt fermecatoare si ma gandesc cat de fain e acum ca trec in 2 ore din dulcea si blanda Moldova in secuime. Aceeasi tara si totusi alti  oameni, alt mod de viata. Din Gheogheni in Brasov luam trenul , care merge oarecum pe la poalele dealurilor, pastrand muntii in departare. Nu stiu despre ce munti e vorba, nimic nu seamana in teren cu ce se vede in manualele de geografie.

Apoi pe cunoscuta Vale a Prahovei ajungem in final acasa.

Acum peste ani, cand termin povestea si o urc pe blog ma bucur ca am fost atunci, pentru ca va mai curge multa apa pe Siret pana voi reveni in zona (in Cheile Bicazului), iar in Ceahlau, nu am mai calcat de atunci... Se confirma vorba aceea romaneasca cu “Ce poti face azi, nu lasa pe maine”.