Piatra Mare de toamna

Echipa: Corina, Adi, Ramona, Andrei, Oana, Eu

Dupa ce un accident la genunchi m-a fortat sa stau o luna de zile acasa si sa ajung sa ma uit invidoasa pe fereastra, iata ca in sfarsit am acordul medicului! Deci pot pleca la munte ! De mai mult timp aveam de gand sa urc in Piatra Mare sa vad cum arata noua cabana, dar tot timpul am gasit ceva mai atractiv si am lasat "pe mai incolo". Acum insa nu aveam nici o scuza. Traseul era usor, adica tocmai ce-mi trebuia mie, asa de incalzire. Deci pun mana pe telefon si dau sfoara in tara. Ne strangem suprinzator de multi: 6 oameni dornici sa evadam din Bucurestiul monoton, sa uitam de cursuri, poluare si mizerie. Si eventual sa vedem si prima zapada pe sezonul acesta.

Imi salta inima de bucurie la gara cand i-am intalnit pe Adi si Ramona, 2 prieteni pe care i-am cunoscut in cadrul taberei CRTM de vara trecuta din Fagaras. Ni s-au mai alaturat: Oana (colega de facultate), Andrei si cum era sa lipseasca Corina (prietena mea de nadejde).

Odata trecuti de Campina lasam festinul sa inceapa. Ne apropiem de Busteni si inima tresalta ca prima oara cand m-am suit intr-un peronal cu destinatia Valea Prahovei. Caraimanul era in ceata, Costila insa mereu dominatoare se profila semeata in lumina soarelui. O lumina de vis pe platou, extrem de senin, vizibilitate, tot ce-ti doreai. Ma mancau talpile cand ghiceam pe undeva intr-un plan departat Vf Omu. Dar altul era planul...

La Predeal zapada multa, incepusem deja sa facem inventarul parazapezilor. Dar trenul "goneste" mai departe. Trecem prin Tunelul Mare si odata cu aparitia "luminitei de la capatul tunelului" suntem aruncati parca intr-o alta lume. In Timis nu era nici pic de zapada. Toti copacii erau de vis. Un pastel parfumat de lumina si culoare se profila prin fata retinelor noastre orbite de magia toamnei in munti.

Frunze galbene

Coboram in Timisul de Jos si mergem intins spre cabana Dambul Morii , luam paine si tinem tot inainte spre Canionul 7 scari-cireasa de pe tort pentru Adi, Ramona, Oana si Andrei.

Desi nu e foarte devreme se pare ca am ajuns intr-o perioada de acalmie, caci cei 4 pot urca imediat fara a mai astepta la cozile care uneori sunt interminaible. Eu, fiindca nu vroiam sa fac prea mult efort aleg varinata de ocolire pe punct rosu, si ne intalnim cu totii dupa vreo 20 de min pe poteca marcata banda galbena ce ne duce spre cabana. Deja pe jos au inceput sa apara primele urma de zapada si pe masura ce urcam stratul de mareste.

Suntem singurii care urcam. Linsite de jur imprejur. Un amestec ciudat, usor trist de frunze moarte, zapada topita, zapada murdara etc. Printre copaci se mai prevad din cand in cand cateva raze de soare. Urcam in continuare si incet incet apar brazii, zapada se intareste. Acum calcam pe zapada tare. Pe aici pare ca toamna a trecut de mult (desi nu a nins decat de cateva zile) iar iarna si-a intrat definitiv in drepturi. Un adevarat peisaj hibernal ne insoteste pana aproape de cabana, unde asa cum ne si asteptam zada si umezeala din padure e inlocuita de un soare bland, molatic, iubitor.

Lasam rucascii deoparte si admiram panorama ce se asterne la picioarele noastre : Brasovul, nemiscat asa cum il vedem noi de sus, dar in realitate un furnicar de oameni, prinsi printre lucruri marunte, unii dintre ei, fara sa aiba habar de minunatiile de langa ei. Numai soarele ne priveste pe toti in mod egal si ne incalzeste in bratele sale de raze duioase, ca o rasplata pentru efortul despus (pentru unii semnificativ !).

Dupa fotografiile de rigoare ne luam bagajul si intram in cabana sa vedem ce putem rezolva cu cazarea. Inauntru ne primeste o atmosfera initima. O cabana mica, o sala de mese pe masura dar frumos mobilata, cu muscate la fereastra, cu mici imagini din Fagaras. Cabanierul ne intreaba uimit daca vrem cu totii cazare (6 locuri) dar l-am linistit spunandu-i ca nu avem nevoie decat de 2 sau 3 locuri. Ne promite ca intr-o ora termina curatenia. Cum un punct dificil deja fusese rezolvat , nu pierdem vremea si iesim sa mancam. Deja cainii si magarul de la cabana miros ei ca e ceva bun pe acolo si ne fac o vizita de curtoazie.Mancarea e buna, calda si noi cam lihniti de foame, asa ca supa la plic a disparut ca si cum n-ar fi fost. Dupa ce am suplimentat-o cu o conserva, un ceai cald la primus si o joaca mica cu dulaii, cei 3 care dormim la cort ne apucam sa ne ridicam dormitorul: un cort de 4 persoane, aproape un apartament pentru gusturile noastre.

Dormitorul

Cand treaba e gata, goniti de noapte intram in cabana unii la un ceai altii la un vin fiert, povestim, cantam cate ceva (asa din amintiri, caci chitara n-am avut-desi cabanierul ne indemna, noi fara obiectul muncii nu ne-am dat drumul prea usor). Intunericul impresura muntii, in Brasov se aprindeau luminile, in furnicarul acela de oameni stiam ca unii se uitau la televizoar, altii isi verificau mailul, altii citeau. Noi insa iesisem afara sa vede cum luna se profila langa cabana- o luna rosiatica ce lumina sangeriu orizonturile. Era atata liniste, pasii scartaiau pe zapada (sau se afundau prin cea moale) iar in cabana felinarul raspandea o lumina clara in centru si difuza in rest. In clipe ca acestea stiu de ce merg pe munte. Pentru asemenea seri, pentru cei alaturi de care urci (multi putini, nu are importanta dar intre care muntele creeaza o legatura uneori indestructibila), pentru o cana de ceai, un zambet multumit al cabanierului care sta in capul mesei, pentru glasurile vesele din cabane ori pt linistea celor 2 m patrati pe care 2 oameni ii impart in serile racoroase de vara sau in cele reci de toamna tarzie. Ce-i drept de data asta a fost chiar cald in schimb a batut un vant nebun-ca la Caltun, nu ne-a slabit deloc toata noaptea, ca atare, la 6.30 am inchis mobilele, am renuntat sa mai vedem rasaritul de pa varful Piatra Mare si ne-am culcat la loc inca 2 h. Prea eram chiauni de somn ! Dar la 8.30 vrei nu vrei am dat scularea, soarele era deja sus si desi nu ne grabeam totusi trebuia sa ne gospodarim: sa uscam cortul, sa strangem bagajul, sa pregatim de mancare etc.

Brasovul ne intampina la orizont, proaspat, abia trezindu-se si el sub lumina clara a unei dimineti de duminica ce s-a dovedit a fi mesajerul unei frumoase zile de octombrie.

Spre Brasov

Dupa ce ne luam ramas bun de la cabanier si orbecaim putin dupa intrarea in poteca, prindem crucea rosie care ne va purta inspre varful Piatra Mare.
Cu cat urcam contrasturile devin din ce in ce mai mari: in unele locuri, zapada de 20 cm, in altele expuse la soare, iarba primitoare si pamant uscat.

Ajungem relativ repede la bifurcatia de drumuri spre Tamina, Susai si Vf Piatra Mare. Zapada mare (pentru octombrie) dar in bataia soarelui nu cred sa mai tina mult, cald si lumina cat cuprinde. Stam si admiram peisajul care se asternea in fata noastra.

Analizam printurile ca harta nu avem

Bucegii se profilau semeti si masivi (atat cat poti spune despre Bucegi ca sunt masivi)dominati de releul de la Costila. Facem poze, prindem apoi banda albstra, coboram pe langa stana parasita si intram in padure, unde peisajul se schimba brusc.

Zapada dispare incet incet, lasand locul unui amestec ciudat si alunecos de frunze, ace de brad, noroi, zapada. Ne grabim cat putem caci nu avem nici ce vedea si nici nu ne ispitea prea mult decorul. Doream sa ajungem la Tamina, sa ne bucuram de soare si de orele ce ne mai ramasesera pana la tren. Cascada era destul de umflata astfel incat ceva apa in bocanci tot a intrat, oricat am incercat noi mergem din piatra in piatra pana la scarile amenajate.

Ne facem drum spre canion

La Tamina

Asa ca in timpul ramas, am intins izoprenele, am pus bocancii la uscat si am mancat o budinca de ciocolata calda, ca sa terminam butelia de la primus. Pe la 3 am pornit spre Timis. Am constat ca marcajul banda albastra a fost refacut, caci arata foarte bine (ultima oara cand am trecut pe aici-acum 2 ani fiind sters, spalacit si dibuin mai greu intrarile pe poteca) si am ajuns jos intr-o clipita. Prin padure era uscat, nu mai era nici pic de zapada, pe acolo iarna si-a amanat venirea...

O parte din echipa vesela

Ajunsi jos, putem in sfarsit sa ne rasfatam retina cu culorile toamnei, care au mai indulcit putin drumul spre gara, prin praf si gaze de esapament-ce contradictie cu aerul dens si greu de pe varf...

Ne suim pana la urma in trenul spre Bucuresti, plin dealtfel, care a mai sosit si cu intarziere in Basarab, parca si el incerca sa ne amane plecarea. Dar ce sa-i faci. Obligatiile ne vor arunca pe toti in jungla de pe trotuare si vom pastra pana la urmatooarea iesire visul inaltimilor, libertatii si puritatii zapezii-caci iarna nu mai are mult, deja Fagarasii, Craiul, Bucegii si-au schimbat tinuta, iar coltarii si pioletii asteapta sa fie scosi de la naftalina. Totusi sa ne bucuram de zilele insorite care ne-au mai ramas si sa ne imbatam cu culoare, sa mergem in catedrala naturii si sa ne minunam de cromatica fara gres pe care toamna ne-o ofera peste tot.

Foto: Andrei Pana

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Traseu: Timisul de Jos-Cabana Dambu Morii-Canionul 7 scari-Cabana Piatra Mare (BG)-Cascada Tamina-Timisul de Sus (BA)

Traseul

Citeste mai departe...

Bicaz

Excursia aceasta la Bicaz a fost cel mai frumos cadou al mamei de ziua mea!Invitatatia era una mai veche, din iulie, doar ca atunci eram angrenata in proiectul lui Edy cu Fagarasul, la care nu puteam sa renunt.

Acum insa, libera ca pasarea cerului, de-abia asteptam plecarea. Chiar daca nu aveam sa urc nu stiu cat, aveam sa vad locuri deosebite, total noi pentru mine, si vroaim sa ma bucur de fiecare zi in parte.

Luni dimineata, in sfarsit eram  100% sigura ca plecam, am ajuns in gara, echipate serios, ca de munte, caci aflasem ca Tatianei ii place sa mearga si colo, si colo...Deci nu aveam sa stam degeaba...Semne bune, deci.

Ne intalnim, ii cunosc si pe cei 2 (din 3) copii ai Tatianei: Maria (clasa a 6-a) si Bogdan (cls  a 5-a) si ne instalam confortabil in compartimentul nostru din trenul Bucuresti-Focsani.

Iata ca in 3 h aveam sa lasam Bucurestiul aglomerat, si aveam sa ne trezim intr-un orasel din Moldova, micut, frumusel (dar una peste alta intr-o alta lume). Era prima data (dupa Cernauti) cand schimbam directia de mers (cand aveam sa vad si eu altceva decat valea Prahovei). Si nu mai puteam de incantare.

Pana in Focsani natura nu prea are cu ce sa te rasfete. Se vad in stanga Subcarpatii de curbura (primele lor rotunjiri domoale, dar cam atat). In rest monotonia sesului, culturi diverse etc.

Gara din Focsani e o gara ca oricare alta, lipsita de poezia micilor gari de la munte, cochete si dragi sufletului meu.Totusi atunci cand iesi din gara, realizez ca ai aterizat in alt oras si dorul de libertate prinde aripi.

Oamenii sunt amabili cu tine, mai ales cand te vad turist. In Focsani nu am stat decat ½ h si nu am vazut decat drumul spre gara, dar ca orice oras mic, te loveste linistea si calmul orasului, un aer mai greu, care te anunta ca ai ieit de sub incidenta smogului bucurestean, si un val de fericire, caci te apropii de munti doar.

Deja se simte accentul molovenesc, pe fruntea noastra scriind parca bucuresteni (limba ne tradeaza). In autogara am gasit o masina spre Bacau, aglomerata, dar la fix...pe drum nu am vazut mare lucru ca am stat in picioare. Mi-a aratat Tatiana Mausoleumul de la Marasesti si efectele inundatiilor: terasamentul liniilor de tren disparuse efectiv, stateau doar atarnate ca elementele unui pod. Porumbul era la pamant, iar pe stanga drumului se vedeau valuri de prundis adus de ape, craci, mizerie. Bacaul mi s-a parut aglomerat, prea dornic sa copieze modul de viata al Bucurestiului. Cateva blocuri noi, magazine multe si aglomeratie.McDonalds si Fornetti au inflorit peste tot.

De aici in 10 min am luat legatura spre Buhusi, o localitate obscura unde exista insa legatura spre Piatra Neamt.

Nici nu am ajuns sa vad Buhusiul, caci ne-am intalnit cu masina spre Piatra si ne-am mutat bagajele. Nici nu stiu apoi cand am ajuns la autogara din Piatra Neamt...Nu am vazut nimic din oras, din pacate..Poate in alta vacanta cu Andreea...

Toata alergatura a fost ca sa prindem masina de 14.12 spre Durau (ultima care pleca). In masina ne-am cam certat cu soferul, nespus de nervos cand i-am cerut bilete reduse pentru elevi (ca doar era autogara de stat-credeam noi, la ce masini aveau). In loc de bilete de la 170 am ajuns la  140.Jacmaneala pe fata! Cu rabla aia, 2-3 h de mers, mai vrea si 140 de lei de persoana...Pana la urma am plecat cu el...

Totusi drumul a fost splendid.

Caci  din Bicaz am mers pe langa, apoi pe deasupra barajului de la Izvorul Muntelui, ocolind practic tot lacul, avand perspective variate asupra intinderii de apa si vazand fiecare satuc in parte. In zona, un amestec frumusel de case traditionale (batranesti) si altele renovate, dar nu vile hidoase. Toate cu multe flori la feresti, in culori calde, vesele care se armonizau cu verdele din zona.Pomii gemeau de fructe. Merrii , perii, prunii erau copti. Merii mai ales aratau minunat: Plini de rod unii, si aproape desfrunziti din cauza poverii ce o purtau pe cracile lor aplecate, jertfa finala parca, multumirea catre pamantul roditor.

Altii insa stateau drepti, cu frunzisul verde, dar cu mai putine fructe. Incet incet, trecem si peste apeduct, pe langa Stanca Teiului si rabla noastra incepe sa urce spre Durau.

La sosire, eram noi si Soferul.

Iata-ne la destinatie.

Din Durau, nu se vede Ceahlaul, dar drumul iti ofera perspective multiple-mai ales zona cu Panaghia-un simbol al Ceahlaului. De fapt in toate pozele Ceahalul are parca 2 fete (cea cu Panaghia) si vederea de la Izvorul Muntelui-zidul oarecum masiv de stanca (o Piatra Craiului mai mica).

Dar sa revenim la Durau.

O statiune frumoasa, in care regasesti mirosul puternic de padure, racoarea serilor petrecute la inaltime si te aflii departe de galagia orasului. Nu circula masini, fiind capat de drumuri...O liniste desavarsita...Cativa turisti rataciti se plimba linistiti. Case-vile frumoase...Mai toate ofera cazare la preturi pentru toate buzunarele.Dar socoteala noastra nu era asa de simpla, caci trebuia sa ni se faca factura fiscala si sa aranjam si la pret. Asa ca ajunsi sus, eu am ramas cu Bogdan si Maria vreo 2 h iar Mama si Tatiana au plecat sa caute cazare. In sfarsit pe la 8 au gasit o casuta superba, frumos amenajata, au luat cele 2 camere de la parter unde era si bucatarie si frigider...Ce sa mai modern, confortabil, toate conditiile. Am profitat de ocazie si m-am spalat, foarte foarte curat pe langa ce gasesc eu in mod normal la cabane.

Dupa ce am venit de la masa, m-am cocolosit in sacul de dormit (al lui Florin) si m-am culcat. Ziua urmatoare planuiam sa urcam pe Ceahlau.

Marti 6 octombrie

De unde marti sunt 3 ceasuri rele...Noi am avut o vreme superba si un dor nebun de a urca...Cel putin eu!

Ne-am trezit dis-de-dimineata (adica pe la 6) am facut pachetelul de mancare, micul bagajel in rucsacul negru, si la drum!

La ghiseul unde sa platea taxa de Parc nu are nimeni asa ca am inceput sa urcam pe traseul cel mai scurt spre cabana Dochia (3h 30), pe la cabana Fantanele.

O poza veche de pe film- cu mama la munte iar in fundal barajul Izvorul Muntelui

Traseul a fost neasteptat de usor. Chiar ma intreb cum au croit potecil acelea, atat de accesibile si totusi dezvaluind drumetului peisaje atat de frumoase-mergeai cu lacul langa tine si cu cat castigai inaltime, cu atat ti se largea panorama. In dreapta, odata ce iesi din padure, se deschid panorame diverse asupra zonei stancoase a Ceahlaului. O impletire armoniosa de stanca virgina sau vegetatie. Peste tot, ai cu ce sa iti clatesti ochii. Vizibilitatea este de invidiat, un soare cald lumineaza inaltimile si incalzeste stanca. Cerul de un albastru profund e brazdat de nori, pufosi, ca de vata, dusi incoace si incolo de vantul bland.

Luminisuri frumoase, poteci usoare, padure ce miroase puternic a brad. Iesind sus, ni se deschide o panorama de jnepenis-ca la Piatra Arsa. Poteca se strecoara pe langa Panaghia, pe langa Claile lui Miron, si ne scoate in final in platou. Totul se deschide. Gata cu inaltimile. De acum mers drept sau chiar coborare. Dam de statia meteo pe care o confundam cu cabana. Urcam pana pe varful Toaca, folosindu-ne de scara cam dezmembrata sau de poteca de langa scara, conturata mai mult sau mai putin clar-suntem in sfarsit la 1900 m-cea mai mare altitudine la care putem ajunge caci varful Ocolasul Mare este rezervatie. Ne indreptam apoi spre cabana Dochia, cabana mare si frumoasa, cu fereste cu rame rosii ca o casuta din povesti. Si in plus servesc acolo un ceai foarte gustos pentru numai 10.000 cana. Am mancat din pachet si nu ne-a dat nimeni afara cum s-a intamplat la primitoarea cabana Garbova, am baut ceai, ne-am odihnit, am luat apa de la izvor si inapoi la drum. Am pornit coborarea spre Durau pe traseul pe la Cascada Duruitoarea, care desi se anunta mai greu totusi cu atentie am coborat portiune abrupta, bine amenajata insa cu balustrade si mici trepte si ne-am clatit ochii cu frumoasa cascada. Am ajuns inapoi in Durau odata cu inserarea, dupa o zi plina.

Miercuri 7 octombrie.

Ne mutam cu tot calabalacul, catel si purcel in Bicaz...Treaba nu era asa usoara ca din Durau aveam doar 2 curse de autobuz pe zi: dimineata si seara. Si mama ce autobuz jerpelit, in care putea a benzina si care parea sa se dezmembreze la fiecare curba...

Nimerim intr-un hotel/motel cam certat cu curatenia, dar pe mine ma intereseaza mai putin..traiasca sacii de dormit.

Joi 8 octombrie-cica Mama si Tatiana trebuie sa mai si munceasca, asa ca astazi nu mergem nicaieri...Le-am tot asteptat sa revina sa plecam la plimbare dar nu s-au intors decat dupa-amiaza...Dar au promis ca ne luam revansa maine.

Vineri 9 octombrie- Astazi era ziua de plecare dar avea sa fie o zi lunga. Alegem sa nu ne intoarcem pe acelasi drum, ci prin Cheile Bicazului-Lacul Rosu-Gheorgheni-Brasov. Oricum aveam de schimbat o multime de mijloace de transport pe orice ruta.

Cheile Bicazului au fost extrem de spectaculoase...cele mai frumoase pe care le-am vazut pana acum. Adica pereti care sa se inalte atat de brusc de la pamant, drumul care se strecoara subtire si timid in serpentine, toate alcatuiesc o imagine de mic si mare, de puternic si slab, iar omul e slab cum sta el acolo, la Gatul Iadului si se uita in sus...

Ne-am invartit putin si pe la celelalte chei-cheile Lapusului si Bicajelului si apoi la la lacul Rosu. Am mancat pe saturate colaci secuiesti si apoi am asteptat masina care mergea spre Gheorgheni. Tot asa, una singura pe la pranz, o irta ceva mai rasarita ca cea dinspre Durau.

Dar confortul conteaza mai putin, drumul e foarte interesant, locurile sunt fermecatoare si ma gandesc cat de fain e acum ca trec in 2 ore din dulcea si blanda Moldova in secuime. Aceeasi tara si totusi alti  oameni, alt mod de viata. Din Gheogheni in Brasov luam trenul , care merge oarecum pe la poalele dealurilor, pastrand muntii in departare. Nu stiu despre ce munti e vorba, nimic nu seamana in teren cu ce se vede in manualele de geografie.

Apoi pe cunoscuta Vale a Prahovei ajungem in final acasa.

Acum peste ani, cand termin povestea si o urc pe blog ma bucur ca am fost atunci, pentru ca va mai curge multa apa pe Siret pana voi reveni in zona (in Cheile Bicazului), iar in Ceahlau, nu am mai calcat de atunci... Se confirma vorba aceea romaneasca cu “Ce poti face azi, nu lasa pe maine”.

Citeste mai departe...