Punta Innominata

Punta Innominata a fost de departe cel mai frumos, dar in acelasi timp cel mai solicitant, riscant, dificil si complex traseu parcurs in Alpi in aceasta prima iesire. M-am intrebat de multe ori la coborare ce caut eu acolo si imi rasunau in cap in timp ce traversam ghetarul cumplit de crevasat doua cuvinte aruncate de cineva care ma intreba daca oare prin ceea ce fac “Caut moartea”. Nu am gasit-o, insa de departe, de la un punct incolo nu am mers decat in virtutea intertiei, actiunile s-au redus la instinct si dupa ce am ajuns pe pamant din cauza constantului stress psihic, aveam impresia ca in loc de o piatra maro vedeam un bocanc abandonat, sau cand pentru o clipa am inchis ochii mi se parea ca a inceput sa fulgere.

Punta Innominata este o ruta care iti arata ca Alpii nu sunt un deal continuu pana pe Mont Blanc, ci mai degraba sunt o armata de varfuri, ace, jandarmi care mai de care mai fierestruiti pentru care nu te pot pregati cum se cuvine traseele clasice din Romania. Un amestec finit de elemente simple, insa care se repeta la infinit cat vezi cu ochii, imagini in oglinda care se intind parca de la un capat la altul al lumii pe care o percepe privirea ta. Pasi siguri pe o muchie ingusta, travserseuri asigurate in frienduri cu "valcelul vietii" sub tine, bubuituri regulate venite din prabusirea seracurilor, un peisaj lunatic, neverosimil pentru un om obisnuit cu blandetea Carpatilor. 

Dar totul incepe atat de bland, ca intotdeauna intr-o dimineata frumoasa, intr-un cort drag noua, intr-un camping frumos (Monte Bianco la Sorgente), intr-o statiune cocheta (Courmayeur), cu privelistea Grande-Jorasseului dominatoare.

Pentru a incepe aceasta ruta este obligatoriu inainte de toate sa ajungem la Refugiul Monzino (de fapt o cabana primitoare cum nu exista si nu se va construi in urmatorii 50 de ani in Romania). Punctul 0 este ca de obicei localitatea Courmayeur din nordul Italiei,de unde, din piata centrala pleaca curse regulate de autobuz, din ora in ora cu destinatia Val Veny. Nu mai stiu cum se numeste statia (fermata in italiana) dar puteti ruga soferul sa va lase la indicatorul spre refugiul Monzino (acolo este si statie, prima sau a doua statie dupa campingul Aiguille Noire). Un indicator pitoresc de lemn ne arata directia, numarul traseului de pe harta si durata. Maracajul vesnic prezent punct galben ne va calauzi si de data asta.

Initial poteca este comuna cu cea care merge spre Lac des Marmotes insa dupa 30 de minute de la plecare se bifurca spre dreapta dupa ce succesiv am trecut printr-o frumoasa padure de conifere, am traversat vertiginos o vegetatie de arbusti si am trecut un parau format din torentele ce se pravalesc peste praguri de stanca si rezulta din topirea ghetarilor dand nastere multiplelor cascade spectaculoase fara nume.

Firul de apa rezultat din topirea ghetarilor, ce ajunge pana in fundul vaii

De la bifuractie insa, perspectiva este inchisa....Desi stim ca mai avem inca doua ore in fata noastra, poteca se infige in munte, la propriu, fara sa vedem nicio cale de ocol. Pur si simplu se pierde in versantul vertical din fata noastra. Insa macar la asta putem aplica lectia de acasa. Asa arata si multe vai si valcele care de sus par niste fisuri in trupul muntelui insa odata patrunsi pe fir gasim in mod nesperat calea cea buna si suntem purtati pe brate de stanca si baruri de iarba pana sus. Aici insa salvarea vine tot din partea omului caci poteca este o via ferrata foarte bine amenajata, recent, cu un an in urma, cu cabluri metalice si trepte, adevarate scari pe cer, cu variante duble pentru a decongestiona traficul si a evita abuteiajele date de urcarea/coborarea concomitenta.

Cum s-au gandit domne la tot oamenii astia si noi nici macar traficul pe sosea nu suntem in stare sa il rezolvam d-apoi sa ne mai facem grija pentru un traseu montan. Practic sunt 3 serii distincte de inlantuiri de trepte care ne urca treptat spre refugiul Monzino. Cu cat castigam altitudine cu atat perspectiva se largeste si dominant se ridica Aiguille Noire de Peuterey care pare imens, desi nu rivalizeaza ca si altitudine cu Mont Blancul insa, este o piramida continua de stanca ce tasneste la verticala sute de metri, o legatura indisolubila intre cer si pamant.

Urcusul este foate antrenant in acest mod, diversitatea, si ingeniozitatea celor care au facut amenajarile starnind multiple aprecieri din partea amandoura.

Intr-un final ajungem si la refugiu,dam un tur de jur- impreujur si cascam ochii la ce inseamna la ei cabana. Caci la ei corespondenta este: bivuac= refugiu si refugiu=cabana. Monzino este o cabana particulara de 60 de locuri care apartine de Societatea Ghizilor din Courmayeur si la care nu ai reducere chiar daca esti afiliat unui club alpin (indiferent de tara).

Tariful este standard, 20 de euro de persoana cazarea, pentru oricine...Exista si varianta de cazare+ masa, dar nu ne-a interesat, caci aveam la noi pentru a nu stiu cata oara celebrele paste cu sos de rosii, invatate de la cristi_dav in gara din Fagaras. Nu va pot descrie ce inteleg ei prin cabana, si nici prin confortul pe care ti-l ofera cazarea acolo...De la toaleta si dusuri la aproape 3000 m, mobilier nou- toate luna, la asternuturi de hartie- de unica folosinta/persoana, la o primitoare biblioteca de literatura montana, la ora de stingere indiscutabil , doi bucatari samd. Cert este ca somnul intr-un pat adevarat mi-a prins tare bine dupa atatea zile de cort...Dovada ca dimineata este foarte complicat sa te desprinzi din patul atatde comod ce iti aminteste de confortul de acasa pentru a pleca inca pe noapte spre o sa si o creasta necunoscuta (si nenumita). Suntem foarte vrednici dar trenam plecarea pentru ca aveam nevoie de niste repede ca sa nu orbecaim pe poteca gresita. Asa ca asteptam si urmam apoi cu constiinciozitate la 5-10 min distanta, 2 luminite etalon, caci ghidul din fata navigheaza mai cu pricepere spre inceputul ghetarului. Ajunsi la zapada ne echipam si pornim pe drumul de o ora pana in Col de Punta Innominata.

Primele acorduri ale zilei

Pentru a ajunge aici am traversat succesiv o zona plina de grohotis, apoi 2 limbi de zapada despartite de un prag stancos de aproximativ o lungime de coarda, si inca o lungime de la ultima limba pana in sa.

Ultima lungime, inainte de Col du Punta Innominata

Catararea este elementara, sunt pitoane gandite pentru rapel caci sunt fix din 25 in 25 de m de care ne putem folosi si noi (aproximativ 2 pitoane ultilizate din cele 4 indentificate), in rest asigurarile mobile fac legea si ceva anouri folosite la coltanii gasiti pe drum si care sunt foarte ademenitori. Ajungem in sa exact la fix dupa ce echipa din fata eliberase locul si pornisera la drum, caci nu va imaginati ca e foarte mult spatiu. Cam 3 persoane pot sa se invarte acolo in acelasi timp. Aici sunt o multime de placute comemorative care te fac sa te gandesti ca multi si-au mai lasat oasele pe aici, dar din fericire erau toate dedicate unui singur om.

Renuntam si noi la fiare si ne pregatim de o tura de catarare pe stanca. Terenul va ramane de bocanci cu pasi de maxim III si in principiu se merge in tandem in coarda scurta de 3-4 m, pentru ca aceasta sa nu se incurce de bolovanii omniprezenti. La pasajele mai dificile sau expuse desfasuram pana la 20 de m de coarda cu care mergem in regim de cap+secund, punand asigurari mobile acolo unde gaseam locuri propice.

Sunt cateva zone de acest gen printre care chiar plecarea din sa, care are niste prize destul de finute pentru bocancii de iarna. Insa ne simtim bine pe stanca, granitul ne ajuta atat pentru aderenta cat si pentru ca nu suntem stresati ca vom ramane cu coltanii in brate asa cum am mai patit prin Fagaras. In general la acest moment al anului creasta este fara zapada, eventualele petice nepunand probleme caci e vorba de 2-3 pasi.

Ramanem constant intre cele 2 echipe cu ghizi avansand sistematic. Este cu siguranta cel mai aspru teren pe care l-am traversat vreodata. Niciodata nu poti vedea in Carpati creste intregi fara un fir de iarba. 

O alcatuire omogena de stanca macinata sau care se tine inca impunatoare la verticala in forme perfecte de ace fara cusur ce scarmana parca patura de nori. Creasta e lunga si fiecare varf deschide inainte perspective din ce in ce mai largi, dand impresia ca nu se mai termina, fiecare varf fiind mai inalt decat predecesorul si totul culminand cu perspectiva unei dintre cele mai dificile rute spre varful Mont Blanc.

De departe cel mai greu punct al traseului a fost ocolirea unui jandarm unde te gaseai suspendat pe cateva prize deasupra unui valcel inghetat, tobogan pana in fundul vre-unei crevase din inima ghetarului. Aici asigurarile mobile au prins foarte bine caci ne-au oferit siguranta necesara mai ales ca aveam de unde alege fisuri pentru friendurile si nucile din dotare.

Traverseul in varianta noastra

Traverseul in varianta ghidului cu client, ce mergea in urma noastra

Creasta era ca o lama de cutit, mult mai ascutita decat orice de pana acum, primul loc in care am incalecat creasta cu picioarele aruncate de o parte si de alta caci nu aveam suficient sange rece sa raman in picioare pe acea brana suspendata la jumatatea distantei intre cer si pamant.

Si m-am gandit unde este nasu' sa se uite in jos cu ochii inchisi, Ursu ca sa mute muntii din loc, pinguinii sa ne inghesuim ca sa ne tinem umbra reciproc...Si mai tanjeam dupa enigmele lui Marti, dupa pozele ingineresti ale lui Em, dupa discutiile filozofice cu Muha, dupa glumele nedespartitilor Emil cu Vali, dupa Strumful cu care radeam de Vulturash, dupa Kya si compania...Ce mi-ar fi placut sa ii vad pe toti acolo insirati calare pe creasta asta :) ...ma gandeam si la Octavian si Viorica ce plecasera prea repede acasa...Uite vremea a fost cu noi. Si ma gandem pe unde catarau Catalin si Mirela pe atunci...Si mai visam la un ceai rece in loc de ciocolata fierbinte ale lui Gabi si ma mai gandeam ca daca scap de aici, de abia astept sa ma duc inapoi in patul de acasa, sa ma uit pe carpati si sa citesc numai jurnale blande de Romania :).

Dupa acest test parea ca doar o jumatate de ora de navigat printre bolovani ne despartea de varf insa ca o fata morgana nenorocitul a mai pus o sa in drumul nostru care ne-a dat noi batai de cap cu o traversare la coltari, si ne-a infatisat inainte un varf inzapezit pe care echipa dinaintea noastra se straduia sa il negocieze pe dalele spalate

Am zis ca pana aici fu, dar totusi cum varianta de retragere nu era decat rapeland de pe varf era musai sa ajungem acolo, oricat de mult mi-as fi dorit sa o lasam balta si sa ne retragem pe undeva...Pe varf nu am avut timp nici de poze, nici de admirat…Mai aveam mult pana sa ne relaxam caci in fata ne astepta o lunga coborare pe ghetar, care incepea cu 3 rapeluri, urma apoi o lunga descatarare a unor fete inzapezite, cam 100 m diferenta de nivel, foarte neplacuti pentru mine, si apoi lungul drum pe ghetar inapoi spre refugiu unde am ajuns dupa cine stie cate ore de traseu....vreo 16....Clar un record pentru mine.

Rapeluri

Nagivand pe ghetarul crevasat

Mi-am regasit cu placere patul la care nu umblase nimeni si dupa o scurta igienizare am cazut intr-un somn greu si adanc, vecin cu moartea, probabil nici daca s-ar fi rasturnat refugiul peste mine nu as fi simtit nimic... 

Pentru ca mie tura nu mi-a adus decat o lunga ascensiune si o lunga coborare, si nu am gasit resursele sa ma bucur de ea, totusi pentru Radu si atitudinea lui fata de aceasta ruta se potriveste foarte bine un citat din acelasi Terray –Cuceritorii Inutilului: 

Nu mai sînt acelaşi om care, ataşat de pămînt prin mii de legături, nu-şi stăpînea spaima şi oboseala decît printr-o voinţă permanent încordată. Personalitatea m-a părăsit acum, legăturile cu pămîntul s-au rupt; nu mi-e nici frică, nu sînt nici obosit; mă simt ca un fulg în zbor; sînt invincibil; nimic nu mă poate opri; am ajuns în acel stadiu de beţie, în acea stare de uitare de sine pe care o încearcă schiorul pe zăpadă, aviatorul spre cer, săritorul pe trambulină.

Iar amintirea mea este :

Nu stiu daca vreau sa urc pe Aiguille Noire, sau daca pot, dar pentru oricine il vede nu se poate sa nu ii ramana la inima, o forma perfecta, o piramida naturala, plamadita de Creator, un simbol al Alpilor mai puternic pentru mine decat Mont Blanc, varful Icebergului pentru mii de vise inchinate muntelui

Si de data asta, are si Radu o poveste: aici

Din seria "Mont Blanc la prima intalnire"

Mont Dolent (tentativa)
Aiguille de Tre-la-Tete Est

Punta Innominata

Foto by Radu

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Infobox

Traseu:
Autobuz-Ref Monzino (3 h, poteca nr 16, traseu marcat EEA, traseu de via ferrata)
Ref Monzino-Vf Punta Innominata- 6 h, dar depinde de conditii, AD, pas de III
Vf Punta Innominata-Ref Monzino (coborare pe Glacier du Brouilard)- 3h

Grad: AD, respectiv 3A cotatie romaneasca, pas III sistem UIAA

Materiale:

-1 coarda 50 m
- anouri de 60 si 120 cm
- asigurari mobile: nuci si frienduri, extrem de utilizate pe aceasta ruta care nu are decat pitoane pentru rapelul de coborare de la final.
- coltari si piolet
-echipament individual: casca, ham, dispozitiv filare,anou, carabiniere

Traseul se parcurge in bocanci