Un licurici in intuneric,o lumina alba de frontala urmeaza cu precizie poteca spre Refugiul Costila.
E noapte neagra in padure si daca pe
strazile luminate ma simteam bine, asa calator solitar (la masculin
ca doar toti din gara ma strigau baiatule cand ma intrebau daca vreau
cazare) acum intrata in padure parca largul meu a devenit...mai
stramt.
Ca sa nu ma gandesc la vreo intalnire
cu o aratanie blanoasa cu 4 picioare si sute de kilograme, ca sa nu
ma uit de fiecare data cu ochii mari dupa vreo licarire ciudata sau
sa ciulesc urechile la orice fosnet...imi ocup o ureche cu muzica de
pe Ipod si merg...Merg fara sa ma uit inapoi, iar inainte nu vad
decat atat cat bate frontala.Betele sunt singurele care fac zgomot
ritmic. Nimeresc toate bifurcatiile cu brio mai ales ca e primul meu
dum solitar si nocturn spre refugiu.Ajung la izvor..care e aproape
gol...Ma felicit inca odata pentru cei 4 litri de lichid carati in
spate si nu am de ce sa ma opresc.
Odata ce iesi din padure sau macar in
scurtele luminisuri pe care le strabati, constati ca noaptea e alba
si nu neagra asa cum iti pare sub ramurile copacilor.Luna plina
scoate la iveala profilul Peretelui Vulturilor, si asa in solitudine
ajung in fata refugiului.
Ca intotdeauna sting o clipa frontala
sa admir Busteniul...e o imagine foarte frumoasa pentru care merita
sa petreci o noapte aici...E foarte fain sa te stii intr-un leagan de
piatra parca ai fi un paznic al unei cetati faimoase ce scruteaza
smoala noptii...imi seamana cu Citadela lui Exupery. Acum ca mi-am
tras si eu sufletul si respiratia mi-a revenit la normal pot sa intru
sa aflu vesti despre oamenii plecati in traseu.
Doar 4 locatari impart bancile, masa si
vreo 2 sticle facand schimb de experienta.
Nu apuc bine sa termin de povestit cu
Octav si Vio ca suna Rudy sa ne anunte ca au iesit cu bine din
perete...Bun, acum ne putem culca pentru ca oricum mai devreme de 2 h
jumate nu vor fi inapoi. Noaptea s-a scurs agitata pana cand s-a
intors toata lumea la refugiu, pentru ca nu apucam sa adormim putin,
ca hop, o noua aparitie, vorbe, discutii,impresii.
Iar cand in sfarsit Radu a venit langa
mine, ziua a venit prea repede.
Dimineata desi ma asteptam sa doarma
pana la 10, pe la ora 8 e in picioare...
Dupa povestirile lui Octavian despre
Furci si cu oboseala lui Radu inerenta dupa 1 zi intreaga de catarat
ne rezumam la ceva mai la indemana. Cum nu e multa lume la refugiu
avem de unde alege un traseu in zona si ne indreptam interesul spre
Fisura Rasucita din care parcurgem doar cele 2 lungimi mai tari.
Radu se catara pe aici cu multa
indemanare si coarda se intinde cam repede pentru gustul meu...mie nu
avea sa imi fie atat de usor,asta e cert,dar temenel,urmand linia
fisurii incolacita ca un melc pe perete,trebuie sa ajung.
Din pacate nu am suficient talent sa
merg la rotpunkt asa ca mai trag de bucle pe pasajele mai dificile si
ma gandesc daca voi ajunge vreodata sa am atata incredere in mine ca
sa catar cap traseul asta. Totusi alternarea liber-artificial incepe
sa imi iasa si desi lungimea e lunga si ajung destul de muncita in
regrupare, frumoasa zi de toamna,soarele ce scalda in caldura stanca
cenusie de care stam lipiti si faptul ca in fata noastra locurile se
indulcesc imi ridica moralul la cote alarmante...
sunt multumita de mine,sunt multumita
caci coarda intinsa ma leaga de sotul meu si fie ca vom merge in sus,
fie ca vom merge in jos, mie imi e tot una.
Pana la urma am coborat la baza
traseului si ne-am dus sa vedem pe unde se joaca Octavian si Viorica.
I-am gasit langa refugiu dupa ce tocmai
terminasera Fisura Intrerupta...Numai bine, daca tot e liber hai sa
intram si noi,ca doar e cel mai usor traseu din zona.
Cu Fisura Intrerupta n-aveam amintiri
foarte calduroase...
Demult cu ceva timp ne-am zis sa ne
incercam si noi puterile pe Intrerupta dar am esuat lamentabil...Radu
a ajuns pana in prima regrupare, la 25 de m mai sus, dupa ce s-a
chinuit destul iar eu intimidata de cotatia 4A pt 2 lungimi de coarda
nici n-am vrut sa aud de urcat. Pe atunci insasi Costila-Galbinele
era o adevarata aventura si o mare reusita pentru care ma bucur chiar
si astazi.
Acum insa, dupa introducerile de la
Hermann-Buhl si Fisura Rasucita, inceputul imi pare chiar
primitor...Fata asta cazuta chiar ma inspira. Asa ca Radu urca
dintr-un foc tot traseul cu cele 20 semicorzi de 60 de m..din
miscarile lui nici nu imi dau seama unde e pasul tarseului despre
care ne povestisera Octavian si Viorica, si tocmai cand ma pregateam
sa ii spun ca nu mai are decat cativa metri de coarda, ma anunta ca a
regrupat si ma asigura ca o sa imi faca placere traseul asta.
Pai hai sa vedem, imi place sau
nu?..asta nu pot afla decat in miezul traseului , pe perete,avansand
metru cu metru,mainile gasind prizele de echilibru iar picioarele
fructificand fiecare pietricica, iar eu , urcand...Atunci cand ceva
vazut de departe sau de la suprafata pare insurmontabil si totusi cu
putina incrancernare iti iese,satisfactia este imensa.
Prima lungime de coarda pana la pomisor
merge incredibil de repede...este exact nivelul la care catar de
placere, cursiv, fara pauze, este nivelul in care asperitatile
stancii ma farmeca, in care gandesc si actionez concomitent, un
moment in care miscarile intregului corp se leaga ca intr-o simfonie
ce ma propulseaza prin ea insasi mai aproape de cer.
Entuziasmul se termina imediat dupa
plecarea din prima regrupare cand ceva nu imi iese...Ma gandesc ca am
ajuns la pasul traseului asa ca ma pun cuminte sa ma odihnesc.
Imi place cum stau aici atarnata cu
valea la picioare, cu refugiul, doar in bataia vantului...solitudine
si impreunare cu tot universul acesta magnific de turnuri si brazi,
de voci si vise.Este ca si cum leaganul in care ma dadeam in
copilarie s-ar fi oprit deodata suspendat intre cer si pamant.
Daca pana acum mai mult muschii au
functionat, e momentul sa ii dam si creierasul de treaba, sa faca
bine sa gandeasca strategia de a trece si acest hop.
Zis si facut, imi gasesc prizele, se
leaga miscarea si am trecut...de aici drum intins pana sus..hornul de
la sfarsit imi place la nebunie caci pot sa merg in sprait si sporul
creste, pana cand in sfarsit scot capul in regrupare.
Da, pui, mi-a placut le nebunie
traseul, a fost primul pe conglomerat dupa Costila-Galbinele dat la
liber....desi a fost o lungime intinsa si ma simt muncita l-am
simtit ca pe un spectacol de balet cu miscari delicate pe prize,
prinsa in betia miscarilor, ascultand concertul vantului, schimband
si dansand act dupa act marcate doar de fiecare clic al buclei pusa
pe ham.
Si ca dupa orice spectacol, fiecare
multumiti ne retragem la casele noastre. Eu cu Octavian si Vio ne
apucam sa coboram spre Busteni ca sa il interceptam la timp pe Gabi,
iar Radu alege sa isi intinda oasele la soare in fata refugiului si
sa ii astepte pe Rudy si Corina ca sa se traga intr-o poza pentru
eternitate...poza unui vis.
0 comments:
Trimiteți un comentariu