De la Bunloc pana pe Coltul Picaturii

Cum weekendul acesta (13-14 nov) nu am mai putut sa deturnez planurile lui Radu pentru catarare si cum ma cam plictisea de moarte doar gandul sa stau protapita sub un perete la escalada, pentru sambata mi-am facut eu singura, planurile mele proprii si personale

Am scos harta si stiind de unde trebuie sa incep (de la masina, din Dambu Morii de unde plecau baietii) si unde trebuie sa ajung (la Prapastia Ursilor), am imaginat o tura de alergare prin locuri noi din Piatra Mare. Daca erau noi, normal ca nu prea stiam ce avea sa ma astepte insa trebuia din nou sa ma bucur de ziua calda de noiembrie si cum spiritul meu cerea activitate, pe la 9, cand baietii au plecat spre Prapastie pe drumul cel mai scurt, am plecat si eu, tot inspre Prapastie, dar cu un mare ocol.

Tura mea de alergare suna cam asa: Dambu Morii-Cabana Bunloc (TA)-Pestera de Gheata-Livada (BA)-Drumul Familiar (BR)-Prapastia Ursilor (TA).

Cum in borseta mea nu intra decat niste apa, ceva dulciuri, actele si un telefon, am scris toate marcajele pe o hartiuta, am facut o poza imaginara in mintea mea a traseului de pe harta si dusa am fost. Pornesc muzica si dau drumul la picioare pe drumul forestier, complet pustiu la ora aceea. Plecasem cu avant de alergat dar nu reusesc sa biruiesc drumul pana la capat in pas alergator, asa ca, mai stau, mai merg, imi mai trag sufletul, toate ascunse sub exprimarea: "stau sa admir".

Bine, ce e drept, mai si admir, caci dupa ce ies din padure, privelistea se deschide, spre Bucegi, spre Postavaru si spre Brasov. Plus, daca nu admir, visez...Cum m-as da cu bicla la vale pe panta asta de iarba si apoi pe tot drumul forestier pana in Dambu Morii, sau cum as veni aici iarna, dupa ninsoare sa ar panta asta printre pomisori, de sus, in jos..Sau cum as sta pur si simplu intr-o zi caniculara, cu prietenii, la mesele de lemn, cu o bere rece in mana..

Dau binete cabanierului, ne bucuram separat dar impreuna pentru dimineata frumoasa care te imbie la activitate, fie ca ea inseamna sa deritici sau sa te plimbi, si pornesc tot in sus. Stiam ca trebuie sa urc pe marcaj BA pana la Pestera de Gheata, poteca mergand mai mult prin padure. Asa ca spun adio panoramelor frumoase si ma scufund printre arbori si printre frunze.

Imi dau repede seama ca poteca nu prea are nici o legatura cu alergatul pentru ca atunci cand nu urca, merge pe curba de nivel, prin gramezi imense de frunze, sare copaci culcati la pamant, e ingusta rau, insa incerc sa o parcurg cat mai repede posibil...

Si tot asa indemnandu-ma, locurile incep sa devina familiare si stancile sa se apropie de mine. Imi dau seama ca nu mai am mult pana la Pestera de Gheata si amintirile devin mai dulci. Sunt amintiri din primii ani cand mergeam la munte, cu alti oameni si in alte moduri. Cand totul era o aventura. Cand nu aveam cort si cand fiecare mic traseu de trekking era o victorie. Cand mergeam cu personalul, studenta fiind, si nu imi permiteam mai mult de o inghetata sau un iaurt la intoarcere. Cand una din marile placeri erau focul si frigaruile si cand stateam de planton sa nu vina ursul peste noi. Lucrurile s-au schimbat atat de mult de atunci, sunt din nou tunsa scurt, dar cam atat...rucsacul, sacul de dormit le-am dat mai departe, izoprenul s-a dezintegrat, lanterna grea, de mana s-a transformat intr-un petzl usor si hainele cele mai naspa de pe-acasa au fost inlocuite cu bluze de corp si polare. Una peste alta imi este mai bine acum, fac lucruri mai faine si ma bucur mai mult de munte, insa sunt niste pasi prin care am trecut si de care imi e drag sa imi aduc aminte.

Din fericire, de la Pestera de Gheata incolo, poteca se normalizeaza si ajung sa alerg cu spor. Pana acum am fost singura, eu cu gandurile si cu muzica mea. Usor, usor incep sa intalnesc si primii oameni si se vede ca poteca e din ce in ce mai uzitata caci pot sa alerg in voie pe aici.

Sunt pe val ca sa zic asa si totul se intampla cu usurinta. Pamantul, conurile, acele de brad, toate fug de sub talpi, marcajele se succed clare si regulate si misterul unui traseu nou e pe cale sa se spulbere. O alta piesa din puzzelul numit Piatra Mare s-a asezat la locul ei, un alt traseu putin umblat, curat si pustiu incepe sa genereze idei. Si ca intr-un joc de strategie, noi teritorii s-au deschis, noi marcaje care vin sau pleaca (de) undeva, asteapta sa fie urmate... Cu ochii mintii mai intai si apoi fizic, singura sau cu prietenii, indiferent de anotimp (cu schiurile, cu bicicleta sau in pas alergator).

S-au facut putin peste 2 ore de cand am plecat de jos si prezicerea lui Radu cum ca o sa ajung la ei in 3 ore incepe sa devina plauzibila, mai ales ca in coborare nu am de ales decat Drumul Familiar pe care ma misc in voie. Ora devine zeci de minute, si zecea de minute, devine minute simple si viteza mea creste cand vad ca e inca dimineata si oamenii inca urca spre cabana, pe cand eu, cobor cu brio si as putea sa merg acasa sa desfac o bere daca as sta in Brasov, cu socotelile incheiate pentru “antrenamentul” de weekend. 

Cobor pana ce intalnesc marcajul TA, si din 2 serpentine sunt in firul vaii cu fata in izvorul pe care il asteptam demult caci cei 500 ml de apa nu mi-au fost deloc suficienti.

Mai departe nu am decat sa urmaresc stancile ce sigur aveau sa ma conduca la baieti si pe care ii gasesc (dupa vreo 3 ore, in care am stat, m-am si odihnit, am admirat, am alergat sau m-am facut ca alerg) inca in faza de incalzire, pe vreo 2 trasee de escalada. Incalzire care s-a transformat mai tarziu in ceva activitate mai sustinuta si chiar in abordarea unor scurte trasee alpine.

Lene mare

Asta probabil pentru a pregati ziua de maine cand aveam sa revenim pe...

Coltul Picaturii (duminica)

Pentru mine cel putin Coltul Picaturii este o exceptie de la regula cu drumul. M-am intors pe Coltul Picaturii pentru locatie, pentru privelistea de acolo, una din cele mai frumoase din Bucegi. Drumul nu imi place deloc (nici apropierea si nici retragerea) si nici urcarea Coltului nu e vreo performanta in anii nostri. Dar ceea ce se vede de acolo de sus, Valea Seaca a Caraimanului cu Valcelul Mortului, Hornurile Vaii Seci, Crucea,Circurile Vaii Albe, Peretele Vaii Albe, Brana Aeriana si de ce nu, Creasta Picaturii mai departe (aparent imposibil de continuat si totusi, ca de fiecare data, cand iti pare ca ai ramas fara variante, exista un drum) merita tot intereseul.

La poza asta, Radu ar trebui sa ne dea o explicatie...e un fel de arta abstracta...
Adidasul rupt si peretele Vaii Albe in fundal, cu Fisura Albastra

Nu stiu daca merita si efortul de a urmari cu greu poteca spre Valcelul Picaturii, de a aluneca pe frunzele de toamna si pe noroiul cleios, de a transpira in zilele de vara pe Valcelul Picaturii murdar si lipsit de apa, ori de a culege in san si pe spate (nu zic in par ca ai casca) sute de ace de zada, dar iata ce ne-am intors, cu alti oameni pe care sa ii initiem in scoala rapelurilor de pe Albisoara Marelui V, cu alti oameni, carora sa le deschidem mici ferestre spre abruptul Bucegilor. Si sper ca peste 2 ani cand o sa ma incumet sa ma intorc aici sa le port pasii altor 2 – 3 oameni, sa le demonstrez unora ca Bucegiul poate sa fie minunat, iar daca iti alegi cu grija traseul, salbatic si pustiu.

Cred ca pe ei i-am convins

Oricat de balauroase sunt aceste ture alpine usoare gen Coltul Picaturii, Acele Morarului, Creasta Costila-Galbinele totusi ele sunt ca o mare carte deschisa. Sunt o carte de povesti alpine, vechi de 50 de ani, si care se reediteaza pentru fiecare noua echipa ce calca pe aceleasi poteci. Cei care ajung pentru prima data pe astfel de trasee au probabil aceleasi sentimente de victorie personala, incantare, frumos caci imaginile au ramas neschimbate, peretii, baranele, crestele dainuiesc de mii de ani si cheama cu aceeasi putere drumeti batrani si tineri, veterani sau incepatori. Cu totii calca prin aceste locuri, cu totii deschid noi ferestre si largesc noi orizonturi.

Anii trec...(acum)

Si la prima reusita pe Varful Picatura