Ciucas-scurta alergare de primavara

Weekendul asta nu a prea avut istorie…am mers in Ciucas cu carpatistii. Am plecat tarziu, am venit devreme acasa.

Sambata a fost vreme buna si am plecat intr-o tura scurta de alergat: Cabana Silva-Cabana Ciucas-Saua Gropsoarele-La Rascruce-Muntele Rosu-Cabana Silva.

Am plecat cam varatec imbracata si cum am iesit din iarba de langa Muntele Rosu, care era uscata si ademenitoare pentru adidasi, am aterizat in ceva zapada , mult noroi, portiuni cu ceva gheata, ce sa mai o placere. Astfel incat elanul meu s-a topit precum zapada de primavara si m-am trezit mai mult cautand variante de ocolire a bucatilor neprimitoare. Inainte sa ajung in drumul ce mergea spre cabana, elanul a intrat chiar de tot la apa, cand am aterizat cu piciorul drept intr-o mlastina mascata de frunze, si apoi si cu cel stang datoria inertiei...apa sa revarsat peste ciorapi, pantaloni, adidasi si am iesit din rau cu un izvor de apa si nori siroind dupa mine. Deloc mandra de ce am produs am bagat capul in pamant si am iesit in drum...ma vedeam alergand spre cabana pe forestierul primitor (asa il stiam eu de asta iarna). Am dat acum in schimb peste o nenorocire de drum, ravasit de rotile masinilor mari de lemne ce urcau/coborau de la cabana, cu maluri de pamant adanc mancate, cu noroi ce se scurgea de-a latul in firisoare subtiri si maronii.

Asa ca, fara pic de moral asteptam dupa fiecare cotitura sa vina albastrul cerului de langa cabana, sa ma bata vantul, sa usuce noroiul. Pana la urma, in lupta cu noroiul, momentan a fost mai eficienta zapada. La cabana nu era zapada, nici pe culme nu era, dar poteca merge putin pe culme si mult prin padure, iar acolo era zapada pana la genunchi. Mai pe urme vechi, mai pe urmele mele inaintez cu greu si departandu-ma tot mai mult de notiunea de alergat. Asta pana cand urmele se termina si ajung in fata unei mici poieni, alba toata, si pur si simplu nu imi vine sa cred ca traseul e pe acolo...asa ca ma intorc, dau roata, urc in culme dar nu gasesc decat nu stiu cate vaioage la fel de pline de zapada de traversat. Cochetez cu ideea ca a am pierdut marcajul si ma intorc pe culme spre cabana,reiau marcajul si tot in poiana ajung. Ma gandesc sa traversez si daca nu vad marcaj sa ma intorc...ma batea gandul sa ma intorc de ceva timp dar nu aveam chef iar de noroi, noroi, padure, zapada inghetata. Pana la urma cum intru in poiana, pe o stanca vad marcajul si e clar ca sunt pe drumul cel bun. Ma intalnescu cu doi turisti mai in varsta care cred ca se uita cruciti la mine cum merg prin zapadaul ala in adidasi si tricou si ma catalogheaza instantaneu ca inconstienta. Hai ca pantofara nu, ca pantofarii nu au bete de treking si nici borseta cu bidon de alergat.

Mie imi pare bine ca i-am intalnit caci de acum incolo socotesc ca voi avea urme proaspete care sa nu ma insele. Si asa a a si fost...

Ies apoi la intersectia CR cu BR pe care am venit la marathon dar eu continui spre Gropsoarele –Zaganu. Aici pamantul musteste a udatura, si adiasii mei la fel. Scot apa si prin sireturi, la fiecare pas. Dar macar pe jos e uscat. Acum, ca am ajuns in zona mai populata a Ciucasului, o multime de siluete sa vad cum roiesc pe trasee. Ajung la Rascruce si vad sub mine Muntele Rosu. Indicatorul zice 1 h, eu cred ca am facut jumatate de ora. Coborarea a fost singurul lucru care mi-a placut. Uscata, pe pernute moi de iarba, pe poteca placuta la picior, cu vantul racorindu-ma si cu muntele baltat in stanga si in dreapta mea. Cred ca numai pe schiuri mai ajungeam asa de repede jos si Cabana Muntele Rosu a apropia din ce in ce. Ultimii pasi imi aduc aminte de Ciucas Trail Running, si caldura de jos risipeste repede gandurile sumbre date de umezeala de pe traseu. Ajung prima inapoi la Silva si ma pun pe stat la soare, doar doar m-oi usca. Cu adidasii nu am nicio sansa si cand udatura nu mai este suportabila trec la surpiza din rucsac-papucii de casa in care am defilat restul timpului si in care am ajuns si acasa.

Cred ca iarasi m-am grabit cu primavara dar ce sa ii faci, timpul asta nu mai are rabdare...:). Chiar ma gandeam pe drum ca atunci cand ajung la cabana sa ii spun Claudiei ca daca m-o mai auzi ca vreau sa merg in martie la alergat pe munte sa ma zgalataie putin, sa imi aduca aminte ca la munte, primavara nu vine asa repede.

Poate nu vine primavara, dar eu o astept

Si pe cat de uscata eram, pune-te pe stat, mai mult cu ochii atintiti spre drum. Aflu de la dl Oleg ca Andrei si Claudia au plecat mai departe spre cabana si mor de curiozitate sa vad pana unde au ajuns. Asteptarea e lunga, m-as duce sa urc spre Vf Muntele Rosu dar e momentul lor si nu am de ce sa il tulbur...Pana la urma ma pun la masa si cand ma ridic vad un cap de urs (adica de Andrei) si in papuci cum sunt alerg in intampinare. Claudia e surazatoare si asta inseamna ca a mers bine. Imi vine sa o iau in brate si sa ma bucur pentru aceasta mica victorie, un traseu banal dar care pentru ea inseamna o gura de oxigen. Totusi ma bucur mai in tacere si sper ca de acum sa fie din ce in ce mai surazatoare si weekendurile pinguinesti sa o includa si pe Claudia in ecuatie.

Varianta Claudiei: aici

Citeste mai departe...

Despre alergat, innot si alte activitati sportive zilnice

Ieri a fost o zi glorioasa. Am fost cu bicla la serviciu, ca in fiecare zi de cand am adus-o in Bucuresti, am iesit apoi la alergat cu Mariana unde a fost una din zilele acelea bune in care am avut chef sa trag (si am depasit, am alergat cu picioare gata gata sa isi ia zborul, am sprintat, mi s-au dilatat narile in dorinta de mai mult aer si inima imi bubuia in piept) si de la 10 seara la ceva innot cu Radu. M-am culcat franta, m-am trezit la fel, dar dupa cateva pedale pe bicicleta eram fresh din nou!

Am fost alive!

Insa m-am intrebat si de ce fac toate aceste lucuri...Pentru mine, ca si activitati nu sunt un drog...adica as putea sa traiesc si fara sa alerg sau fara sa innot sau fara sa merg pe bicicleta. Vazute ca activitati individuale nu sunt un drog. Dar sportul este, si muntele este... Fac toate aceste activitati pentru ca:

-ma ajuta sa ma mentin intr-o forma fizica buna

-gasesc o anumita placere in a le practica, in anumite momente, in care se aliniaza stelele

-cele mai multe ma ajuta sa savurez muntele in weekend

- sunt o provocare.

De ce spun o provocare?

Pentru ca, de cand ma stiu am fost un antitalent la sport. Nu imi placea sa fac sport, eram neindemanatica, luam cele mai mici note la materia asta etc. Probabil ca singurul lucru la care am avut cat de cat talent a fost la scris. In rest, si mai ales la partea de conditie fizica, ceea ce am realizat, s-a datorat muncii din spate.

Si unei provocari interioare....

Initial doar sa fac o anume activitate (gen treking, schi, alergat, alpinism).

Dupa care sa o fac mai bine decat media...

Si cam aici sunt acum.

Nu o sa spun ca si Suca, sa acum urmeaza sa ies pe podium, desi clar imi doresc asta, nu am motivatia suficienta ca sa ma antrenez zi de zi in directia asta...Dar fac ce pot pentru ca sa imi fie cat mai usor posibil si la alergat, si la catarat si peste tot. Inteleg si accept ca nu poate sa imi fie usor dintr-o data si mai intai trebuie sa imi fie greu, o data, de doua ori, de trei ori...Dar stiu ca pana la urma exista si o luminita de la capatul tunelului si ca la un moment dat, lucuri care imi pareau extrem de dificile sa devina placute. Fac toata treaba asta pentru mine, ca sa imi demonstrez mie ca pot. Pentru asta as vrea sa invat sa innot cum trebuie. Nu ca sa innot la mare in larg ci ca sa termin primul meu traitlon, ca sa ma descursc onorabil apoi la un triatlon X-terra, ca la un moment dat sa incerc un IronMann.

Aspectele legate de munte le-am deprins doar pentru ca sa pot explora locuri deosebite (am invatat escalada ca sa practic alpinismul si practic alpinsimul pentru ca pot ajunge in locuri in care putini ajung-e un exemplu).

Cu sporturile astea de anduranta e insa putin altfel. Le practic pentru ca vreau ca la sfarsitul anului sa ma surpind pe mine cand trag linie, si pentru ca anul urmator sa am un target mai ridicat.

Anul trecut am terminat primul meu maraton, si primul meu ultra-maraton anul asta sper sa merg mai departe de atat. Anul trecut am catarat cateva trasee de alpinism ca si cap de coarda si acest lucru mi-a dezvaluit o experienta cu totul noua, anul asta mi-as dori mai multe trasee in aceasta postura, o experienta care sa devina naturalete. Anul trecut am mers putin pe bicla si mi-a fost frica oarecum de aventura numita concediu, anul acesta il astept cu infigurare.

Si cred ca pentru a le duce pe toate acestea la capat nu am nevoie decat de sanatate...

Citeste mai departe...

Nordica Craiului (intre La Om si Ascutit)

Se anunta un weekend cu vreme buna de la un capat la altul. In oras bate un aer cald ce vesteste primvara. Caldura si soarele ne cheama asa ca mai intai ne gandisem sa mergem la Bulgari, sa ne dezmortim la catarat. Dupa care, in cateva ore am reconfigurat...nu cred ca e vorba de dorul de zapada ci mai degraba de a sarbatorii asa o vreme buna printr-o tura la inaltime, printr-o tura alpina.

Luam druml crestei Craiului

Craiul parea numai bun, asa ca vineri dimineata ne indreptam fara graba spre Zarnesti. Nu prea avem de ce sa ne grabim, azi avem program scurt. Nu ne propunem sa ajungem decat pana la refugiul Grind I si avem o zi intreaga la dispozitie pentru asta. Se intrevede in mod cert o zi calda si insorita, de care sa ne bucuram. Departarile sunt luminoase, printre brazi se intrevad parti din creasta, zapada s-a inmuiat, prin padure canta pasarile, si Radu ne anunta cu optimism cu vocea lui inchipuita de tenor ca “vine, vine, priiimavara (continuarea o stiti singuri).

In Poiana Vladusca deja zapada scanteietoare ne arde ochi asa ca jos cu straturile de haine de pe noi si le inlocuim cu ochelarii de soare, batic in loc de bandana etc. Inainte de “la Table” ne oprim putin sa admiram zapada ce asa neteda si stralucitoare cum era, parea frisca de pe un imens tort ce ne lasa gura apa.

Nu rezistam mult si “La Table” ne oprim din nou...de foame, de un mar sau de niste alune...de o atentie...

Ajungem curand la un indicator cu 1 h pana la Grind. Dupa care, dupa 10-20 de pasi la un altul cu 30 de minute...Mama ce rapizi am fost!

Dupa jumatate de ora chiar iesim din padure si ajungem sub refugiu, dar utimii metri merg greu.

Refugiul Grind

Nu pentru ca nu am avea urme sau ar fi zapada pana la gat, ci mai mult pentru ca la fiecare pas ne oprim sa admiram ba creasta Craiului, ba frumosii Bucegi albi de la 1800 in sus.

Niciodata nu am prins vreme buna iarna la Grind I, sau am ajuns/plecat pe noapte. Asa ca nu am decat sa ma bucur ca dupa atatia ani de munte inca se gasesc privelisti noi, in locuri aparent cunoscute.

In creasta la apus

Citeste mai departe...

Sur le fil de 4000

Curajul,

Dat fiind faptul ca totul are propria sa ratiune de a fi si ca fiecare eveniment ne ajuta sa evoluam, eu am curajul sa merg pana la capatul demersurilor/proiectelor mele, atat spirituale cat si materiale, caci eu sunt increzator ca voi avea rezultate bune.

Scanteia divina care ma anima, stie ce este mai bine pentru mine. Eu o las sa imi ghideze pasii, nu ma opun vointei sale, urmand-o cu orice pret.

Cam asa se termina "Sur le fil de 4000", un film pe care l-am descoperit la Curmatura, in seara cu atelierul de alpinism hivernal, adus de Ciprian Lolu, si pe care l-am revazut in liniste si cu sunet, acasa.

Filmul mi-a placut de la bun inceput, prin modul de realizare al lui Gilles Chappaz, prin imagini care iti taie rasuflarea (perspective foarte interesante cu Grande Jorasse, Aiguille Verte), prin muzica discreta de pe fundal si prin proiectul oamenilor pe care l-am inteles chiar si fara sonor.

Doi alpinisti cu experienta (ghizi montani)-intr-un proiect ce curpindea toate cele 82 de varfuri din Alpi de peste 4000 m. Ceva ce inca nu a fost facut. Doi oameni, care erau indragostiti de munte, o echipa/o coarda in cel mai onest sens al cuvantului. Pentru ca nu te poti inhama la un asemenea proiect daca nu exista prietenie, intelegere si placere in ceea ce faci, care sa te motiveze sa mergi de dimineata pana seara, sa stai afara si sa filezi coarda pe un vant vrajmas, sa te ninga si sa te viscoleasca...

Va las sa cercetati mai departe povestea caci merita:

Citeste mai departe...

Postavaru Night

Pentru mine Postavaru Night a deschis seria concursurilor din acest an. Nu stiu cate concursuri vor fi pentru mine (adica la cate voi participa) caci mai sunt o multime de alte ture frumoase de facut. Dar cateva tot vor fi aici, caci atmosfera exterioara si interioara dintr-un concurs da dependenta.

Scriu aceste randuri in metrou, imbracata office si un domn imi citeste peste umar si probabil incearca sa isi imagineze (dar nu stiu cat de bine reuseste) cum eu, sambata la ora 18.55, imbracata in colanti si bluza de corp m-am aliniat la start in Poiana Brasov. Un concurs nou pentru mine, cu un traseu despre care nu aveam nicio idee in teren (nu am fost niciodata in Poaiana), pentru care nu aveam nicio strategie.

Toti cei pe care ii cunoasteam erau prea in fata si imi dau seama ca nu am pe cine sa intreb cum sa imi aranjez legatura (cu inaltator, fara etc). Pana la urma, ma uit in jur si vad ca mai toti pleaca cu prima treapta a inaltatorului ridicata asa ca ii copiez si eu.

Lucian Clinciu, in fata, explica traseul (cred) dar pana la mine nu ajunge nimic inteligibil. Oricum, voi avea oameni dupa care sa ma tin...

Si apoi se numara si se pleaca.

Dupa 5 minute imi dau seama ca am plecat prea tare pentru gustul meu dar incerc sa tin ritmul iar daca e sa fiu depasita, macar sa ma depaseasca doar baieti.

In curand gafai si incepe razboiul. Ii explicam lui Radu ca pentru mine fiecare concurs e un razboi-cu mine insami, compus din multe batalii. Batalii tot cu mine insami, despre limitarile mele...Am victorii de genul:

-pot sa il depasesc pe cel din fata

-pot sa ma tin de cel care m-a depasit

-pot sa nu ma las depasita (desi asta ma macina cel mai tare, sa stiu pe cineva cum imi sufla in ceafa si sa aiba un ritm mai bun decat pot eu sa duc).

...Dar si infrangeri:

-nu reusesc sa ma apropii de cel din fata

-nu reusesc sa tin ritmul cu cel din fata

-am fost depasita dupa o mica “lupta”

Si concursul, oricat de lung, se desfasoara intre aceste 2 stari: scanteia/motivatia ca pot si deziluzia ca nu am reusit. Intr-un maraton de exemplu, lung si in care dupa ce lucurile se aseaza, distantele devin mari, bataliile sunt mai rare sau mai distantate. Intr-o cursa scurta totul e mult mai concentrat.

Cam asa a fost si acum...Plutonul de care am incercat sa ma tin mergea mai repede decat puteam eu; doar cu un pas mai repede dar pe termen lung vedeam ca nu pot sa ma apropii deloc. 

Ritmul ma sufoca si la un moment dat am inceput sa ma intreb cam pe unde sunt, cat mai e pana la finish etc. Nu ma ajuta cu nimic terenul caci era nou pentru mine.Incercam sa ma gandesc cate melodii din playlist au trecut si sa calculez cate minute s-au scurs. As fi vrut sa beau putina apa dar asta insemna sa rup ritmul. Imi era cald, si ma gandeam ca mai bine plecam doar cu tricoul si nu cu polarul. Asa ca pentru a satisface toate aceste doleante interioare cobor putin ritmul, pana ajung in zona de confort.

Serpentinele sunt dese. Am in fata un grup de frontale, in spate vad alte luminite dar pentru moment sunt singura. Si am mers asa destul de mult timp. Afara ninge usor, cerul e chiar fain cu atatea stele, iar sub noi se deschide o priveliste frumoasa asupra Poienii Brasovului cu toate luminile aprinse.

Cand iesim din padure vine si o leaca de vant care ma racoreste.

Din plutonul din fata incep sa ramana in urma oameni. Imi dau repede seama ca a scazut ritmul si ca merg mai bine decat ei asa ca incep o noua batalie. 

Avansez incet, incet si brusc se intrevede luminita de la capatul tunelului. Sus deasupra mea, undeva inca departe se vad luminile si se aud incurajarile de la finish. Pas cu pas ma apropii de una dintre SiS-uri si incep sa ma intreb daca o voi putea depasi pana la finish. Nu stiu cate serpentine or sa mai fie si daca o sa mai am timp dar dintr-o data scanteia de motivatie s-a reaprins in mine.

Ajung in spatele ei dupa ceva efort si aleg sa ma repliez. Daca as depasi acum nu as putea tine ritmul asa ca: odihna. Pret de 1-2 minute merg si incerc sa imi reglez respiratia ca sa am resurse pentru ultimul hop inainte de finish. 

Depasesc si acum ma chinui din rasputeri sa tin ritmul. Parca simt in ceafa respiratia tuturor concurentilor din spatele meu si batalia asta cu ce pot sa dau ma stoarce de vlaga. Vad finish-ul, deja narile incep sa se dilate la maxim din dorinta de a avea mai mult aer, ma doare splina si parca as avea o greutate pe piept. Ultimul sfert de cursa de cand alerg dupa plutonul asta a fost greu si pana si capul il simt ca prins intr-o menghina.

Dar imping varfurile schiurilor dupa linia de finish si desi as vrea sa il caut pe Radu, pentru 2 minute nu pot decat sa stau sprijinita in bete si sa imi trag sufletul...Lucurile revin repede la normal, Radu apare infrigurat si ne punem sa coboram spre cabana.

Radu se grabeste ca e cam inghetat, eu nu stiu inca de ce am dat jos schiurile din picioare si merg cu ele pe umar, dar imi e lene sa mai dau jos pieile. In plus nu imi e frig deloc, aerul e cald sau poate corpul meu radiaza caldura de la adrenalina pompata. Asa ca am timp si chef sa ma bucur de linistea noptii, de zapada ce scartaie sub clapari. Uneori sunt singura, alteori vad frontala lui Radu care ma asteapta sau sunt depasita de un schior.

Cabana apare dupa curba, luminoasa si primitoare. Desi e ceva aglomeratie ne gasim pana la urma loc si ne asternem la vorba pana la 11 jumate cu Horatiu, Roxana, Gianina, Alin, Dani...Multe fete cunoscute, binedispuse, radioase. Cum insa aveam pentru maine ceva planuri de tura nu aveam cum sa stam prea mult la petrecere si pe la 11.30 coboram spre masina.

Eu pe schiuri, Radu pe jos. Lucurile merg bine pana cand pierdem drumul si nimerim pe o panta bombardata cu iarba si pamant si pietre pe care imi dau jos schiurile, dar se dovedeste la fel de interactiv sa cobor pe aici si in clapari. Cand terminam cu panta vedem ca de fapt nimerisem pe o neagra-Sub Teleferic. Ajunsi din nou la zapada imi pun schiurile si cobor in viraje cat mai dese la masina.

Ziua de duminica ne gaseste la ora 9.30 inca dormind in masina, la Gura Diham. Desi ne echipam relativ repede totusi planurile noastre pentru Valea Moararului sunt intarziate si nici vremea nu ne ajuta. Vineri prognoza spunea ca ninsoarea incepe abia pe la 5, dar de fapt vremea se stricase inca de dimineata. Totusi ne mobilizam pentru o plimbare pe schiuri.

Desi nu ne asteptam am urcat de la cabana pe schiuri, dandu-le doar de 2 ori jos din picioare cand am trecut raul. E zapada si nu avem decat sa ne bucuram pentru asta. Urcusul pana la Cantonul de Vanatoare Coltii Morarului nu merge chiar asa de repede dar cel putin merge integral pe schiuri. 

E o zi de iarna impacata si inca luminoasa. Abia cand ajungem in Poiana Morarului vedem caci crestele sunt invaluite in neguri. Mai urcam putin folosindu-ne de alte urme de schiuri ce veneau de sus. Cu cat lasam in spate padurea, ni se descopera Valea Poienii si Rapaza Zapezii cu multe saritori descoperite.

Aveam sa constatam ca nici pe Morar situatia nu era ma ibuna, zapada era potrivita pentru urcare, frigul insa musca si nu te lasa sa stai prea mult pe loc, iar ninsoarea putea sa te ingroape de viu. Ningea initial cu stelute superbe pe care le urmaream cum se topeau pe manusa, dar apoi pe masura ce urcam cu mazariche deasa si grea:

"Ninge fără milă, ninge şi ne doare,

ninge cu fărîme albe de pian,

ninge cu tristeţe şi cu felinare

ninge ca la moartea încă unui an".

Alexandru Paunescu-Oameni de zapada

Ne intalnim cu un grup mare ce cobora de la Omu, unde cum era de asteptat, situatia era chiar mai rea, intrand in ecuatie si o lipsa de vizibilitate.

Urc constant si ma opresc dupa fiecare 50 de pasi si imi ascult, sprijinita in bete, rasuflarea. Nu imi e nici greu, nici usor, e doar o noua intalnire cu muntele.

Ne oprim in prima caldare si desi nu ma vedeam coborand pe unde am urcat pe schiuri, totusi cat timp il astept pe Radu, ca sa nu inghet, ma apuc sa ma pregatesc de coborare. Initial timid, apoi din ce in ce mai natural virajele se leaga in mod incredibil chiar si pentru mine. Ma ajuta schiurile ceva mai scurte dar pur si simplu cobor fara prea mult efort. 

Cu nota 0 la impresia artistica... dar pe schiuri. Mai ocolesc cu talent niste pietre, ma mai opresc intr-un mal de zapada, mai cobor in canturi sau in derapaj insa gasesc putere si energie sa concluzionez caci coboarea asta a avut farmec si a meritat sa urc cat am urcat, pentru coborare si nu doar ca sa ma incalzesc. 

Ne intoarcem curand in Poiana cu Urzici si incep virajele printre braduti. Gasesc tot timpul zapada neatinsa prin care sa virez si desi la urcare mi se parea totul foarte inghesuit, acum gasesc spatii generoase...mult mai generoase decat la ultima experienta la Barcaciu.

Apoi vine padurea si urmez cateva urme de schiuri bine trasate, si cand printre copaci, cand dand la o o parte cate o creanga, cand incetinind cu cate un viraj iesim in dreptul micului refugiu, care stiam ca exista dar pe langa care nu am trecut nicioada. Nu ma duc sa il cercetez caci il banuiesc plin de zapada si oricum nici ca adapost nu ma ajuta fiind foarte aproape de drum/cabana/poteca turistica etc.

Apoi surpiza dupa supriza, coboram pe schiuri pe Plaiul Munticelu, unde in dreptul Vaii Bujorilor imi iau o cazatura foarte artistica, apoi spre Cantonul de vanatoare si tot pierdem altitudine pe schiuri. Am tupeu caci simt ca lucrurile se leaga si merg fara frica. Mai mai imprastii odata in zapada si desi cam jongelez cu copaceii nu imi fac probleme caci casca e la datorie.

Tot ce am urcat in juma de zi, am coborat intr-o ora jumate si revenim la masina inca pe ziua. Numai bine ca sa admiram la intoarcere cum ninge cu patos. Toata masa asta de zapada proaspata (poate si 10 cm de numa-pulver) m-ar bucura daca luna ar fi decembrie si nu martie...Momentan nu pot sa concluzionez decat ca:

Ninge peste buze, ninge peste pleoape,

ninge peste îngeri, ninge peste văi,

ninge peste clopot, ninge peste ape,

ninge incredibil peste ochii tăi.

Alexandru Paunescu-Oameni de zapada

Citeste mai departe...

Atelierul de alpinism hivernal-AMC

Ultimile 2 weekenduri au fost pline si lungi si s-au soldat toate cu plecari de vineri seara ceea ce s-a dovedit cam obositor....

Insa au fost weekenduri in care am cunoscut oameni deosebiti, oameni frumosi si interesanti in felul lor si de aceea ma simt implinita si castigata la final.

Astfel in acest weekend s-a desfasurat primul atelier organizat de AMC pe anul acesta-cel de alpinism hivernal caci tot era sezonul.

Pentru acesta am colaborat anul acesta cu Ciprian Lolu si desi eu nu am fost nici participant si nici profesor, ci am privit totul de pe margine, pot sa spun ca, am invatat foarte multe, chiar si simplu spectator fiind. Sau mai repede pot sa spun ca mi-am sistematizat infomatiile mult mai bine.

Imi plac cursurile/atelierele/work-shopurile organizate de diferite ONG/Asociatii etc, tocmai pentru ca imi dau ocazia sa descopar stiluri diferite de abordare ale aceleiasi teme, stiluri diferite de a transmite informatia si de a lucra cu oamenii. Imi este greu sa zic ca una e mai buna ca alta, sau ca X face mai bine ca Y. Insa imi este de un real folos sa extrag ceea ce imi place de la fiecare, sa fur putina meserie ca sa zic asa, si sa imi cristalizez eu insami modul de abordare al turelor de initere sau atelierelor de drumetie pe care le sustin.

Imi place pe de-o parte profesionalismul lui Marian Anghel si modul foarte serios in care priveste siguranta participantilor.

Imi place insa atmosfera mai relaxata dar totusi foarte serioasa (de genul profesorului pe care nu ai vrea sa il superi, cu care iesi la bere dar care nu are nicio remuscare sa iti dea un 2 daca nu stii la tabla) pe care l-a insituit- Ciprian Lolu.

M-a fascinat prezenta lui Ion Trandafir si dezinvoltura cu care se misca, si modul simplu si direct de a de a discuta.

Am apreciat abordarea calma si echilibrata a lui Adi David si bunul-simt de care a dat dovada, foarte diferit ca atitudine de multi membrii Salvamont din zona Vaii Prahovei...

Si astept ca povestea sa continue :)

Citeste mai departe...