Ciucas-scurta alergare de primavara

Weekendul asta nu a prea avut istorie…am mers in Ciucas cu carpatistii. Am plecat tarziu, am venit devreme acasa.

Sambata a fost vreme buna si am plecat intr-o tura scurta de alergat: Cabana Silva-Cabana Ciucas-Saua Gropsoarele-La Rascruce-Muntele Rosu-Cabana Silva.

Am plecat cam varatec imbracata si cum am iesit din iarba de langa Muntele Rosu, care era uscata si ademenitoare pentru adidasi, am aterizat in ceva zapada , mult noroi, portiuni cu ceva gheata, ce sa mai o placere. Astfel incat elanul meu s-a topit precum zapada de primavara si m-am trezit mai mult cautand variante de ocolire a bucatilor neprimitoare. Inainte sa ajung in drumul ce mergea spre cabana, elanul a intrat chiar de tot la apa, cand am aterizat cu piciorul drept intr-o mlastina mascata de frunze, si apoi si cu cel stang datoria inertiei...apa sa revarsat peste ciorapi, pantaloni, adidasi si am iesit din rau cu un izvor de apa si nori siroind dupa mine. Deloc mandra de ce am produs am bagat capul in pamant si am iesit in drum...ma vedeam alergand spre cabana pe forestierul primitor (asa il stiam eu de asta iarna). Am dat acum in schimb peste o nenorocire de drum, ravasit de rotile masinilor mari de lemne ce urcau/coborau de la cabana, cu maluri de pamant adanc mancate, cu noroi ce se scurgea de-a latul in firisoare subtiri si maronii.

Asa ca, fara pic de moral asteptam dupa fiecare cotitura sa vina albastrul cerului de langa cabana, sa ma bata vantul, sa usuce noroiul. Pana la urma, in lupta cu noroiul, momentan a fost mai eficienta zapada. La cabana nu era zapada, nici pe culme nu era, dar poteca merge putin pe culme si mult prin padure, iar acolo era zapada pana la genunchi. Mai pe urme vechi, mai pe urmele mele inaintez cu greu si departandu-ma tot mai mult de notiunea de alergat. Asta pana cand urmele se termina si ajung in fata unei mici poieni, alba toata, si pur si simplu nu imi vine sa cred ca traseul e pe acolo...asa ca ma intorc, dau roata, urc in culme dar nu gasesc decat nu stiu cate vaioage la fel de pline de zapada de traversat. Cochetez cu ideea ca a am pierdut marcajul si ma intorc pe culme spre cabana,reiau marcajul si tot in poiana ajung. Ma gandesc sa traversez si daca nu vad marcaj sa ma intorc...ma batea gandul sa ma intorc de ceva timp dar nu aveam chef iar de noroi, noroi, padure, zapada inghetata. Pana la urma cum intru in poiana, pe o stanca vad marcajul si e clar ca sunt pe drumul cel bun. Ma intalnescu cu doi turisti mai in varsta care cred ca se uita cruciti la mine cum merg prin zapadaul ala in adidasi si tricou si ma catalogheaza instantaneu ca inconstienta. Hai ca pantofara nu, ca pantofarii nu au bete de treking si nici borseta cu bidon de alergat.

Mie imi pare bine ca i-am intalnit caci de acum incolo socotesc ca voi avea urme proaspete care sa nu ma insele. Si asa a a si fost...

Ies apoi la intersectia CR cu BR pe care am venit la marathon dar eu continui spre Gropsoarele –Zaganu. Aici pamantul musteste a udatura, si adiasii mei la fel. Scot apa si prin sireturi, la fiecare pas. Dar macar pe jos e uscat. Acum, ca am ajuns in zona mai populata a Ciucasului, o multime de siluete sa vad cum roiesc pe trasee. Ajung la Rascruce si vad sub mine Muntele Rosu. Indicatorul zice 1 h, eu cred ca am facut jumatate de ora. Coborarea a fost singurul lucru care mi-a placut. Uscata, pe pernute moi de iarba, pe poteca placuta la picior, cu vantul racorindu-ma si cu muntele baltat in stanga si in dreapta mea. Cred ca numai pe schiuri mai ajungeam asa de repede jos si Cabana Muntele Rosu a apropia din ce in ce. Ultimii pasi imi aduc aminte de Ciucas Trail Running, si caldura de jos risipeste repede gandurile sumbre date de umezeala de pe traseu. Ajung prima inapoi la Silva si ma pun pe stat la soare, doar doar m-oi usca. Cu adidasii nu am nicio sansa si cand udatura nu mai este suportabila trec la surpiza din rucsac-papucii de casa in care am defilat restul timpului si in care am ajuns si acasa.

Cred ca iarasi m-am grabit cu primavara dar ce sa ii faci, timpul asta nu mai are rabdare...:). Chiar ma gandeam pe drum ca atunci cand ajung la cabana sa ii spun Claudiei ca daca m-o mai auzi ca vreau sa merg in martie la alergat pe munte sa ma zgalataie putin, sa imi aduca aminte ca la munte, primavara nu vine asa repede.

Poate nu vine primavara, dar eu o astept

Si pe cat de uscata eram, pune-te pe stat, mai mult cu ochii atintiti spre drum. Aflu de la dl Oleg ca Andrei si Claudia au plecat mai departe spre cabana si mor de curiozitate sa vad pana unde au ajuns. Asteptarea e lunga, m-as duce sa urc spre Vf Muntele Rosu dar e momentul lor si nu am de ce sa il tulbur...Pana la urma ma pun la masa si cand ma ridic vad un cap de urs (adica de Andrei) si in papuci cum sunt alerg in intampinare. Claudia e surazatoare si asta inseamna ca a mers bine. Imi vine sa o iau in brate si sa ma bucur pentru aceasta mica victorie, un traseu banal dar care pentru ea inseamna o gura de oxigen. Totusi ma bucur mai in tacere si sper ca de acum sa fie din ce in ce mai surazatoare si weekendurile pinguinesti sa o includa si pe Claudia in ecuatie.

Varianta Claudiei: aici