sâmbătă, 13 august 2011

BCB-ziua 22-Pauza continua-in vizita la Alina si Paolo



<--Din aceeasi serie: BCB- ziua 21-Aventura cu coletul

Invitatia Alinei, pe care am primit-o in seara revenirii de pe Mont Blanc m-a bucurat foarte mult si dupa ce am rezolvat cu expedierea coletului inapoi spre Romania, eram liberi sa le confirmam ca putem sa le facem o vizita in weekend. Imi doream sa ii revad, sa mai povestim de una sau de alta, sa petrecem o dupa-amiaza relaxanta etc. Nu ne mai vazusem de la Triatlonul fara asfalt din 2010, cand Alina si Paolo au facut echipa cu Muha si au participat la stafeta. Bine, Alina, ca sa fie sigura ca inclina balanta in favoarea vizitei ne-a momit cu niste cuvinte cheie gen piscina si ceva dulce pentru Radu. Mie dupa experienta Mont Blancului nu imi trebuia decat o zi tihnita, si eram sigura ca asta aveam sa gasesc in mica localitate de care ne vorbea Alina in mesajul ei.

Asa ca sambata, fara sa reusim sa fim prea matinali, strangem bagajele, ne luam “la revedere” de la campingul nostru de suflet dar in care vom reveni ori de cate ori vom avea ocazia si ne suim din nou pe biciclete. Este o zi MINUNATA si Valea Aostei este superba, astfel ca as pedala cu patos spre gara (mai ales ca e mai mult la vale) dar as sta in acelasi timp sa admir tot ce e de admirat si nu m-as mai satura in veci.
Bye bye Courmayeur
Sa nu ne uitam in spate-toate panzele sus si la vale

Muntii raman din ce in ce mai in spate
Unul din castelele din Valea Aostei
In Aosta, stiam ca avem trenuri cam din ora in ora si ne luam un bilet pana in Ivrea unde ne asteptau Alina si Paolo. Nu prea stiam ce sa facem si ce bilete sa ne luam pentru a traversa Italia cu trenul (clar un interrail nu ne avantaja desi am investigat si acest lucru la casa de bilete) asa ca speram ca Paolo sa ne poata ajuta si sa le putem comunica mai bine celor de la casa de bilete ce ne dorim...

Pana una alta ne luam bilet la tren, si pentru biciclete, le compostam la aparatul din gara (asta stiam deja de acum 3 ani) si ne trezim in fata unui tren in care teoretic aveam voie cu bicicleta dar unde nu vedem semnul de biciclete pe niciun vagon. Ne ajuta in schimb controlorul, care nu este nasul romanesc, ci o persoana foarte amabila si care gaseste loc bicicletelor noastre, ne spune ca biletul de bicicleta e valabil 24 h (ceea ce nu stiam) si ne va anunta si cand va trebui sa coboram. Asa ca instalati comod in trenul ce acum nu ne duce in munti cum era acum 3 ani ci ne duce spre campie, pornim aventura intoarcerii.
O poza de acum 3 ani, noi poate ne-am schimbat,
dar restul, trenul, gara, ambientul au ramas la fel
La gara, lasam bagajele in masina lui Paolo care ne insoteste pana la iesirea din oras si ne pune pe drumul cel bun si apoi pedalam cei 20 de km ca vantul si ca gandul...Acum realizez cata diferenta este intre a pedala cu bagaje si fara, cum din 2-3 pedale, bicicleta accelereaza cu usurinta si cum viteze de genul 27-29-30 km/h nu sunt imposibile chiar daca suntem inca obositi si incercati de o usoara febra musculara. Dupa 45 de minute parcam bicicletele in curtea casei si dupa ce ne familiarizam cu locurile ajung la primul dus pe saturate cu apa calda (la camping dusul era 1 euro/3 minute-si e incredibil cat de eficient poti sa lucrezi in 3 minute) , la prima oglinda care imi arata ca am pierdut si orice urma de sunculite si la primul cantar care chiar imi confirma ca am slabit.
Bicicletele noastre la loc de cinste in gradina cu flori a Alinei, by Alina
Apoi Alina ne asterne in fata o masa imbelsugata cu multe, foarte multe feluri de mancare. Dar pentru cei care nu ati incaput pe mana Alinei trebuie sa va imaginati nu doar o masa bogata, ci mai ales niste bucate delicioase, pentru ca Alina este o bucatareasa excelenta. Si uite asa, tot incercand fiecare salata, fiecare platou pus pe masa, ne saturam copios numai din aperitiv. Mai ales ca aperitivul asta a durat mult, fiind asezonat cu un vin excelent ales de Paolo. Adica am ajuns sa fiu de acord cu vorba lui Paul ca "mancand parmezan si band un vin bun, parca il asculti pe Verdi". 
Festin, by Alina
Ce sa mai, masa asta a fost un exemplu despre acel « le bien-etre » frantuzesc, doar ca exeprimentat in Italia. Ce a urmat dupa aceea, au fost alte feluri de mancare si incepeam sa ne simtim cam ca la Slatina cand mama lui Radu ne imbie cu mancaruri care mai de care mai diverse si noi incercam din toate pana nu mai putem.

Aici insa in intermezzourile dintre felurile de mancare mai facem si o baie in piscina aflata inca in soare, iar Alina profita de ocazie si ne trage in poza, cu bronzul nostru de tractoristi, ca sa le trimita la pinguini care asteptau vesti de la noi (si mai ales poze, ar zice Nasu), cu sufletul la gura.
Bronzul de tractoristi,  by Alina
Usor, usor, in linistea curtii aflate departe de drum, ziua ni se scurge printre degete. Odata cu caldura soarelui dispare si imbujorarea din obraji, mai ales ca am schimbat vinul cu apa minerala si soarele care apune, prevesteste o seara linistita, cu poze, cu povesti despre oameni, despre locuri, cu imagini din diverse colturi ale lumii, cu tablouri inedite despre Italia, uneori asemanatoare cu ce ne imaginam noi, alteori, contradictorie, diferita, suprinzatoare.

Alina si Paolo sunt niste oameni minunati si niste gazde extrem de primitoare, si ne-am simtit, stand aici, inconjurati de prietenie, de caldura, de deschidere si curiozitate-tot ce are spiritul latin din noi si din italieni, mai bun de oferit, la nivel uman vorbind...

A doua zi, dupa un mic-dejun copios, Alina si Paolo ne conduc la gara, desi ora era matinala pentru o zi de duminica, unde Radu, cu ajutorul lui Paolo, ia bilete la tren pana la granita cu Italia...Nu apucam sa ne luam cum trebuie la revedere de la prietenii nostri caci trenul vine si ne gaseste pe fiecare alergand cu bagaje dupa vagonul de biciclete pozitionat de fiecare data diametral opus fata de locul unde te asezi pe peron, respectand fidel legile lui Murphy. In fata ne stau ore intregi de mers cu trenul in care vom cunoaste o alta fata a Italiei. Cea a Italiei calatorilor, a serviciilor, a programului si a organizarii. Dar despre asta intr-o alta postare...

Varianta initiala, scrisa dar nepostata pe Kindle

Ne urcam din nou pe bicla dupa o saptamana de pauza. Oricum azi avem o treaba usoara. Pedalam doar la vale pana in Aosta. Oricum nu prea avem spor caci suntem amandoi loviti de febra musculara si oricate legume, fructe si mancare in general am servit vineri, tot nu suntem pe deplin recuperati. Din Aosta luam trenul spre Ivrea unde ne asteapta Alina si Paolo. Ne-au momit cu piscina si prajituri asa ca nu am putut rezista. Am ajuns in Aosta mai tarziu decat ne planificasem pentru ca dimineata ne-am urnit cu greu, am facut coburile si mai greu si ne-am luat la revedere de la campingul unde am stat 1 saptamana si care ne este atat de drag. Ma bucur de pauza de pedalat pe care ne-o da trenul, si am timp sa admir in voie peisajul, care se tot schimba pana in Ivrea. Trenurile lor regionale sunt faine. Comode, curate,dese, fara controlori in adevaratul sens al cuvantului ci cu angajati care chiar te ajuta si nu se uita la tine ca la un posibil hot/un om care incalca legea etc. Asta si pentru ca toti isi iau bilet si poate pentru ca biletul este cam cat un meniu la Mac pentru 60 km...Totul se leaga, oamenii folosesc corect un serviciu, acel serviciu are preturi competitive si incearca sa raspunda la necesitatile oamenilor. In Italia ai voie cu bicla in orice tren regional si platesti un bilet de 3.5 euro, valabil 24 h, oricate trenuri vei folosi. Din nou oamenii folosesc acest serviciu care are un pret corect (cam cat 2 bilete de autobuz in oras), trenurile au loc special pentru 6-8 bicle, desi intra si mai multe daca e nevoie. Iar daca trenul nu are asemenea dotari, se gaseste seful de tren care sa te ajute, da un telefon, primeste o aprobare verbala si gaseste o solutie, fara sa isi puna mainile in cap si sa spuna ca nu au cum sa te ajute, ca nu e vina lui ca TrenItalia nu a prevazut acest tren cu un vagon special etc. So, dupa o calatorie scurta si linistita,de 1 h, debarcam in Ivrea unde ne asteapta Alina si Paolo (de fapt saracii tot asteapta un telefon de la noi, de pe la 11 de cand trebuia sa ne suim initial in tren). Lasam bagajele la ei in masina si mai pedalam, de fapt zburam inca 15 km fara bagaj. Hmm, bicla merge total diferit fara bagaje si cred ca nu o voi abandona plictisita cand voi ajunge acasa, ci o sa redescopar cat de placut e sa accelereze dupa 3 pedale.

Acasa la oameni, avem parte de o primire calduroasa, o masa delicioasa cum nu putea sa iasa decat din mainile Alinei, cu tot felul de buntati locale (altele decat pizza si pasta), totul stropit de un vin bun, ales de Paolo. Dus, innot, artificii si o seara linistita in care ne-am reincarcat bateriile.

In continuarea seriei: BCB-ziua 23-Santhia(It)-Innsbruck (Au)-->


0 comments:

Trimiteți un comentariu