Piatra Mare-frunze galbene, sezonul 2011

A venit toamna cu zilele ei friguroase iar pe noi ne-a prins dezveliti, descoperiti (adica inca cu saci de vara). Astfel dupa frigul din Buila nu se mai pune problema sa mergem la 2 zile. Iar la o zi, ce poti face mai bine decat o tura de alergare? De fapt acum am imbatranit cum zic Oamenii Muntilor, sau ne-am puturosit, cert este ca ne urnim din ce in ce mai greu la o tura de treking ca pe vremuri, cu plecat de dimineata si mers o zi intreaga.Noi credem insa ca am devenit mai filozofi sau mai eficienti...Alergand parcurgem distanta dintr-o zi lumina de treking, in 4-6 ore si ne ramane timp si pentru alte activitati.

Cam asa am gandit noi sambata asta cand am plecat impreuna cu o gasca mare sper Piatra Mare. Ei planuiau un traseu nemarcat, noi o tura de alergare.

Run baby

Dupa ce prietenii nostri au plecat matinali pe traseu, noi am dat drumul la caldura in masina si...ne-am culcat. Regretam chiar ca am uitat sacii de dormit acasa, dar pana la urma ne-am descurcat cu caldura din masina si apoi cu caldura bunului soare, care s-a hotarat sa sparga plafonul de nori si s-a revarsat peste tabla masinii noastre. Astfel aproape am uitat ca suntem in masina si nu acasa in pat...Probabil multi s-au uitat la noi, cum dormeam cu pasiune la Dambu Morii.

Ne trezim pe la  11 si ne urnim cu greu pe la 12. Tura pe care ne-o propusesem astazi, continea partial un traseu pe care-l mai facusem, asa ca acum eu una, plecam horata sa alerg forestierul pana la Bunloc integral...Data trecuta am abandonat repede la prima panta mai inclinata si apoi am mers savurand doar toamna...Si acum e toamna, si forestierul e plin de frunze si prin cap mi se perinda atatea ture frumoase din cel mai pasional anotimp al anului. Asa ca ma afund in muzica si in amintiri si iau in piept panta buclucasa pe care o dovedesc cu pretul a multa transpiratie si niste inceputuri de crampe.

Odata reglate conturile, restul drumului pana la cabana este un forestier placut pe care alergam amandoi cu spor.

Cand am descoperit anul trecut cabana Bunloc mi s-a parut foarte pitoresc. Era o dimineata de toamna, usor rece, pe undeva pe la 9, turistii inca nu venisera, iar cabanierul deritica pe veranda. Mi-a dat impresia unui loc linistit si intim. Ma asteptam sa fie si acum asa, dar am uitat sa iau in calcul ca nu era 9 dimineata ci trecut de 12. Asa ca in jurul cabanei, pe iarba sau la masutele de lemn am regasit multi oameni, de toate varstele care se bucurau de un picnic in aer liber. Fara muzica, fara galagie.

Cu ceva mancare nepretentioasa, cu un soare de care ne vom aduce cu nostalgie aminte la iarna. Nicicand in an nu mai ai parte de asa un soare: fara arsura verii sau stralucirea glaciala a iernii, un soare bland si rotund si complet si catifelat ca o mangaiere. Un soare doar caldut ca blana animalelor ce se tolanesc inca in luminisuri si strang parca in ele caldura intregii lumi.

Acum e momentul de hoinarit, cand natura intreaga isi traieste parca ultimile clipe. Brandusele de toamna, atat de cutezatoare acum 2  saptamani, sunt acum ofilite si in curand se vor pierde in iarba. Cele mai longevive sunt larg deschise si aproape trecute precum un fruct inca ramas in pom dar care incepe sa se stafideasca...Cea mai mare parte sunt insa deja culcate, precum o batrana slabuta, in care citesti inca gratia tineretii, pregatita pentru ultimul drum...Ciulinii s-au uscat, ferigile, rugii ce au primit botezul padurii vor devenii in curand una cu pamantul. Totul se pregateste de iarna, chiar si noi care va trebui sa abandonam in curand adidasii si sa incaltam bocanii de iarna.

Poteca Banda albastra spre Cabana Piatra Mare stiu ca e prea putin alergabila si presarata cu obstacole asa ca nu prea am gand de alergat pe aici...sunt insa ceva mai putin frunze parca decat anul trecut si poteca se intelege mai bine cum merge de-a coasta. Muchie dupa muchie, sa dupa sa,pe toate le lasam in urma. Ajungem si la Pestera de Gheata unde Radu merge se exploreze gaura lunguiata din perete si eu imi amintesc un majorat petrecut aici-primul meu bivuac, primul si singurul planton, un rapel la un copacel ce eram pe jumate convinsa ca o sa se rupa cu mine, crescut pe o margine de perete (dar care este inca acolo), atatea nebunii din tinerete...Ma uit la mine si ma vad cu totul altfel, ultimii ani parca au lasat alte urme, mult mai adanci, in modul meu de a arata, de a fi, de a gandi...

Partea buna este ca de la Pestera de Gheata, poteca devine mult mai alergabila, intalnim curand poteca ce vine din Timisul de Jos pe la Sirul Stancilor (PR) si apoi BR de pe Drumul Familiar. 20-30  min spune indicatorul ca mai avem pana la  Cabana...ca de obieci facem la jumatate si amanam varful pentru o ciorba calda de legume...Stam zeci de minute bune la caldura, mai ales ca aratam ca niste pantofari echipati cu niste adidasi, un tricou si o bluza cu maneca lunga legata de brau. Sosonari si inconstienti, asta am devenit de cand ne-a lovit dambalaua alergatului. Am redus totul la fast and light...

Astfel ca ne tot lungim in cabana pana cand apar si oamenii de la treking. Intrebam despre ceva zapada pe traseul spre varf si aflam ca e ceva dar hotaram sa mergem inainte...

Prezentand echipei Gore-texul din dotare (in realitate adidasii mei de alergare,
cam dezlipiti pentru ca si-au trait traiul, si-au mancat malaiul si trebuie sa ii schimb sezonul urmator)

Am o marturisire de facut....Nu stiu exact de cand merg pe munte, poate cam de 10 ani, dar cu toate ca am fost de multe ori in Piatra Mare, niciodata nu am fost pe varful Piatra Mare. Intotdeauna eram pe graba si coboram in Timisul de Sus...Asa ca acum profitam de dupa-amiaza in care varful, muntele, privelistea e numai a noastra pentru a sta pe varf.

Ajunsi la destinatie

Stransi unul in altul, cu un vant abia simtit si cu o urma de soare ne gandim la viitor.

Pe varf

Acum am redescoperit muntele in pas alergator, va veni un moment dat cand vom redescoperi muntele din nou la pas, dar atunci in 3...Cand 3 perechi de ochi vor privi departarile, cand intre noi se va strecura o minune...Sentimentul micii minuni incepe sa ma urmareasca, poate e de vina varsta de care amintea si Claudia intr-un post mai vechi de-al ei...

Coborarea de pe varf trece pe nesimtite si dupa o noua pauza la cabana (observati ca am tinut-o din pauza in pauza, cred ca va intrebati daca noi chiar am alergat vre-un pic) si putina socializare cu magarusii de la cabana am plecat pe Drumul Familiar pe care am incercat in disperare sa ma tin dupa Radu care trecea de fiecare data ca o ghiulea pe langa mine...Niciodata nu am alergat la vale atat de intins, din simplul motiv ca la Maraton, oamenii din plutonul meu au cam acelasi ritm cu mine, iar Radu e dintr-un alt esalon.

Socializare

Mintea imi zicea ca ma grabesc degeaba, ca oricum o sa ajungem devreme la masina dar eram si eu curioasa sa vad cat ma tine nebunia asta. Din fericire m-a tinut pana la final iar ultimii metri i-am alergat pe Ciocarlia lui Enescu...Curand activitatea se incheie ciclic cu inca o motaiala caci cel mai bine se adoarme cu cartea in maini.

Rezumatul pe care mi-l afiseaza ceasul arata ca tura noastra a fost mai mult o plimbareala, dar noi sa fim sanatosi si toamna sa mai tina cateva weekenduri...Pur si simplu nu vreau inca sa incalt bocancii, sa ma zgribulesc, sa nu fie nici iarna nici toamna, sa nu poti face nimic si sa cauti inspiratie pentru inca un weekend la munte. Mai vreau un strop de toamna si apoi, cand se hotaraste iarna sa vina, sa umple muntele de zapada si sa inlocuim alergatul cu schiul de tura (de catarat nu poate sa fie vorba caci la umbra e frig rau pentru gustul meu).

Foto by Radu

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Traseu: Cabana Dambu Morii-Cabana Bunloc(TA)-Cabana Piatra Mare(BA)-Varful Piatra Mare -Cabana Piatra Mare-Drumul Familiar-Cabana Dambu Morii (BR)

Schita traseului