marți, 29 mai 2012

Semimaraton Hercules 2012



E o zi linistita de dimineata, o dimineata ciudata in care am timp si nu ma grabesc la serviciu. Cum imi savurez ultimele minute de somn, stau si ma gandesc ce ar fi de spus despre weekendul de la Hercules. Nu am fapte de vitejie, nu am facut nimic deosebit, nu am descoperit locuri noi caci despre Cernei am mai scris in nenumarate randuri pana acum, Claudia a povestit concursul, mie ce imi mai ramane?
Apoi usor usor inteleg ca si mie imi raman multe de spus.
A fost un weekend plin si desi nici faptele nu au lipsit, sentimentele au prisosit.
Cum spuneam in comentariul de la postarea Claudiei, am ajuns in niste munti dragi mie, cu sotul si cea mai buna prietena, am fentat ploaia, am alergat-ceva ce nu am mai facut cu atat patos de la inceputul sezonului (din varii motive), am incurajat alti prieteni, ne-am vizitat parintii, ce mi-as putea dori mai mult de la un weekend? Nimic!
Fericirea mi se citeste pe fata
Nici pe noi si nici pe alti 350 de oameni, codul portocaliu nu ne-a putut tine departe de munte, de natura si cu toate ploile, vineri seara gasim poienita de la Motel Dumbrava, desi invaluita in ceata si intr-o perdea de stropi plutind imponderabili prin atmosfera saturata, populata cu corturi.
Dimineata printe corturi colorate si umbrele banale
 Dimineata ploaia ne ocoleste, toti norii sunt stransi parca la intrarea si la iesirea de pe vale, nori imbufnati din care inca nu cad decat picaturi razlete. 
Optimism
Totusi ma bucur ca datorita problemelor de sanatate am ales sa alerg la semimaraton, parca nu ma simteam suficient de puternica pentru 45 de km  cu noroi si pentru frigul din Saua Ciumerna.
Cum nu am mai alergat decat 2 semimaratoane inainte nu am strategie, eu sunt un om de cursa lunga si mie imi plac concursurile mai lungi, pe cele de 20 de km nu stiu cum sa le gestionez, altfel decat imi spune inima. Nu stiam nici cate fete alearga la semi si nici cine sunt ele avand in vedere ca in ultima saptamana nu aveam net, am scapat si de grija asta. Asa ca nu imi ramanea decat sa ma concentrez pe ceea ce fac eu si sa am grija de mine caci facusem multi pasi inainte in ceea ce priveste recuperarea cu genunchiul problematic si nu aveam de gand sa dau inapoi. Planul de acasa era simplu: alergi de placere si nu fortezi. Totul era sa ma tin de el la fata locului. Plecam si eu si Claudia din mijlocul plutonului. Stiam ca am un asfalt lung de 6 km in fata deci aveam timp sa depasesc daca eram chiar atat de buna. In plus cam pe tot traseul se putea depasi in voie, fara sa se faca ambuteiaje. Desi as putea pleca mai din fata, mie imi place sa fac curse de recuperare, iar depasirile fac bine la moral. Cu Claudia am evitat subiectul concurs. Nu stiam daca sa mergem impreuna sau separat si mi-am zis ca vom vedea la fata locului. In fond este momentul sa faca cursa ei, sa alerge pentru ea, cu fricile, temerile, limitarile, victoriile sale. E frumos sa le imparti cateodata, e frumos sa le pastrezi pentru tine alteori.
Pe asfalt depasesc multe fete pe care le stiu si care merg la maraton: SiS-uri, Mihaela Puiu, pana cand ma pozitionez in spatele Cristinei pe care nu ma ajung sa o depasesc caci ei fac stanga. Cam aici m-am desprins si de Claudia si ma mir ca am alergat atat de bine pe asfalt. De fapt daca stau eu bine sa ma gandesc in situatia data ma avantajeaza atata asfalt. Asa ca intru in ritmul de croaziera, imi reglez respiratia si ma apuc sa mananc concurente...Doamne si multe mai erau in fata...Tot alergam sa o ajung pe Catalina Todirascu despre care mi-a povestit Claudia caci castigase anul trecut dar fetele astea nu se mai termina.Astfel ca in mod ciudat asfaltul mi se pare chiar scurt in contextul dat. Cand facem stanga peste Cerna, inainte de pod ne asepta un grup de copii in port popular, un punct de alimentare unde am luat din mers o gura de apa iar dupa pod ne astepta Gianina cu o serie de incurajari proaspete. Legat de punctele de alimentare hotarasem sa fiu independenta pentru ca distanta era mica, stiu deja ce imi prieste si mai stiu ca pot castiga timp si pozitii importante daca nu ma opresc la alimentare (si daca nici nu am nevoie sa ma opresc).
Este o vreme spleninda pentru alergat din punct de vedere termic si nici muntii asa imbracati in nori si ceata si mai verzi ca niciodata nu imi displac...sunt o imagine noua si proaspata pentru niste munti unde in decembrie anul trecut starneam nori de tarana in spatele nostru.Asa ca ma apuc sa mananc urcarea la bete. Usor, usor avansez, fara insa sa trag de mine. Stiu ca trebuie sa ajung sus fresh si cu chef de alergat caci portiunea Inelet-Dobraia e parsiva, se poate alerga in mare parte si e pacat sa nu o fac.
In punctul de revitalizare ajung in spatele unei fete si aflam ca in fata noastra mai sunt alte 4 fete (deci sunt pe 6).  O salut pe Elena aflata la datorie, iau o gura de apa si in incurajarile oamenilor plec repede si mai castig o pozitie. 
De acum urmeaza distractia. Ma simt bine si in fata terenul e din ce in ce mai diversificat. Ii pot reprosa orice noroaie, balega, rauri ce curgeau de-a dreptul prin poteca-sigur nu i-a lipsit interactivitatea. Cum intram eu intr-un rau pana peste cip ma si gandeam ca Radu zicea ca erau bune niste parazapezi din astea scurte pentru adidasi...Hmm, erau fara rost, intra apa si noroi pe toate partile. Ma bucur ca nu m-am inscris la maraton caci ma si vedeam pe marginea potecii schimband ciorapi si leucoplast.
Intr-un fel era provocator, in alt fel era copilaros, atat noroiala la discretie, ceva ce era interzis cand erai copil aici era chiar obligatoriu si nimeni nu parea deloc deranjat de situatie. Ma mai bucuram ca am ales semimaratonul caci noroiul asta dupa ce trec 150-200 de perechi de picioare avea sa fie tare interactiv.
Oricum am tot alergat pe portiunea aceea valurita fara sa se intample nimic notabil. Ma tot intreceam cu fata care a terminat pe 3 (Andreea Danila) care cobora mult mai bine ca mine, eu urcand ceva mai bine ca ea si cu un grup de baieti, care mergeau mai bine pe plat si la vale dar eu recuperam la urcari. Totusi nici la vale nu alergam rau...Stiu eu de anul asta ca se poate si mai rau si cum nu ma durea nimic, inima imi crestea de bucurie. Ma gandeam ca asta este trail-runningul, ma gandeam ca intr-o tura de antrenament oricum nu as fi intrat prin toate noroaiele alea si nu as fi pornit poate nici macar in cursa dar acum ma bucuram de acest joc de copii pentru oameni mari. Inainte de Dobraia cred ca mai depasesc 2 fete dar nu imi faceam iluzii stiam ca acum vine partea de care imi este cel mai frica-cei 4 km de coborare. Nu am lasat niciodata garda jos din punct de vedere al aportului energetic dar acum era momentul pentru ceva care sa imi ia mintile...Pastrasem la desert o portie buna de cofeina pe care o devorez inca inainte de Dobraia-asa ca sa inceapa sa isi faca efectul. Si ma jur ca nu am coborat niciodata atat de bine de le Dobraia pana jos. M-a depasit Andreea Danila, al carui tricou cu Fuby si mers aplecat la urcare il voi tine mult timp in minte. De fapt a fost ceva mai mult de o depasire. A trecut ca o ghiulea pe langa mine si grupul de 2-3 baieti din fata mea, de parca era Radu. Am zis, ok....Eu asa nu stiu sa cobor. Cinste tie! Si am continuat sa ma tin dupa baietii mei. La un moment dat intram in zona cu pietre+nori+balega, unde unul dintre baieti isi recupera adidasul din noroi si am zis-hars, ai grija sa nu patesti si tu la fel. Dar ma jur ca serpentinele alea care anul trecut erau agonizante au trecut acum ca prin vis. Alergam constant, incercand sa urmaresc un tip in tricoul de la concurs ce alerga in fata mea si asa am tot dus intreaga coborare. Speram cumva sa prind din urma vreo fata (alta decat cea care m-a depasit) si sa imi joc inca o carte dar nu era nimeni la orizont. De fapt parca am alergat intr-o lume paralela doar cu oamenii din grupul meu...Semn totusi ca a mers bine din moment ce nu am fost depasita de prea multi baieti.
Ajung curand in poienita si imi aud timpul (nu ma uitasem al ceas, mi-am luat gelurile dupa numarul de kilometrii) si locul-4. Nu sunt decat o clipa trista cand ma gandesc ca unora nu le place locul 4. Eu nu am nimic cu locul 4. Eun loc frumos, e mai bine decat m-am gandit si daca maine sunt ca noua inseamna ca drumul spre noi alergari imi este deschis. De ce sa ma mint. Imi place sa alerg/merg in ritm alert. Vad multe si simt multe intr-un timp scurt. Ma simt usoara si libera. Pot sa ridic capul spre cer atunci cand vreau, pot sa ascult ritmul betelor ce toaca poteca, pot sa imi ascult respiratia gafaita si uneori bataile inimii urcate in cap. Dar in primul rand pot sa ajung acolo unde imi doresc in momente speciale, pot sa gresesc poteci, pot sa dorm 2 h in iarba fara sa ma tem ca pierd trenul. Alergand ma simt mai libera ca oricand. Nu sunt atasata de nimic. Nu port grija biclei, nu port grija partenerului de coarda, ma simt putin pasare.

Dupa finish nu imi gasesc locul. Mai sunt 20 de minute pana se scurg cele 3 h pe care si le acordase Claudia asa ca o astept cu sufletul la gura. 
Clau-bucuroasa (foto Ioana Simen)
Vine mai bine decat s-a asteptat si ma bucur pentru ea. De acum avem timp sa ne depanam impresiile si daca tine si vremea cu noi sa ne mai bucuram putin de locurile acestea faine.
Atmosfera relaxata dupa concurs
Asa ca odata ce ne curatim putin de noroiul din dotare pecam intr-o poienita la 10 minute de finish (in urcare legera) sa facem galerie caci deja Ionut Zinca venise.
E fain si la galerie dar numai dupa ce ai tropait si tu putin
Oare ne tine de ploaie umbrela asta?

In poiana cu flori si caluti
Pe urma lui alerga Adi asa ca bagam carbuni sa il prindem pe Radu. Toti prietenii nostri vin foarte bine: Nusu ajunge al 5-lea, Radu sub 5 h, Suca  putin peste 5 h, Mihaela Puiu a 5-a fata, Cristina pe locul 2 la categorie, Claudiu si Florin cel mic vin impreuna. 
Radu-cica rupt
Cristina, alearga ca o gazela sa prinda podiumul (l-a si prins)
L-am pierdut doar pe prietenul meu mustacios caci tocmai plecasem intr-o scurta misiune si apoi nu l-am gasit nici la finish.

Misiunea numita Hercules s-a incheiat si cum potecile nu te imbiau la plimbare caci ofereau la pachet si cure cu namol, incepem maratonul parintilor, o activitate la fel de placuta cu vorbe buna, mancare buna si somn pe indestulate. Tehomir si Slatina completeaza un weekend din care vor ramane in primul rand sentimentele, caci multe mi-au dat tarcoale si au fost toate luminoase si calde precum soarele de mai ce pentru o clipa mi-a luminat in dimineata asta fereastra si pe care il astept sa imprastie norii de afara, caci in sufletul meu nu mai exista nici pic de umbra.

Foto by Claudia



3 comentarii:

  1. Bravo Mihaela!
    Iti revii incet, incet.
    Frumoasa povestea. Mi-ar fi placut sa vin si eu dar am tinut neaparat sa imi incerc puterile la o cursa de bicla pe sosea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Salut Cristi si mersi de vizita.
    Da lucurile incep sa se lege usor usor si sa imi regasesc suflul, cheful si entuziasmul.
    Cred ca important este sa iti asculti instinctul si daca pe tine te-a chemat bicicleta sa nu ai niciun regret. Sunt atatea oferte weekend de weekend, important e sa faci ce iti spune inima.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ar fi fost frumos sa te ajung din urma si sa incheiem cursa oarecum impreuna insa bine ca nu m-a trasnit gandul asta ca cine stie cum trageam de mine si ma intepeneam de tot, nu doar gambele :D
    Habar n-am, poate imi treceau sau poate ma impiedicam pe coborarea Dobroaia, asa ca mai bine ca am experimentat alergarea de una singura - pe ultima coborare chiar am fost oarecum singura.
    Oricum stiam ca ma astepti si ma bucur ca nu te-am lasat prea mult sa te plictisesti :D

    p.s. Abia asteptam sa povestesti si cred ca as putea citi rt-uri de la toti cei 300 de "urmasi" ai lui Hercule fara sa ma satur.

    RăspundețiȘtergere