miercuri, 26 septembrie 2012

Hoinarind cu Hoinarii prin Dachstein



Postul de 2 luni si jumatate s-a incheiat in sfarsit, vinerea trecuta, cand o doamna draguta de la biblioteca Clubului Alpin German (filiala Berlin) mi-a pus in brate cartile cerute: Wilder Kaiser si Dachstein.  M-am uitat prin ambele ghiduri de catarare, am ramas vrajita de fotografiile cu pereti de sute de metri, cu linii clare, stanca curata si schite bine facute si cum nu stiam ce sa aleg, am intrebat cu jumatate de gura daca le pot lua pe amandoua. Mi s-a spus ca da si mi-a dat termen de retur  o luna de zile, asa ca ma grabesc spre iesire ca sa nu se razgandeasca.
Mergem la munte, nu stiu exact unde dar sigur la catarat, prea imi fac cu ochii schitele si imaginile din carti. Cand ajung acasa ma lamureste Radu- mergem in Dachstein. Habar nu am unde vine asta pe harta Austriei insa ceea ce imi spune Radu suna bine: treking, alergare, catarare, via ferrata, ghetar, Hallstat, un orasel aflat in patrimoniul Unesco si 3 Hoinari.
Hallstatt ai zis? Abia acum incep sa ma localizez pe harta si imi apar in minte o serie de articole recent citite pe lumeamare.ro, tocmai despre Hallstatt. Gand la gand cu bucurie!
Hoinari ai mai zis? Excelent! In sfarsit fete cunoscute cu care sa mai schimbi o vorba, de la care sa mai auzi niste povesti.
Pacat ca intre Berlin si Dachstein se interpun 800 kilometrii. Ingredientele condusului noaptea vor ramane mereu aceleasi: drumuri drepte, marcaje albe, lumini, faruri, viteza constanta. In lunile ce vor urma vom strabate probabil de mai multe ori Germania de la nord la sud si nu cred sa vedem prea mult in jur caci noaptea se asterne devreme si e tare lunga.
Oricat ne straduim, stilul nostru de sofat batraneste nu ne lasa sa ajungem la celalalt capat al tarii, astfel incat ne oprim pe undeva inainte de Munnich pentru somn si scaunul de la Logan devine cel mai confortabil pat. Cum si Hoinarii vin tocmai din Romania, nici ei nu se anunta prea matinali, nici noi nu ne grabim caci prognoza ce anunta ploaie de dimineata, s-a si adeverit. In plus, dupa ce trecem de Salzburg, drumul gasit de GPS e chiar frumos si lacurile se insira unele dupa altele, iar muntii parca fac intrecere: eu sunt mai mare, eu sunt mai frumos, eu sunt mai stancos, alege-ma pe mine, pe mine, pe mine...
Ei, dar stati dragilor ca e timp pentru fiecare dintre voi. Momentan, avem intalnire acolo pe malul lacului Hallstaetter See. 


Il admir si nu imi vine sa cred ca asta e lac. Cred ca la mijloc e o vraja caci ceea ce vad pare o acuarela desenata pe un glob de sticla. Nicio miscare, niciun val, absolut nimic nu tublura suprafata perfecta. O culoare fara cusur, fara reflexe albastre sau verzui, doar apa densa si probabil adanca, in care se varsa muntii sau din care izbucnesc la verticala varfuri. Cine mai stie ce a fost mai intai, apa sau piatra?
Lacul e strans ca intr-o menghina in aceasta caldare si oriunde ne rotim privirile se inalta munti. Potecile lor ne sunt straine, pasul nostru nu cunoaste calcarul ori grohotisul de aici, dar sufletul ne este acasa si gandul ne e aventura. Hoinarii au fost inspirati si au si harta, asa ca Radu dupa ce consulta un panou turistic si defineste un target, arunca o privire pe harta, stie deja unde incepe traseul si ne pune pe toti in miscare. Cum vrem sa tratam oboseala, rutina si anchilozarea sofatului cu ceva miscare, nu suntem porniti pe fapte de vitejie si gura merge cel putin la fel de bine ca picioarele, asa ca Ana saraca nu mai are loc de noi si alege sa stea cuminte si sa se faca mica, mica sub paturica. Stie ea ca se va razbuna mai tarziu intre 4 ochi cu Elena. 
Hoinarii, de acum in formatie completa de 3
Urcam pe o poteca ocolitoare spre statia intermediara a telecabinei, mergem cot la cot cu inserarea si cu ceata si razbim abia pana la 1500 m altitudine. Aici gasim ceva cabanute, acum inchise, gasim un inscris din care reiese ca partia de fata are 11 km lungime si ca ar fi cea mai lunga partie din Austria (asupra acestui fapt trebuie sa ne mai documentam) si Hoinarii, acum parinti responsabili, fac cale intoarsa caci noaptea vine cu pasi repezi. Eu si Radu mai alergam putin in sus si apoi ne intoarcem si noi, coborand cea mai mare parte a drumului pe sau pe langa partie si ne reintalnim cu totii abia aproape de masini, pe asfalt. Incheiem ziua la caldura, savurand una sau mai multe beri ce ne trimit repede la culcare.

Pentru duminica avem planuri mari. Vrem sa vedem cum arata cu adevarat muntii astia, pentru ca ieri nu am avut timp decat sa le batem la usa. Stim padurea, dar vrem sa ajungem la stanca si de ce nu, poate chiar la zapada. Si totul se aliniaza, soarele ne face cadou o zi aproape varatica dar pastreaza pentru noi cerul azuriu de toamna la care asorteaza primele frunze galbene. Noi urcam usurel din Hallstatt, initial pe un drum forestier si apoi pe o poteca ce serupuieste indelung, caci intre noi si cabana de la 1884 m altitudine, e o respectabila diferenta de nivel de 1400 m.
Traseul nostru: Hallstat- Wiesberghaus-Simonyhutte-
Hoher Trog-Wiesberghaus-Hallstat
Si astazi ne bucuram de munte in 5, dar Ana a inceput sa ne invete jocul si din cand in cand isi cere drepturile... Atentie, afectiune, libertate de miscare, umbra, mancarica buna, scutec curat. Ce numai noi sa avem pretentii de la ea sa stea cuminte? Trebuie sa dea si mami si tati ceva la schimb.

Drumul pana la Wiesberghaus (1884 m) se desfasoara mare parte prin padure si abia putin inainte de cabana se mai deschid putin perspectivele. 
Deasupra funicularului cu care erau transportate alimentele la cabana
Pauza
Iesim din padure si avem material de poze
Abia am dovedit primul etaj si pana sus pe Hoches Dachstein (la aproape 3000 m) mai sunt inca 2 caturi serioase. Cel cu stanci si grohotis si la final ghetarul.Totusi avem noroc caci suntem pe partea nordica a masivului si ghetarul coboara destul de mult (cam pana la 2200 m altitudine) si noi ne indreptam fix spre buza acestuia, spre Simonyhütte (2203 m). Cei 400 m diferenta de nivel ce separa cele 2 cabane se scurg repede dar scot din mine ceva sudoare caci ne despartisem de Hoinari, Radu o luase inainte si parea ca zburda pe poteca in sperentine stranse desi se vaita de febra musculara, si eu ma chinuiam sa tin aproape, fiind clar ca pauza de munte se vede si mai ales se simte.


Urcand spre Simonyhutte
Locul de popas de aici e insa spectaculos. Ai deschidere in toate partile. In spate, ghetarul se prelinge lin de sub varf, in stanga un univers de calcar gri si intens framantat aminteste de Dolomiti, in dreapta se vad putin mai jos urmele jnepenilor si varfuri mai primitoare.
Ghetarul de sub varf
Indicatoarele de la refugiu insa nu lasa drept la replica. Urmatoarea cabana spre care trebuia sa mergem daca vroiam sa inchegam  o tura in circuit (Adamekhütte) este la 6 ore departare, iar relieful din fata noastra nu ne invita chiar la alergat. Si harta ne anunta ca avem de-a face cu o poteca abrupta, desi chiar termenul poteca e din cale afara de generos pentru ce aveam in fata. Un labirint de pietre si pietricele, dale prelungi albe si aderente semn al retragerii ghetarului si un traverseu continuu in care singura constanta este semnul de marcaj ce ne insoteste foarte des pentru a ne da o idee asupra directiei corecte. 
Poteca nu, dar marcaj din abundenta
Ghetarul ramane in urma
Dar alti munti apar la orizont
Ne departam cu viteza melcului de refugiu si Radu imi arata saua in care trebuie sa urcam, la 2400 m altitudine (Hoher Trog). 

Mic,mic urcusul, dar voinic si iarasi ma apuc sa socotesc ca am urcat ceva de acolo, hat din vale, de la lacul ce nu se mai vede. Si acolo trebuie sa ma si intorc. Din fericire nu 100% pe acelasi drum, caci harta ne spune ca aici ajunge si poteca numita 651. Nu e indicator, sageata sau alt mod de orientare, dar Radu ma pune repede pe traiectorie si mie nu imi ramane decat sa cobor cu girja si sa caut marcajele si momaile cu varf rosu.
Nimeresc repede intr-un labirint format din bolovani imensi si  stanci in dezordine.
Printr-un relief carstic, marcat insa de retragerea ghetarului
Parca as fi aselenizat in peisajul acesta inuman. Stanci albe tasnesc la verticala. Uneori masive, alteori subtiri, uneori doar urme ale acestora. In fata ochii cauta poteca primitoare pe care am urcat dar nu se zareste nimic altceva decat stanci repetate la nesfarsit. Privirea cauta scapare in spate dar parca in urma mea s-a coborat un perete imens de piatra. Prizonier intr-un labirint natural unde nu numai ca trebuie sa gasesc drumul, unica iesire, ci mai trebuie sa mi-l si croiesc, sarind, catarand, descatarand. Curand apare si Radu deasupra mea si suntem doar 2 aratari printr-o lume aflata sub vraja nemiscarii. Locul asta asculta doar de timp, de ploi si de zapezi si de gravitatie ce mai poarta la vale urme din cetatea inexpugnabila.
Imi doresc poteca uniforma pe care sa calc, sa alerg, caci iata, noaptea ma haituieste si e drum lung pana jos in vale.
Radu ma ajunge din urma in dreptul cabanei Wiesberghaus si coboram practic pe acelasi traseu de urcare. Stiu poteca, stiu pietrele ude, frunzele uscate si radacinile si ma gandesc in cat timp o sa o cobor. Glasul spune 2 ore. Gandul spune 1 h si jumatate. Are 1400 m diferenta de nivel, si asta ar fi un timp rezonabil. Dar mai pot oare, mai stiu oare sa mai cobor asa cum o faceam in 2011 sau totul s-a aplatizat pe potecile din padurea berlineza?
Radu pleaca pornit pentru 1h 30 dar ne oprim amandoi cand ne intersectam in poteca cu o capra neagra din cale afara de curioasa cu care cautam cateva minute sa ne imprietenim. Apoi ma mai opresc sa iau apa de la izvorul de mai jos si abia apoi ma pun pe alergat deruland in memorie reperele de pe urcare si remarcand alte lucruri noi.
Gasesc ca nu e deloc plictisitor sa urci si sa cobori pe aceeasi parte, ci din contra, abia atunci traseul e cu adevarat complet. In plus coborarile in alergare sunt interesante. Pe de-o parte nu ai timp si inclinatie sa observi pe indelete peisajul de ansamblu, sa savurezi punctele de belvedere etc. Pe de alta parte observi detalii noi si e incredibil cat proceseaza creierul in acelasi timp. Timpi, planuri, repere, stanci, radacini ce trebuie sarite, hidratare, bete ce trebuie puse corect, talpa ce uneori calca gresit si totul trebuie corectat intr-o fractiune de secunda.
Ajung la forestier mai repede decat am crezut, fiind sigura ca m-am ratacit, apoi vin scurtaturile si apoi forestierul si asfaltul final. Aici trag, aici o sa aflu daca imi ajung sau nu minutele ramase din cele 90. Cu ambele casti in urechi, doar picioarele trebuie sa mearga. Gandul trebuie sa stea departe de ceas asa ca il las sa plece cu muzica cu tot.
Radu urca putin cu masina inaintea mea si uite asa nu o sa stiu niciodata daca alea 90 de minute imi ajungeau sau nu, dar a fost o coborare pe cinste, alergata de planurile si gandurile mele, evadata in muzica si haituita de noapte. Toate in acelasi timp.

Tura a fost lunga, noi suntem obositi si murdari, asa ca mergem sa facem baie la lac. Cum ma simt naclaita pana in gat, nu e nevoie de multa munca de convingere din partea lui Radu si ma bag sub un dus cu apa rece pus acolo la strand pentru uzul public din timpul verii. Milioane de stropi puverizati de dus mi se lovesc de trupul ce pastreaza inca in el caldura efortului. Goi, sub puterea noptii, ne curatam de ce a fost si ne pregatim pentru ce va sa vina.
Si ce va sa vina suna foarte bine: haine calde, ceai cald, strudel cu branza//bere pentru baieti si un loc de cort in aer liber pe malul lacului. Pentru ca e interzis atat sa campezi cat si sa pui cortul pe malul lacului, facem bivuac. Boschetareala sau romantism, uneori e greu sa faci diferenta.
Locul de bivuac
Dupa vorba "cine se scoala de dimineata departe ajunge", facem si noi ochi pe la 7 si jumatate. Avantajul dormitului sub cerul liber este ca usor usor bioritmul tau se schimba si ajungi sa functionezi dupa orele de lumina si de intuneric. Cand lumina iti bate la portile pleoapelor nu o poti mintii tragand draperia asa cum faci acasa, asa ca o lasi sa te scoale incet. Te intinzi, mirosi racoarea diminetii, te ridici in capul oaselor si privesti lacul in care se oglindesc pentru a treia zi consecutiv muntii... si somnul e dus. Azi ne sculam de dimineata langa Hallstatt si ne vom culca tarziu in noapte, 800 de kilometrii mai la nord. Dar nu plecam asa degraba.


Hallsttater See- dis de dimineata
Mai intai profitam de orele diminetii, orele acelea despre care spuneam intr-un blog anterior ca sunt ideale pentru a vizita un oras si plecam spre Hallstatt. La ora 8 nu misca nici tipenie de turist. Toti sunt inca in pat sau cei mai vrednici la micul-dejun. Autocarele cu asiatici sunt si ele pe drum si pasii tai rasuna plin pe stradutele mai mult verticale decat orizontale. Cum oraselul e mult prea frumos pentru a asterne doar cateva randuri, cum din multitudinea de fotografii facute de Radu nu stiu ce sa aleg mai intai, m-am hotarat sa ii fac si lui loc in categoria noua de pe blog "Povesti cu orase sau orase de poveste" si sa exploram impreuna si pe indelete sufletul acestui mic satuc inclus in patrimoniul UNESCO. Gasiti postarea aferenta aici.
Doar o bucatica din Hallstatt caci continuarea va veni intr-un post ulterior
Pe la 9 si jumatate cand strazile incep sa se anime, noi ne departam de agitatie si revenim in mica si linistita localitate Obertraun, unde Radu imi prezinta planul zilei de azi. Imi arata un varf de deasupra lacului pe post de destinatia zilei. Indicatorul ne spune 3 h pana la cabana de la 1600 m alitudine. Stiu eu ca orele astora sunt mai scurte decat orele noastre de pe tablitele indicatoare si desi as vrea sa scot la jumate, febra muscalara de ieri, punctele de belvedere si momentele inerente de pauza nu ma lasa.

Urcarea e hotarata de la un cap la altul. Radu se ambitioneaza sa alerge pe anumite portiuni, eu ma abitionez doar sa urc, constant, fara ruperi de ritm caci simt ca panta nu o sa se domoleasca prea usor.  Poteca seama cu cea de pe Jepii Mici doar ca e integral prin padure si nu are lanturi, avand astfel o inclinatie ceva mai constanta. Cum spuneam momentele de efort sunt intrerupte de frumoase puncte de belvedere si de momente de mirare caci de la un punct incolo, parca nu as mai fi in Austria, ci in Crai si as urca spre Ascunsa. Poteca seamana intocmai (doar ca e ceva mai larga), acelasi calcar alb ne insoteste, aceeasi inclinatie a pantelor, primele zade si padurea ce se rareste si ne scoate in dreptul unei cabanute ascunsa intre jnepeni, ce acum e inchisa. 

Cabana se numeste Sarsteinhutte (1638 m)
Poate pentru ca weekendul s-a terminat deja, poate pentru ca sezonul de vara s-a incheiat si el, locurile sunt pustii si incercam un sentiment de posesie. Clipa e in orice caz a noastra si clipa inseamna un poster viu al muntilor din jur. Valuri de munti ce se nasc parca unul din altul, pana intr-acolo unde ochiul nu mai distinge daca forma serpuita e munte sau nor. Creste curajoase, pereti verticali, gheata vesnica, locuri prin care am fost cu o zi inainte si locuri ce ne asteapta sa revenim cu o alta ocazie.
Poate o sa revenim, poate o sa mergem mai departe, planuri si idei sunt din plin si ele se contopesc undeva in seninul imaginatiei si a gandului liber asa cum muntii din fata noastra se contopesc cu cerul.

Piticul numit coborare revine. Nu exista indicator turistic cu timpul de coborare. Eu aproximez la 2 h la pas si ca atare imi propun 1 h in alergare. E un plan ambitios caci poteca nu e chiar pe gustul meu, iesindu-mi mai mult o topaiala de pe un prag pe altul. La inceput coapsele protesteaza de la febra musclara dar se incalzesc repede si isi dau drumul. Apoi nu mai retin decat concentrarea. Sunt focusata la maxim pe ceea ce fac caci nu e loc de gresit si un pas stramb poate sa insemne stat pe tusa la MPC. Imi fixez timpi intermediari in functie de punctele pe care le cunosc, timpi alesi din mers, avand darul sa ma motiveze, sa imi arat mie insami ca pot, ca nu am uitat, ca rugina se scutura usor cand e doar in strat subtire si ca mie imi place la munte. O sa folosesc timpul asta pentru a vedea munti noi, dar o sa ma intorc mereu cu gandul acasa, pana cand gand si fapta se vor contopi, pana cand voi alerga din nou in Carpati sau pana cand le voi arata si altora ce inseamna muntele si padurile ce au fost dintotdeauna virgine.

Cu asemenea ganduri ajung la masina multumita si incheiem astfel un weekend minunat ce a avut de toate: locuri noi, oameni frumosi, ture facute cu inima, boschetareala sau romantism, prieteni, viitor, transpiratie si inspiratie.

Si nici o urma de tristete nu imi intuneca privirea caci urmeaza si alte povesti, si alte calatorii in care ii vom arata campiei Berlineze, chiar si cu pretul orelor de condus, ca pasiunea noastra e mai arzatoare si tasneste mereu la verticala neputand fi aplatizata, umbrita de padurile nesfarsite sau innecata in lacurile din jurul marelui oras.

"Passion, it lies in all of us, sleeping… waiting… and though unwanted… unbidden… it will stir… open its jaws and howl. It speaks to us… guides us… passion rules us all, and we obey. What other choice do we have? Passion is the source of our finest moments. The joy of love… the clarity of hatred… and the ecstasy of grief. It hurts sometimes more than we can bear. If we could live without passion maybe we’d know some kind of peace… but we would be hollow… Empty rooms shuttered and dank. Without passion we’d be truly dead.” Joss Whedon,"


Foto- Radu

3 comentarii:

  1. Am simtit nevoia sa scriu: "ca-n vremurile bune!" :) si parca le-am inclus pe toate mai putin finalul pasionant ce-ti apartine si pe care il impartasesc cu multa bucurie.

    p.s. foarte faine si restul fotografiilor din album, iar muntii sunt pe masura desi sa stii ca i-am admirat si pe cei din celelalte postari ale ultimelor doua luni semn ca daca e vreun munte in campia berlineza, vreun deal cu iz de munte, atunci cu siguranta l-ati gasit :)


    RăspundețiȘtergere
  2. Da, a fost un weekend ce a adus cu el inspiratia. Si ai dreptate, nu e picior de delusor pe o raza de 300 km de Berlin pe care sa nu il avem in vedere, ba dupa cum vezi ne extindem aria de acoperire :).

    RăspundețiȘtergere