Postul de 2 luni si jumatate s-a incheiat in sfarsit, vinerea trecuta, cand o doamna draguta de la biblioteca Clubului Alpin German (filiala Berlin) mi-a pus in brate cartile cerute: Wilder Kaiser si Dachstein. M-am uitat prin ambele ghiduri de catarare, am ramas vrajita de fotografiile cu pereti de sute de metri, cu linii clare, stanca curata si schite bine facute si cum nu stiam ce sa aleg, am intrebat cu jumatate de gura daca le pot lua pe amandoua. Mi s-a spus ca da si mi-a dat termen de retur o luna de zile, asa ca ma grabesc spre iesire ca sa nu se razgandeasca.
Mergem la munte, nu stiu exact unde dar sigur la catarat, prea imi fac cu ochii schitele si imaginile din carti. Cand ajung acasa ma lamureste Radu- mergem in Dachstein. Habar nu am unde vine asta pe harta Austriei insa ceea ce imi spune Radu suna bine: treking, alergare, catarare, via ferrata, ghetar, Hallstat, un orasel aflat in patrimoniul Unesco si 3 Hoinari.
Hallstatt ai zis? Abia acum incep sa ma localizez pe harta si imi apar in minte
o serie de articole recent citite pe
lumeamare.ro, tocmai despre Hallstatt. Gand la gand cu bucurie!
Hoinari ai mai zis? Excelent! In sfarsit fete cunoscute cu care sa mai schimbi o vorba, de la care sa mai auzi niste povesti.
Pacat ca intre Berlin si Dachstein se interpun 800 kilometrii. Ingredientele condusului noaptea vor ramane mereu aceleasi: drumuri drepte, marcaje albe, lumini, faruri, viteza constanta. In lunile ce vor urma vom strabate probabil de mai multe ori Germania de la nord la sud si nu cred sa vedem prea mult in jur caci noaptea se asterne devreme si e tare lunga.
Oricat ne straduim, stilul nostru de sofat batraneste nu ne lasa sa ajungem la celalalt capat al tarii, astfel incat ne oprim pe undeva inainte de Munnich pentru somn si scaunul de la Logan devine cel mai confortabil pat. Cum si Hoinarii vin tocmai din Romania, nici ei nu se anunta prea matinali, nici noi nu ne grabim caci prognoza ce anunta ploaie de dimineata, s-a si adeverit. In plus, dupa ce trecem de Salzburg, drumul gasit de GPS e chiar frumos si lacurile se insira unele dupa altele, iar muntii parca fac intrecere: eu sunt mai mare, eu sunt mai frumos, eu sunt mai stancos, alege-ma pe mine, pe mine, pe mine...
Ei, dar stati dragilor ca e timp pentru fiecare dintre voi. Momentan, avem intalnire acolo pe malul lacului Hallstaetter See.
Il admir si nu imi vine sa cred ca asta e lac. Cred ca la mijloc e o vraja caci ceea ce vad pare o acuarela desenata pe un glob de sticla. Nicio miscare, niciun val, absolut nimic nu tublura suprafata perfecta. O culoare fara cusur, fara reflexe albastre sau verzui, doar apa densa si probabil adanca, in care se varsa muntii sau din care izbucnesc la verticala varfuri. Cine mai stie ce a fost mai intai, apa sau piatra?
Lacul e strans ca intr-o menghina in aceasta caldare si oriunde ne rotim privirile se inalta munti. Potecile lor ne sunt straine, pasul nostru nu cunoaste calcarul ori grohotisul de aici, dar sufletul ne este acasa si gandul ne e aventura. Hoinarii au fost inspirati si au si
harta, asa ca Radu dupa ce consulta un panou turistic si defineste un target, arunca o privire pe harta, stie deja unde incepe traseul si ne pune pe toti in miscare. Cum vrem sa tratam oboseala, rutina si anchilozarea sofatului cu ceva miscare, nu suntem porniti pe fapte de vitejie si gura merge cel putin la fel de bine ca picioarele, asa ca Ana saraca nu mai are loc de noi si alege sa stea cuminte si sa se faca mica, mica sub paturica. Stie ea ca se va razbuna mai tarziu intre 4 ochi cu Elena.
 |
| Hoinarii, de acum in formatie completa de 3 |
Urcam pe o poteca ocolitoare spre statia intermediara a telecabinei, mergem cot la cot cu inserarea si cu ceata si razbim abia pana la 1500 m altitudine. Aici gasim ceva cabanute, acum inchise, gasim un inscris din care reiese ca partia de fata are 11 km lungime si ca ar fi cea mai lunga partie din Austria (asupra acestui fapt trebuie sa ne mai documentam) si Hoinarii, acum parinti responsabili, fac cale intoarsa caci noaptea vine cu pasi repezi. Eu si Radu mai alergam putin in sus si apoi ne intoarcem si noi, coborand cea mai mare parte a drumului pe sau pe langa partie si ne reintalnim cu totii abia aproape de masini, pe asfalt. Incheiem ziua la caldura, savurand una sau mai multe beri ce ne trimit repede la culcare.
Pentru duminica avem planuri mari. Vrem sa vedem cum arata cu adevarat muntii astia, pentru ca ieri nu am avut timp decat sa le batem la usa. Stim padurea, dar vrem sa ajungem la stanca si de ce nu, poate chiar la zapada. Si totul se aliniaza, soarele ne face cadou o zi aproape varatica dar pastreaza pentru noi cerul azuriu de toamna la care asorteaza primele frunze galbene. Noi urcam usurel din Hallstatt, initial pe un drum forestier si apoi pe o poteca ce serupuieste indelung, caci intre noi si cabana de la 1884 m altitudine, e o respectabila diferenta de nivel de 1400 m.
 |
Traseul nostru: Hallstat- Wiesberghaus-Simonyhutte-
Hoher Trog-Wiesberghaus-Hallstat |
Si astazi ne bucuram de munte in 5, dar Ana a inceput sa ne invete jocul si din cand in cand isi cere drepturile... Atentie, afectiune, libertate de miscare, umbra, mancarica buna, scutec curat. Ce numai noi sa avem pretentii de la ea sa stea cuminte? Trebuie sa dea si mami si tati ceva la schimb.
Drumul pana la Wiesberghaus (1884 m) se desfasoara mare parte prin padure si abia putin inainte de cabana se mai deschid putin perspectivele.
 |
| Deasupra funicularului cu care erau transportate alimentele la cabana |
