Berliner Unterwelten

19 martie 2013

Ce face montaniardul cand e vreme rea afara ? Se intreaba de ce nu s-a apucat si de speologie si se multumeste cu o vizita la salina si un fotbal incins in gasca mare intre peretii de sare. Si cand nici salina si nici gasca mare nu sunt la Berlin? Pai pastram ideea cu a cobori in subteran si valorificam un pont al unor prieteni ce ne-au vorbit despre o organizatie numita Berliner Unterwelten (cu alte cuvinte, « lumile de sub Berlin/lumile din subteranul Berlinului » ). Oamenii nu au nicio salina in exploatare, ci tot felul de buncare, tunele sau adaposturi ramase martori ai istoriei zbuciumate ce a marcat Berlinul ultimilor 100 de ani, si ofera mai multe tururi ghidate in diverse limbi straine.

La prima vizita (Turul 3) am avut pe lista buncare ce au functionat in timpul Razboiului Rece. Doua la numar, dintr-un total variabil de asemenea adaposturi, ce se intinde pe o plaja cuprinsa intre 100 si 600, imprastiate in tot orasul. Unele provin din vremea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, altele au fost construite in timpul Razboiului Rece, unele au ramas inca marturie a unei perioade agitate, altele si-au gasit linistea sub ape, fiind inundate (intentionat sau nu).

Ghidul nostru pleaca hotarat inainte si noua nu ne ramane decat sa ne tinem dupa ea (caci este o ea). Traversam pe un pod sinele metroului de suprafata si ne oprim in fata unei banale usi verzi ce deschide in fata noastra (si sub noi) o alta lume-un buncar ramas marturie din 1940 toamna si transformat in 1980 in adapost anti-atomic civil. Denumirea e pompoasa pentru ce stia sa faca acest adapost si pentru facilitatile si siguranta pe care le oferea. Nici urma din planificarea riguroasa specifica nemtilor. Vorbim aici de o locatie gandita pentru adapost in fata bombardamentelor Aliatilor, cu pereti mult prea subtiri (120 cm) fata de standardele unui buncar anti-atomic. De fapt nici la un bombardament mai serios nu ar fi rezistat. Adapostul a fost folosit ca depozit dupa razboi si repus in functiune cu o mana de var si un ventilator fara moarte ramas din Primul Razboi Mondial, pentru a fi folosit la nevoie, in timpul Razboiului Rece. 

Cifrele sunt insa si mari (capacitate totala 1318 oameni) si mici (dar doar pentru 48 ore), depinde cum le privesti. Plafonul de 48 de ore era dictat de sistemul de ventilatie pe baza de carbune activ, care nu facea fata un timp mai indelungat. In rest, nu existau nicun fel de alte facilitati (generator independent, sursa de alimentare cu apa etc). Aveau deci sa fie 48 de ore destul de lungi pentru oamenii ce si-ar fi gasit adapost pe coridoarele si in camerele goale dar incurcate precum un labirint.

Si nici treaba cu gasitul adapostului nu era simpla. De-a lungul Razboiului Rece s-au construit atat in Berlinul de Vest cat si in cel de Est (insa predominant in vest) adaposturi pentru populatia civila. Acestea erau gandite sa asigure o OARECARE protectie pentru 4% din populatia orasului, iar locatiile lor erau in general cunoscute in cadrul insititutiilor publice (scoli, administratie, spitale), insa buncarele erau inchise. Si acum imaginati-va scenariul de cosmar, care a fost total ignorat cand au pus toate buncarele acestea pe harta: Rusia ataca o tara din Europa (daca e vizat direct Berlinul nu mai ajunge nimeni in buncar). Se da alarma si cei care stiu unde se afla buncarele fug ca potarnichile si se inghesuie in fata intrarii, asteptandu-l pe omul cu cheia. Vine omul, daca vine, deschide usa, se imbulzesc toti inauntru, multi putini ca nu sta nimeni sa numere. Cateva ore mai tarziu pica curentul si moare sistemul de ventilatie asa ca doi barbati vanjosi si cu ceva spirit tehnic pornesc ventilatorul manual…Avem din nou aer! Nimeni nu se ingrijeste de cei de dinautru, ci se merge pe principiul raportului de meserii si probabilitatilor: vor fi printre cei adapostiti si oameni cu formare tehnica si medici sau asistente si un preot (de orice confesiune ar fi el) si poate si unul-doi politisti…Poate...

Am zabovit aici 20 de minute si locurile pareau sa spuna ca sunt facute doar de dragul statisticilor. Sau poate asta se datoreza faptului ca in 1970, cand adapostul a fost convertit de la depozit la adapost anti-atomic, aceasta zona era administrata de francezi?

O statie de metrou distanta, pasajul pietonal de acces in subteran ascunde multe secrete. Aici a fost construit intre 1973 si 1977 un buncar modern. Dieferentele fata de locatia precedenta sunt graitoare si se reflecta si in costurile investitiei (7.1 milioane de marci) :

- 3339 de persoane urmau sa poate fi adapostite aici timp de 2 saptamani ;

- Accesul inital se facea aleator (cei care permiteau accesul nu puteau vedea personele ci doar le numarau)

- Fiecare persoana trecea printr-un proces de decontaminare sub dusuri amplasate la intrare

- Buncarul avea angajati permanenti, instruiti pentru a mentine toate facilitatile in functiune (avea toalete, bucatarie, dormitoare, infimerie si un fel de camera a masinilor cu generatoare, pompe, doua puturi de adancime (110 m) pentru alimentarea cu apa necontaminata si toate celelalte necesare functionarii)

- Buncarul se inchidea ermetic din toate partile, cu usi masive de otel, la exterior fiind chiar zidit un perete de caramida (materialele necesare se gaseau mereu pregatite in niste spatii speciale mascate de panouri)

- Era un spatiu polivalent. Peronul statiei de metrou (folosita in viata de zi cu zi) era cuprins in buncar, 2 garnituri aveau sa traga la peron izoland practic locul si furnizand un spatiu suplimentar pentru refugiati.

- Se ofereau 3 mese pe zi, bazate in special pe fasole (proteine)

- Se dormea in 3 schimburi in paturi de campanie suprapuse pe 4 etaje.

Imaginea faurita nu era nici pe departea una idilica, insa lucrurile pareau mult mai bine puse la punct si mai organizate, iar aici chiar parea sa existe un plan, desi presupunea si o oarecare doza de noroc…Dar unde nu e nevoie de un dram de noroc?

In prezent adapostul este inca administrat de regia de transport din Berlin care il pastreaza ca solutie de rezerva in caz de dezastru.

10 noiembrie 2013

November has tied me
To an old dead tree
Get word to April
To rescue me
(Tom Waits)

7 luni mai tarziu, a trecut primvara, a trecut si vara, toamna ea insasi e pe sfarsite, si noi nu mai avem chef sa ne mai mintim cu ture "la munte". Asa ca, intre patru pereti, profitand de caldura, asteptam sa treaca saptamanile si sa ajungem in Carpati. Macar, daca tot e sa suferim de frig, sa o facem pe schiuri, la un refugiu, sau pe o creasta la apus. Cum sub pamant nu e chiar asa frig, am revenit intr-un tur al celor de la Berliner Unterwelten. De data asta am ales o poveste cu tunele. Cu tunelele acelea ce duceau dintr-un Berlin...in celalalt Berlin.

Niemand hat die Absicht, eine Mauer zu errichten. (Walter Ulbricht, 15.06.1961)/ In traducere aproximativa: Nimeni nu are intentia sa ridice un zid.

Cu toate acestea, doua luni mai tarziu soldatii intindeau role intregi de sarma ghimpata, iar zidarii civili puneau caramida dupa caramida, lucrand sub amenintarea focului. In cateva zile orasul purta o cicatrice imensa, pe cat de lunga, pe atat de adanca, pentru ca zidul nu numai ca perturba viata de zi cu zi a oamenilor, care dintr-o data nu mai puteau merge la locul de munca, la scoala sau la facultate, dar separa familii prinse de-o parte si de alta a baricadei, fara voia lor. Daca pana la ridicarea zidului era relativ usor sa parasesti Germania de Est, via Berlin (dovada cele 3 milioane de persoane care au facut acest lucru), dupa 13 august 1961, acest lucru a devenit APROAPE imposibil. Spun aproape pentru ca au continuat sa existe oameni care au incercat sa fuga, folosind diverse metode: tunelele de metrou, sistemul de canalizare si in final, via tunele sapate pe sub zidul mult prea bine pazit pentru a incerca o fuga pe la suprafata.

In mod logic, imediat ce a devenit imposibila trecerea din Berlinul de Est, in cel de Vest, oamenii ingeniosi au cautat metode la indemana, metroul fiind una dintre ele. Asta deoarece dupa razboi, desi cam toata infrastructura a fost separata intre Germania de Vest si DDR. tunelele si sinele de metrou au ramas la comun. La marea masa a impartelii, rusii au jucat bine, si pentru ca ei au intrat primii in Berlin, au luat tot centrul orasului, ceea ce a facut ca granita sa nu fie o linie dreapta, ci destul de serpuita, ba mai mult, chiar in mijloc ea prezinta un apendice socialist, ce intra destul de mult in Berlinul democrat. 

Granita dintre Berlinul de Est si Berlinul de Vest (inclusiv "apendicele" de care spuneam mai sus)
(sursa wikipedia)

Astfel s-a ajuns la situatia de a exista doua linii de metrou ce plecau din Berlinul de Vest, tranzitau Berlinul de Est si reveneau in Berlinul de Vest. Pentru a mentine traficul neschimbat, Berlinul de Vest  vira sume importante catre DDR (20 de milioane de marci germane/an), pentru a permite tranzitarea acelui apendice. Toate statille de metrou din acea zona au fost inchise, ele devenind statii fantoma pentru ca trenurile treceau pe acolo cu viteza incetinita, dar nu opreau. Totusi, cand si cand, existau oameni ce intrau in galerille de la metrou prin est, ajungeau in aceste statii fantoma si unii conductori opreau garniturile pentru a-i lua la bord, spre libertate. Totusi starea aceasta de fapt nu a tinut mult si DDR-ul s-a asigurat ca accesul in galeriile subterane sa devina imposibil, instaland tot felul de bariere si capcane, senzori, microfoane etc.

In paralel, o alta cale de fuga a fost sistemul de canalizare. Se foloseau in principiu traiectorii cat mai drepte si cat mai clare posibil, pentru ca nu puteai sa ii explici unui om, si asa suspicios si inspaimantat, ca trebuie sa mearga 300 metri inainte, apoi sa faca dreapta, mai merge 150 metri si ajunge intr-o mica rotonda de unde trebuie sa ia al treilea tunel, sa numere 50 de pasi si sa faca stanga, apoi dreapta, iara dreapta, iarasi rotonda...Ma rog, ati inteles unde vreau sa ajung. Pentru o scurta perioada de timp a existat o retea de intermediere, destul de bine pusa la punct si ce a functionat cu ceva succes, reusind sa duca oamenii dintr-o parte in alta. Pentru a fi insa clar, aceste operatiuni se efectuau insa in baza unor liste, pe baza unor relatii, si nu insemna ca oricine putea ridica un capac de canal din est, sa intre in canal si sa iasa in Berlinul de Vest. Si aceasta epopee a luat repede sfarsit, odata ce securitatea a inceput sa instaleze grilaje, sa monteze sisteme prin care sa se dea alarma atunci cand acele grilaje erau fortate si nenumarate alte masuri care sa impedice fugarii.

Insa, de departe, cele mai interesante sunt tunelele sapate de Berlinezi (atat de cei din est cat si de cei din vest), ramase in final cam ultima solutie de a incerca o fuga dintr-o parte in alta, dintr-o tara in alta, dintr-un sistem in altul.  Trebuie spus din capul locului, ca a sapa sau a construi in Berlin nu este treaba usoara, avand in vedere faptul ca solul este nisipos si panza freatica foarte sus. Totusi, aceste impedimente nu i-au impedicat pe nemti sa isi incerce norocul, si desi multe tunele sunt de suprafata, exista si exceptii (unul sapat la 12 metri adancime). In egala masura, cu ocazia acestui tur am aflat ca marea majoritate a tunelelor a fost construite dinspre vest spre est (deci de locuitorii din Berlinul de Vest), fapt ce este logic, pentru ca este mult mai usor sa faci asa ceva intr-un loc unde nu trebuie sa te ascunzi de nimeni, unde se doreste ca proiectul sa fie o reusita, unde acel proiect este sustinut de autoritati. Pentru ca da, vesticii (inclusiv Agentiile Secrete de peste ocean) contribuiau cu bani, sau chiar finantau aceste proiecte si nu din gratitudine sau solidaritate, ci din interes. Odata ce tunelul reusea, existau liste clare de oameni ce trebuiau trecuti dintr-o parte in alta, cei direct implicati in constructia tunelului si rudele lor, fiind doar un procent oarecare. Existau situatii foarte comice in care se intampla ca lucratorii la tunel sa atinga si sa sparga cate o conducta de apa, iar daca acest lucru se intampla in vest, autoritatile opreau apa in zona cateva zile pana cand se remedia defectiunea. Daca se intampla asta in est, atunci se proceda in felul urmator:

Constructia tunelului incepea in vest, iesirea urmand sa fie in est. Se incepea la o oarecare adancime si se mergea drept cativa zeci de metri, dupa care, odata ce se ajungea pe sub zid, tunelul incepea usor sa urce, formand o rampa prelunga pana la iesire. Pe de-o parte pentru ca evacuarea nisipului/pietrisului/pamantului erau mai usor de facut, iar pe de alta parte, daca se spargea o teava de apa, apa se scurgea in zona plata (aflata in vest), de unde se putea pompa la suprafata cu usurinta.

Pe langa aceste proiecte planuite cu minutiozitate si derulate in general in zona "fierbinte" din centru, au existat si proiecte individuale, in general desfasurate la periferie si in zonele in care vigilenta paznicilor era mai mica, unele dintre ele reusind chiar foarte bine.

Cum pe perioada turului nu se pot face fotografii, singura sursa de imagini este biletul de intrare

Desi cifrele difera de la o sursa la alta, voi prelua datele furnizate chiar de Berliner Unterwelten, fiind relevante ca ordin de marime. In total, intre 1961 si 1982 s-au construit in Berlin peste 70 de tunele, prin ele fugind peste 300 de oameni. In acest numar aici sunt incluse cele 100% reusite (finalizate si utilizate pentru fuga),  cele finalizate dar deconspirate inainte de a fi folosite, cele deconspirate in timpul lucrarilor, precum si cele nefinalizate din diverse motive. Wikipedia furnizeaza pentru intervalul septembrie 1961-august 1973,  urmatoarele date:

• un total de 39 de tunele
• 30 de tunele sapate dinspre vest inspre est si implicit 9 tunele sapate in sens invers
• 17 tunele 100% reusite
• intre 254 si 314 persoane au fugit prin aceste tunele

Pe aceasta harta este marcata si amplasarea fiecarui tunel.

Tunelele sunt de regula denumite Tunelul 28, Tunelul 29, Tunelul 57, cifra neindicand ordinea in care au fost construite, ci numarul de persoane care au fugit pe acolo. Cele trei tunele enumerate mai sus sunt acoperite in turul celor de la Berliner Unterwelten.

Tunelul 28 a fost construit in partea de nord a orasului, unde paza era mai slaba si a fost construit la nivel individual, de familia Becker (mama si doi fii).

Tunelul 29 pe de alta parte, a fost construit in zona fierbinte a Berlinului (respectiv in Bernauer Strasse). La acest proiect au lucrat trei studenti (doi italieni din Berlinul de Vest) si un german din Berlinul de Est (acolo unde urma sa iasa tunelul si pe unde urmau sa intre fugarii). Acestia au mai fost ajutati de inca aproximativ 30 de persoane pentru ca tunelul a fost destul de lung (aproximativ 135 de metri). In doua zile (14 si 15 septembrie 1962) 29 de persoane au fugit prin acest tunel, ce nu a lasat in urma nicio paguba colaterala, nicio persoana arestata ori denuntata. Tunelul 29 a mai stabilit un precedent, fiind finantat de italieni si de o televiziune americana, ce a si filmat lucrarile cu scop documentar/comercial.

Tunelul 57 a fost un tunel al superlativelor, fiind cel mai lung (145 de metri), cel mai adanc (12 metri) si cel mai scump. In egala masura el a facilitat si fuga a 57 de persoane, provocand si moartea unui granicer, impuscat de proprii sai compatrioti.

Doua tablite dedicate tunelurilor 29 si 57 (sursa wikipedia)

Mai jos o traducere aproximativa:

In pivnita acestei case se finaliza/iesea un tunel construit din Berlinul de Vest (spre cel de est, n.a.), lung de 135 de metri, prin care in 14 si 15 septembrie 1962, 29 de oameni au reusit sa fuga in vest. Acest tunel a fost sapat de barbati curajosi, ce au ales acest drum periculos pentru a putea sa isi stranga din nou in brate sotiile, copii, rudele si prietenii. Astfel el a devenit cunoscut sub numele de Tunelul 29. In zona Bernauer Strasse au fost incepute cel putin 12 tuneluri, dintre care doar trei s-au finalizat cu succes. Celelealte proiecte au esuat prin tradare/au fost deconspirate, inainte de a fi finalizate. Toate aceste tunele fac dovada deznadejdii oamenilor pricinuita de construirea Zidului Berlinului si a dorintei lor de a-si croi un drum spre libertate, dincolo de aceasta granita ce dispretuieste Omul.

In curtea acestei case se finaliza/iesea un tunel construit din Berlinul de Vest (spre cel de est n.a.), lung de 145 de metri, prin care 57 de barbati, femei si copii au reusit sa fuga in vest, in noptile de 3 si 4 octombrie 1964. Dupa ce actiunea a fost deconspirata/tradata la Ministerul de Securitate al DDR, s-a ajuns la un schimb de focuri (in curte), intre graniceri si fugari. Ca urmare a acetui eveniment, suboftierul de graniceri Egon Schultz (nascut in 4 ianuarie 1943) a decedat in data de 5 octombrie 1964. Egon Schultz a fost idealizat de catre autoritati in perioada DDRului, fiind zugravit ca erou national. Cei care i-au ajutat pe fugari au fost considerati agenti secreti si ucigasi. Abia dupa caderea Zidului Berlinului s-a facut public faptul ca gloantele mortale au fost trase de catre un camarad de arme (un granicer est-german). Acest "detaliu" a fost stiut de DDR inca de la inceput.

Asa cum am mai spus poate si in alte randuri, Berlinul este o istorie vie. Nu il consider un oras interesant de vizitat, pentru ca intr-o vizita de cateva zile nu poti intra foarte adanc in istoria atat de zbuciumata a ultimilor 100 de ani si nu poti intelege ce a insemnat viata pentru berlinezi in tot acest timp. Dar ma gandesc doar ca o persoana de varsta bunicii mele si-a trait tineretea in perioada national-socialismului, a luptat pe frontul de acasa, al supravietuirii familiei si al vietii grele de zi cu zi in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, nu a apucat bine sa isi revina odata cu terminarea razboiului ca Berlinul s-a trezit impartit in doua, cu reguli diferite ce se schimbau de la o zi la alta, valute diferite, sisteme diferite, intre frati si surori a vazut ridicandu-se un zid de beton de 3 metri inaltime, si-a pierdut orice speranta traind in Berlinul de Est , cand cel mai "la vest" loc in care putea ajunge era exact locul in care locuia, a trait euforia daramarii zidului si agonizanta revenire a fostei Germanii de Est, ce nu s-a produs nici astazi, in ciuda fratelui sau mai mare ce o trage cu putere dupa el.