Intalnirea cu Sultanu

La doar o zi dupa tura pe Valea Fiarelor, Cristi imi spune ca a descoperit pe blogul lui Marius Dumitrelu ceva si mai interesant: urcarea de la Sultanu. In legendele ciclistice se spune ca ar fi existat odata un indicator de 30% pe aici. Si probabil nu sunt doar legende, caci am vazut si eu asemena poze. Din ce am citit pe bloguri, de departe, cea mai savuroasa descriere a fost urmatoarea:

Trece partea mai usoara a traseului (desi e impropriu spus “usoara”, mai degraba ar merge “mai putin dificila”). Nu sunt nici la jumate si am gand de suicid, vreau sa renunt. Dar nu am cum, sus ma asteapta izbavirea. Si incepe chinul! Aaaa, pardon. Incepe calvarul, chinul era in toi. Pare ca ma urc pe pereti, asa de abrupt e drumul. Iti trebuie o minte de otel ca sa inaintezi, nu doar picioarele conteaza. Creierul abia reuseste sa transmita ordinele corecte catre picioare, o ameteala ciudata se instaleaza sub casca. Ma dor tamplele, timpanele sunt 2 tobe turbate, inima danseaza pe house/rave, sare din piept, parca e tampita. Si pedalele se tot invart, altitudinea creste incet, dar constant. Privirea nu se ridica de pe roata fata, parca mi-e frica sa privesc la ceea ce e mai in fata de 2 metri de mine. Mintea transmite semnale ciudate, distanta se injumatateste, dar parca nu ma pot bucura, stiu ca mai am de luptat. Peretele se surpa sub pedalele transformate in ciocane pneumatice care bat ritmic, fara pauza. Orice ezitare mentala te arunca intr-un abis de unde nu poti iesi invingator. Nu am loc de ganduri, viteza e prea mica pentru a putea scapa de ele. Lupt cu mine, lupt cu oboseala, genunchii ma dor de mor, dar continui.[...] Aici e partea cea mai dificila, am aruncat un ochi spre varf si l-am vazut pe Domnu’, e curios daca oaia lui ratacita va gasi calea spre lumina.(Blog' lu' Manusco)

Cu asemenea reclama am pus tura la Sultanul in lista scurta de ture de facut pana se duce zapada de la munte, dar ocazia s-a ivit mai repede decat m-am asteptat. Cum ziua de 1 mai am sarbatorit-o la propriu prin munca, vineri am muncit normal, iar duminica se anunta ploaie cam peste tot la munte, singura zi ramasa din weekendul prelungit de 1 mai este sambata. Cam de miercuri ma apuc sa urmaresc prognoza, caci nu imi permiteam sa pierd si aceasta ultima strigare, dar pana la urma sansa imi surade, asa ca plec boiereste cu trenul de la Regiotrans, caci 7 ore pana la trenul de seara sunt suficiente pentru a dovedi cei 60 km ai turei. 

Drumul la dus trece tare repede in compania unui sud-coreean pe care l-am pescuit la casa de bilete a Regiotransului pe cand ducea un limbaj al surdo-mutilor cu oamenii de la case legat de un bilet pe ruta Sinaia- Brasov. Asa ca dupa ce lamurim situatia, luam biletul cu pricina de la CFR si ne asternem la drum. Cei 90 km pana la Campina trec repede prinsi in discutii despre Romania, Europa, Corea, granite si diferente culturale.

Tura debuteaza "in forta", cu mine pe peronul garii din Campina, reparand lantul cazut cand mi s-a rasturnat bicicleta in tren. Imi pun in "to do list" sa imi iau o lera de masurat lantul, caci prea mi-a cazut des lantul in ultimele doua ture, si o masuratoare facuta cu mainile mele care sa confirme verdictul baietilor din service m-ar linisti. Pana un alta, dupa ce ma fac pe maini ca un porc, cu lantul pus, o iau din loc traversand calea ferata si urcand usor in directia Breaza. Tura asta nu ma pot baza pe gps, asa ca sunt dotata cu o schita desenata aseara pe o foaie A4, cu niste screenshoturi din google maps puse pe Kindle si cu o limba destupata ca sa ii intreb pe oameni prin sate incotro trebuie sa o apuc. 

Prima confirmare o cer chiar cand se desparte din drumul principal drumul spre Adunati, caci in intersectie nu e niciun indicator si doar intuiesc ca pe aici trebuie sa o apuc. Prima urcare se scurge repede caci e scurta si eu debordez de energie acum la inceput de tura. 

In lipsa de alte subiecte, imi pozez bicicleta

Adunatii trece repede (ca doar sunt toti la gramada) si ma si vad in fata dealului de la Bezdead, deal pe care urc, si urc si nu se mai termina. Urcarile de 7-8% sunt intrerupte de un intermezzo mai lejer si uite asa, curba dupa curba se cata si dealul. Partea faina e ca e pustiu pe aici, nici om, nici masina nu imi tulbura urcarea. 

Evadand de pe asfalt

Ajungand in varful dealului (dubla 2)

Popas la capat de deal

Urmatoarea portiune e una de viteza caci urmeaza o coborare continua pana in Pucioasa. Din goana bicicletei nu pot insa sa nu remarc una alta. Pe de-o parte se pare ca in toata zona (caci e valabil pentru toate satele prin care am trecut) liliacul e un fel de aducator de noroc, caci nu cred ca e casa fara o tufa de liliac in curte. Si in general vorbim aici de superbe tufe de lilac alb sau mov batut. Apoi vin sporadicele, ironicele, neinspiratele ori cretinele mesaje pre-electorale pentru algerile euro- parlamentare. Europa in fiecare casa, cica. In care casa? In casele astea vechi, dar a caror frumusete se mai poate distinge inca, unele dintre ele parasite si cazute prada timpului sau in casele astea kitchoase aparute peste noapte in orice colt de tara? Europa nu e nici acolo si nici dincolo, si cu atat mai putin in zambetele photoshopate de pe afisele electorale.

Oare oamenii din coltul asta de sat, ce n-a vazut asfalt pana acum, au ei idee unde e Bruxelles-ul si ce se face acolo?
"Romania Puternica in Europa"

Cu cat ma apropii de Pucioasa traficul se intensifica, dar din fericire bifucatia spre Valea Lunga vine la timp si pot sa imi reinnod gandurile in liniste. Neavand gps sunt atenta la fiecare sat si la fiecare bifurcatie si ma opresc destul de des pentru a consulta harta. Pardon, schita. Pardon, mazgalitura mea. 

In loc de GPS

Un rau cu nume amuzant

Cum vremea e inca tanara, in Suvita ma despart de drumul spre Valea Lunga si pornesc spre Varfuri. Citisem in doua locuri despre urcarea spre Varfuri si mai descoperisem si un sat cu un nume fain: Merisor. Google maps zicea ca s-ar putea chiar face o bucla: Merisor, Varfuri, Carlanesti, dar desi in Merisor am gasit drumul cu pricina, acesta era la acest moment impracticabil. Desi incepuse promitator, promisiunea se cata la ultima casa si se transforma intr-un camp de noroi. Dupa ce explic cu greu ca nu sunt de-a locului si ca nu vreau sa ajung in Carlanesti la cineva anume, ci sunt doar in plimbare pe aici, trebuie  sa lamuresc si de ce caut drumuri laturalnice cand m-as butea duce bine-mersi pe drumul asfaltat (de pe care venisem). Pai cum ce caut? Aventura, ca doar am baut apa dupa Radu! Totusi sunt sigura ca poate sa fie aventura si fara noroiala maxima, asa ca iau din nou la urcat ce am coborat pana aici.

Revenita in Varfuri ma decid sa continui sa merg pe asfalt pana se cata urcarea si ajung pana la urma in varful Varfurilor. Aici iau o scurta pauza, manac ceva si ma amuz de mesajul atarnat de un fir de curent: "Atentie. Domnilor carutasi. Va rugam impiedicati roata din dreapta". Deci nu m-am spetit degeaba pe urcare, urmeaza o super coborare.  Si ma duc, si iar ma duc, numai si numai la vale, pana in drumul principal. Or fi urcarile grele pe tura asta, dar coborarile sunt proportional de frumoase. 

3 sate in 50 de metri

Continui pe drumul principal cale de inca vreo trei sate si ma opresc in Valea Lunga sa intreb de bifucatia cu Sultanu. Nu vreau sa ratez cumva tocmai urcarea pentru care am venit. Cu indicatiile primite nimeresc usor judeteanul cu pricina. Si iarasi se face liniste, dispar masinile, apar pajisti numai bune de pus cortul etc. Sunt o multime de locuri de cort prin zona asta prin care am mers azi, doar ca o tura cicloturistica in zona ar insemna un plus de greutate la urcari pentru ca mai trebuie sa mai tragi dupa tine la deal si apoximativ 10 kg de bagaj in coburi.

Traversez intregul sat si in mod neobisnuit incep sa simt fluturi in stomac. Ma tot uit in stanga si in dreapta sa vad unde m-ar putea scoate urcarea aia si mai ales unde ar putea incepe. Stiam din ce citisem pe net ca e chiar la sfarsitul satului, dar ultima casa se incapatana sa apara. Pana la urma nimeresc in niste campuri pe care se instalasera petrecaretii de ocazie de 1 mai si inca 2-3 pedale ma duc la inceputul urcarii. 

Primele curbe nu sunt deloc infricosatoare, dar fac pauza pentru a manca ceva, pentru a lua o gura de apa si pentru a-mi face strategia. Sa plec din prima pe pinion mare ca sa imi conserv energia, sau sa plec cu un pinion de mijloc ca sa am apoi ce schimba? Cate dileme existentiale pentru o singura urcare... Pana la urma merg dupa cum imi dicteaza inspiratia si voi adapta pe drum. In miezul problemei constant ca nu e nimic de speriat. Primii 700 m (lungime) merg bine, pe urmatorii stiam oricum ca o sa imi fie greu. Panta se inaspreste vazand cu ochii si cum nu mai pot urca drept, incep sa urc in zigzag ca la schi de tura. Strategia functioneaza, dar trebuie sa fiu atenta sa nu vina vreo masina cat sunt eu pe contrasens, mai ales ca vizibilitatea e 0 la ultimele 2-3 curbe si sa fac zigzag-ul la timp ca sa nu imi curm elanul in parapet. Pana la urma, cu mai putina transpiratie decat mi-am imaginat dovedesc si urcarea la Sultanu si poposesc cateva minute la un foisor asezat strategic.

Done!

As mai sta aici sa fac niste poze, mai ales ca traficul pe drum e aproape inexistent, dar constientizez curand ca sunt intr-o usoara criza de timp. Aproximez ca mai am vreo 10 km pana la gara si nu e asa de rau pentru cele 30 de minute ramase, dar asta doar daca ar fi in coborare. Ma sui din nou pe bicicleta si ma pun pe coborat, coborare superba, mai ales cand o faci pe pante de 20%.

Totusi pe cand ma dadeam eu la vale, am un flash-back cu profilul de pe Strava facut de Marius. Acolo mai aparea un "pic" pe la Provita de Jos si inca o urcare. Urcare ce imi strica evident toate planurile. Pe cand dadeam eu ca soricelul la pedale, castigand metru cu metru pe drumul in serpentine, mii de ganduri mi se perindau prin cap. Sa o las mai moale si sa ma consolez cu faptul ca pierd trenul? Vorba aia, mai am un alt tren peste o ora-o ora si jumatate, nu e ca si cum as dormi prin gara. Sa trag totusi, poate il prind? O mai fi mult din urcarea asta? Minutele astea nu se pot scurge mai incet? Pana la urma ma hotarasc sa trag, fie ce o fi. Ajung in varful dealului cu 7 minute inainte de a pleca trenul si dau drumul la viteza pe coborare, profitand de drumul liber si destul de larg. Campina se tot apropie de mine si eu de ea. Cand dau de case nu prea am timp de intrebat, asa ca fac alegeri stanga/dreapta/inainte din mers si intreb doar dupa ce trec pe sub sinele de calea ferata, caci nu stiam daca gara e la stanga sau la dreapta. Cica stanga. Ajung in dreptul garii fix cand trenul dadea semnalul de plecare.

Pff, asta e, sa ne relaxam acum. Incep relaxarea cu a-mi lua totusi bilet la urmatorul personal si apoi incep sa ma gandesc la necesitati: apa (caci eram stoarsa ca un burete) si mancare. Mintea mi se opreste instantaneu la o cofetarie pe care pusesem ochii in Poiana Campina. Da, da, pentru asta aveam inca ochi in viteza coborarii. In fata multitudinii de prajituri, care mai de care mai apetisante si la preturi convenabile ma opresc la doua variante, desi la ce pofta aveam le puteam manca pe toate. Asa ca, asemeni un copil mare ce sunt, ma postez in parculetul din fata garii si imi savurez delicatesele premindu-ma singura pentru tura facuta.

Merita sa spun si doua vorbe despre experienta de a merge cu bicicleta, mult mai adaptata situatiei pentru ca nu imi place sa conduc singura in masina si mult mai covenabila cand vine vorba de costuri. Pentru o tura de bicicleta cu plecare si sosire in Valea Prahovei (si sunt destul posibilitati atat pe asfalt cat si cu mtb-ul poti pleca de voie fie cu regio3001, la 6:30, fie daca nu e graba cu Regiotrans la 8:50, iar intoarcerea o poti face fie cu fie tot cu Regiotrans (in jur de 17.00) fie cu 2 trenuri regio ale CFR-ului (in jur de 18:00 si 19:00). La toate trenurile poti lua cu tine o bicicleta nedemontabila, nu e nevoie de rezervare, cumparand biletul de bicicleta direct de la casa. La trenurile regiotrans exista spatii dedicate la fiecare2-3 vagoane (va ajuta controlorul cu asta), iar la CFR, cel mai simplu este sa le puneti la capatul ultimului vagon unde e si mai liber, si nici nu incurca pe nimeni. In ambele variante bicicletele se pot lega si voi puteti sta intr- un vagon normal, cu vedere chiar spre bicicletele voastre. Astazi in ambele trenuri au mai fost 2 pana la 4 biciclete, semn ca e de bine.

Traseu: Poiana Campina- Breaza de Jos (DJ 101R)-Adunati-Bezdead- Miculesti (DJ 710)- Ulmetu-Suvita (DJ 710 A)- Varfuri- Suvita (DC 5)- Valea Lunga -intrare in Visinesti (DJ 710 B)- Sultanu -Provita de Sus (DC  7)- Provita de Jos-Poana Campina  (DJ 103 E)
Lungime: aprox 70 km
Diferenta de nivel: aprox. 1454 m
Date tura: aici (inclusiv ruta)