Despre placerea de a colinda singur prin munti

In ultima vreme am tot facut ture solitare pe munte. Fie pentru ca mai furam cate o zi libera in timpul saptamanii, fie pentru ca in weekend evadam cate o zi sau doua pe munti cat timp Radu se dadea cu bicicleta.

Niciodata nu mi-a fost frica sa merg singura pe munte. Pana acum nu au fost prea multe ocazii, e drept, cred ca le pot numara pe degete, insa anul acesta turele solitare au devenit o obisnuinta. Niciodata nu mi-a fost frica sa merg singura pe trasee marcate sau pe nemarcate pe care le cunoasteam, care stiam ca nu sunt peste puterile mele de drumet solitar. Au fost si urcari de noapte, au fost si ture prin ursarie, dar pe munte m-am simtit cumva stapana pe situatie, protejata, aparata, si de oameni si de fiare...Sau de omul devenit o fiara. 

Cum in ultima vreme turele intr-unul au devenit mai dese, si uimirile si remarcile sunt mai dese. Singura? Singura! Si nu ti-e teama? Nu ti-e frica? Nu mi-e! In general cu un echipament minimal, miscandu-ma repede, cu iPod-ul in ureche, de regula in ture de "raid" cum le-a denumit Claudia.

Cele de weekendul acesta s-au incadrat perfect in acest peisaj. Ne-am stabilit cartierul general in partea de vest a Bucegilor si pe cuvant ca nu m-a deranjat sa urc din nou pe platou. Era oricum cazul sa mai schimb traseele si astfel planul s-a facut din mers. Ce traseu e drept si scurt si te urca repede sus? Ciubotea. Clar, votat unanim pentru urcare. Coborarea era insa foarte disputata. Gaura ar fi fost frumoasa caci nu am mai fost demult pe acolo, dar Clincea imi facea si mai mult cu ochiul.

Am fost o singura data pe acolo, o singura data in 10 ani de mers pe munte, deci in mod clar nu se putea rata o asemenea ocazie.

Pe Ciubotea am fost singura. Nimeni la urcare, nimeni pe platou pana pe Scara. Prin padure am urcat bine, grabindu-ma oarecum caci nu prea era nimic de vazut. Cand am iesit insa in caldarea mijlocie pasii mi s-au impiedicat nu de multimea de pietre de pe poteca, ci de Craiul de peste drum. Era clar si frumos, senin si maret, puteam sa raman minute in sir vrajita de detaliul crestei si a versantului estic. Si astfel "raidul" meu s-a transformat intr-o urcare cu multe pauze de intors capul. Cand simteam ca apele curg pe mine, m-am oprit la umbra pe o piatra, cand iesita din confortul caldarii, vantul m-a luat in primire, m-am oprit sa ma imbrac. Imbracata bine mi s-a facut cald, asa ca am mai redus viteza cu o treapta, si uite asa, taras-grabis am ajung pana la urma pe Scara. 

Aici pauza de gandit. Sa merg spre Omu? Am timp? Oare unde sunt Pinguinii, oare cat mai are Radu din tura lui? Asa ca m-am aranjat comod pe iarba, mi-am tras pufoaica carata special pentru asta pe mine si am incercat sa dezleg itele si sa imi fac un plan pentru partea a doua a turei. Tot asteptand apelurile prietenilor, m-am si gospodarit: tricou pus la uscat, desfacut un salam de biscuiti, ascultat Tudor Gheorghe la casti. Momentul de gratie, de liniste, de impacare cu mine a fost pretios si ma simteam bine in pielea mea, singura acolo, pe platoul scuturat doar de vant, facand ce imi place, ascultand ce imi place, gandind cum doream, traind cum imi place. Daca voi fi condamnata la griul si imobilitatea orasului, voi surpota cu stoicism, dar gandul va ramane aici, atat ma va trage mereu aici si nu voi avea pace pana cand nu ma voi identifica din nou cu muntele.

Pe Scara

Cu Omu si Bucsoiu in fundal

Decid sa cobor spre Clincea fara sa mai lungesc tura pana la Omu. De la refugiul de la Tiganesti incepe noutatea. Nu imi mai amintesc decat scurte pasaje, scurte fragmente, in plus peisajele se schimba repede in goana pasilor care se astern natural pe poteca frumoasa si lina, placuta piciorului.

Schimb playlist-ul, pun ceva mai alert si dau drumul la picioare, cat de tare pot sa o fac, fara sa folosesc betele. Inca ma resimt cu incheietura de la mana dreapta dupa cazatura stupida din fata bisericii de la Cristi, asa ca incerc sa protejez mana si sa nu ii administrez prea multe socuri. Cobor totusi cu ceva ritm si ajung la masina in timpul prestabilit de Radu. Spalat, condus, intalnit cu Radu, facut cumparaturi, mancat de seara, cazat la pensiunea Cehov si somn de la ora 21.00. Ce sa mai o zi plina!

Duminica, Radu ma momeste cu Craiul, asa ca dau fara prea mari regrete Valea Gaura pentru frumoasele poteci de la poalele Craiului. Si alergabilele poteci ar trebui sa spun. Tura mea e scurta, asa ca nu iau cu mine decat apa si o bluza cu maneca lunga. Apreciez rucsacelul mult mai uman de data asta si plec pe traseul de la maraton. Pana in Magura imi petrec calea cu un localnic aflat pe cal. Ba eu in fata, ba el inaintea mea si eu mergand spasita pe urmele frumosului bividiu. Ies printre case si ma opresc des sa imi las privirea sa cada peste gospodarii. In goana maratonului nu am avut niciodata ochi si atentie suficienta pentru frumusetea din jur. Plutonul, ritmul in care se misca sirul de oameni imi rapeau cumva toata concentrarea si nu ramanea decat o privire aruncata cu coada ochiului in jur. 

Punctele roz sunt proaspete, semn ca Luci a trecut pe aici de curand. Drumul spre Casa Folea e alergabil, apoi continui pe varianta veche spre Saua Joaca si de acolo prin padure spre La Table. Parca drumul e ceva mai bun decat mi-l aduceam eu aminte, sau poate nu l-am gasit eu "framantat" de atatia pasi, cum se intampla cand ajung eu pe aici la MPC. Cu 10 minute inainte de a ajunge la "La Table" ma intlanesc cu Luci si cu baietii care strangeau gunoaiele, aranjau poteca/drumul, mai dadeau un strat nou de spray peste marcajele vechi. Deci din cauza asta arata totul ca scos din cutie! Pana la "La Table" am timp sa schimb cateva vorbe cu Luci, apoi ei continua spre punctul de alimentare si poate mai departe, putin spre Saua Funduri, iar eu fac dreapta spre Curmatura. 

Intentionam sa prind triunghiul rosu ce merge pe sub creasta, dar pe cat de simplu l-am prins, pe atat de usor l-am pierdut si am ajuns din nou in drumul forestier spre La Table. Nu imi suradea deloc sa ma intorc in cautarea marcajului pierdut, asa ca ii dau cam fara convingere la vale. Din fericire nu trebuie sa astept pana la banda albastra spre Curmatura, caci nesperat imi iese in cale dupa 2 kilometri un triunghi galben, tot spre Curmatura. Il stiu, e cel de cine de la Casa Folea, iese apoi mai in fata la pepiniera de brazi si acolo se uneste cu triunghiul rosu. Prima portiune e frumoasa, dar apoi nimeresc in drumul ce urca la cabana si elanul mi se curma. Imi revin abia pe ultima bucata, mai plata si apoi pe coborarea spre Poiana Zanoaga. Ajung din nou inapoi la masina in timpul aproximat de Radu si sincronizarea cu Radu si mai apoi cu ploaia e pur si simplu perfecta. Fie ploaia cat de rea, tot mai bine e in masina, in drumul spre casa, inca pe lumina cu inca un weekend salvat in spate. 

In fond, cei mai frumosi ani de pana acum au fost ultimii 8 ani de colindat, ani de mers, ani de descoperit alaturi de Radu si de prieteni. Acolo sus, acolo departe e viata, acolo sunt experientele, acolo sunt clipele frumoase, acolo se creeaza pe banda rulanta amintirile si nu in oras, nu la poale, nu mergand la serviciu, spaland rufe si gatind mancare...Libertatea asta si frumosul din natura sunt nepretuite si nu e ceava de care ne-am putea satura. Nu e ca un fel de mancare dupa care ti se ia, de frumos si bine nu ti se apleaca niciodata.