luni, 8 decembrie 2014

Galbene si s(unat)oare in prag de iarna



Vremea nu inspira, dar nici de stat acasa nu este. Cea mai buna combinatie posibila: o zi la munte si o zi de odihna si de petrecut in familie. La o singura zi, alegerea e clara: Valea Prahovei, ceva nu e prea pretentios, caci nu ma inspira deloc sa sar din adidasi in clapari. Ma opresc la Piatra Mare si duc mai departe o idee ce imi venise acum 2 saptamani: sa explorez urcarea in Piatra Mare, dinspre Predeal. Tura o planific insa in sens invers, cu plecare din Timis si sosire in Predeal, datorita legaturilor CFR mult mai bune. Il cooptez si pe Cristi, mai ales ca propunerea de tura cuprinde doua trasee noi pentru amandoi: urcare pe la Sirul Stancilor si coborare pe la fosta Stana din Pietricica. La o privire sumara pe harta, sa se tot stranga cam 20 de kilometri de tropait.
Asta-i vremea ce am prins-o. Nu e asa ca nu are cum sa iti para rau ca ai plecat la drum?
Dimineata, in Predeal, era patinoar si nu era deloc greu sa rupi o tranta. Mersul pinguinului, cu pasi mici si desi era cam singura solutie in cazul in care nu aveai coltari. Schimb masina Iriniei, care mergea mai departe inspre Fagaras, cu masina lui Cristi si mergem pana la Dambu Morii. Aici, acelasi patinoar si aceeasi ploaie enervanta. Mai lipsea un grad- doua ca sa inghete si ceea ce cadea de sus, pentru ca pe jos era totul imbracat intr-o paltosa de gheata. Si cand zic tot, apoi chiar tot, de la obiectele metalice precum masina, bariera, gardul etc pana la nevinovatele fire de iarba ori puietii de brazi. Oriunde mergi lovesti firele bocnificate si platosa le cade cu zornait de lanturi, eliberandu-le de chin. Imi tarasc picioarele pe pajiste, cosmetizand realitatea. Nu, nu sunt un drumet obosit, caruia ii ia ceva timp sa se dezmorteasca si sa intre in viteza de croaziera, ci sunt un salvator al multor plantute subjugate fara voia lor de venirea subita a iernii. Un fel de prizonnieri ai glaciatiunii coborata pe neasteptate din cer, ce a cuprins si surpins totul: de la oameni, la brazii falnici si la firele de iarba ramase inca verzi. Toata natura asta prizoniera in gheata ma trimite cu gandul la Pompei si la eruptia Vezuviului. Stiu ca gheata si lava sunt cam la polul opus, dar cam la fel de bine conservate sunt si toate plantutele din jurul nostru. Mintea trebuie sa zburde, caci urcusul nu e chiar asa de moderat cum zicea descrierea si nu prea e rost de conversatie. Am fost o singura data pe aici acum 9-10 ani, si asta in coborare, deci nu imi mai aduc aminte nimic din traseu. 

La munte este inversiune termica si asta o vedem cu ochii nostri inca din prima ora. Hai, sa nu spunem ca o simtim pe pielea noastra, deoarece motivul pentru care mergem doar in bluza de corp poate fi si urcusul sustinut cu care incepe traseul. Dar pe cateva sute bune de metri (diferenta de nivel) zapada se rareste vazand cu ochii, la Sirul Stancilor ramanand doar un nisip si un pamant umed, enervant si clisos. 
Prin padurea misterioasa
Sirul stancilor
Aici, zapada a disparut cu desavarsire
Urcusul pe langa perete e lung si obositor, pe principiul doi pasi inainte, un pas inapoi, dar dupa ce razbim si vedem in saua din fata noastra un indicator de marcaj ne luam cateva minute de ragaz, caci ne-am ridicat deasupra plapumei de nori din vale. Nu inseamna neaparat ca am dat de soare, inca nu speram sa dam de el pe ziua de azi, ne aflam mai degraba intre 2 plafoane de nori. Imaginati-va ceva de genul a doi omuleti aflati in mijlocul cremei de cremsnit, jos blat subtire de foi, sus alt blat de foi, la mijloc o crema generoasa, aerisita (si translucida), inalta de cateva sute de metri. 

Cateva bucatele de cer albastru ajungem sa vedem abia la cabana si cu cat urcam, cu atat in vale se vede mai frumos. Mare de nori si Postavaru si Neamtului care se itesc deasupra. Poate mai sus e chiar si mai frumos…


Se vede, pana hat-departe, in Ciucas
Totusi dupa 3 ori de urcus in care nu ne-am permis prea multe pauze, un popas la cabana pica la fix. Am fost rar la cabana din Piatra Mare, dar mi-a placut de fiecare data. 0 cabana mica si intima, asa cum ar trebui sa fie mai multe cabane din Romania, ingrijita de o mana priceputa. Si asta se vede de la o posta. In curatenie, in detaliile cu care unele obiecte au fost gandite sau facute sa se potrivesca la fix in anumite spatii mici, in functionalitatea altor lucruri, in muscatele de la geam si in ceaiul extrem de bun. Poate ca eram noi deshidratati, dar din cana fierbinte razbatea un miros de toamna lunga. Desi confirmarea a venit mai tarziu, nasul si gustul nu ma insala. In cana aburinda din fata mea stau ascunse flori si fructe uscate, sta infierbantat ceaiul adevarat cu care mi-am inceput mersul pe munte si cu care mi-am trait copilaria. Plicurile au aparut tarziu si au banalizat ceaiul, facandu-l o copie palida pentru seri din ce in ce mai grabite. Sau din ce in ce mai artificiale. Si desi la oras plicurile isi facusera deja intrarea triumfala, prin camara nemairamand decat florile de tei, de musetel, izma si pelin, la munte, pe la cabanele unde de luni pana vineri era timp si pentru alt activitati, mai gustai inca din ceai de bujorei, ori ceai de plante parfumat cu afine uscate. Ceaiul din fructe uscate imi sugereaza timp si pace. Timp pentru a culege, timp pentru a usca, timp pentru a te bucura de mirosul de flori uscate ce umple toata casa, timp pentru spalat sacii albi de panza si mai ales timp pentru savurat. Pune plantele, lasa-le la infuzat, strecoara ceaiul si opreste-te, aseaza-te, stai, pregeta. Am aflat mai tarziu ca in lichidul pe care l-am baut arzandu-mi limba erau ascunse flori de sunatoare si galbenele, afine, merisoare, erau ascunse zilele lungi de vara cand e timp de toate si erau ascunse parfumul si frumusetile toamnei ce se incheie maine.

Plecam dupa 30 de minute si ne punem in miscare spre varf. Nu e nevoie de multe cuvinte ca sa ne hotaram, caci coborarea pe la Piatra Scrisa mai poate astepta. Momentan e timpul pentru varf si cumva, amandoi simtim ca timpul asta nu va fi irosit degeaba si ca acolo, sus, trebuie sa fie frumos. Cumva din cauza nerabdarii, urcarea pe varf pare mai scurta decat in alte dati si nu dureaza mult pana cand ni se confirma ca intuitia a fost buna. Pana acum oricum am fost rasfatati cu vreme neasteptat de buna, contrazicand din plin prognozele si asteptarilor noastre, dar acum ne simtim de-a dreptul premiati. Crai, Bucegi, Iezer, Postavaru, Neamtului, Ciucas toate se ridica deasupra plapumei de nori care isi schimba cand si cand consistenta, culorile, ritmul curgerii, pulsul. Si peste tot si toate, din cand in cand, soarele se iteste, aerul incalzindu-se instant.
Urcand spre varf 
Bucegii
Craiul
Soarele o aduce cumva si pe Laura in zona. Atunci cand dupa silueta iti dai seama ca e o fata, nu e usor sa intuiesti ca asta nu poate fi decat geaca rosie a Laurei. Neasteptata revedere, intr-un munte pustiu. Dupa cateva explicatii oferite de Laura legate de drumul ei si de drumul ce ne sta noua in fata, ne despartim. Laura spre varf, noi spre Predeal. 
Se intalneste munte cu munte...
...d'apoi om cu om
Poteca ne mai ofera cateva priviri, spre Bucegi si apoi cortina cade in spatele nostru. Usor, fara zgomot, trasa cumva de pasii nostri ce acum se indreapta spre valea invelita in ceata. 
Stana cu priveliste 
Ne scufundam spre ceata

Drum lung pare ca ne sta in fata, dar in poiana fostei stane ajungem in 30 de minute, ajutati si de urmele proaspete ale Laurei, dar si gravitatie. De aici, avem 4-5 kilometri de lasat sub picioare, fara prea mare diferenta de nivel, doar cu cateva mici urcusuri si coborasuri. 
Prin padurea misterioasa
Trenul noptii vine spre noi in ritm de accelerat si ne prinde din urma in momentul in care poteca/drumul marcat cu CR se desprinde de drumul principal de masina spre Cioplea. Totusi nu aprindem frontalele decat atunci cand ne vedem la asfalt si asta ca sa nu ne luam vreo cazatura pe asfaltul inghetat. Drumul pe promenade din Predeal ne scoate deasupra garii si desi pierd la mustata personalul, ma arunc in urmatorul IR. Trenurile sunt goale si caldura e din belsug, asa ca ma fac comoda si incep o noua carte pe Kindle. Intru intr-o noua lume si drumul spre Bucuresti e prea scurt, intarzierea nu deranjeaza atunci cand esti la caldura, ai stomacul plin si cartea care iti sta in maini se numeste …jocurile foamei.


Traseu: Timisu de Jos-Dambu Morii-Sirul Stancilor (PR)- Pestera de Gheata- Cabana Piatra Mare (BA)- Varful Piatra Mare- Poiana Stanei din Pietricica- Saua Pietricica- Drumul Susai-Cipolea- Cioplea-Predeal
Datele turei + ruta GPS: aici
Trasversarea Pietrei Mari
Foto by Cristi

0 comments:

Trimiteți un comentariu