marți, 10 noiembrie 2015

Valtellina Wine Trail


Cum in activitatile noastre e bine sa lasam loc si de varietate, pentru un concurs am lasat alergatul pe munte pentru un maraton printre vii. La inceput de noiembrie, o alergare prin nordul Italiei, printre podgorii inca batute de soare dar cu varfuri de 3000 de metri deja profilandu-se inzapezite pe fundal, prin satuce cu strazi inguste si pavate cu piatra cubica, intrand prin crame, ori urcand pe dealuri infrumusetate cu cate o biserica veche ori un castel de piatra, nu suna rau deloc.
Invitatia de participare, credits Valtellina Wine Trail


Din fericire Viorela s-a ocupat de tot: inscriere, transport, cazare, inchiriat masina etc. Mie mi-ar fi ramas teoretic cea mai usoara parte: antrenamentul. Dar nici de asta nu am reusit sa ma achit pentru ca dupa MPC am mai alergat exact de 2 ori, in ultima saptamana inainte de cursa, maxim 20 de km in total, chinuiti si ei. Pedalatul din Georgia si Armenia stiu din experiente anterioare ca nu se pune la antrenament.

Asa ca daca antrenament nu e, macar strategie sa fie. Mancam bine si dormim bine la o pensiune agro-turistica de langa Sondrio (Stella Orobica) pe care o recomand cu caldura. 

Vineri ne rezumam la plimbari ozonate pe langa Bormio si socializare. Doar nu era sa imi rup picioarele prin cine stie ce tura de trekking... Porcul nu se ingrasa in ajun si in contextul de fata cea mai buna pregatire e odihna. Si pizza. Si hidratarea. Oricum toata zona invita la ciclism. Pasuri peste pasuri, drumuri spectaculoase ce urca la 2000 m, sate atarnate pe versantii insoriti ori ascunse pe vai secundare, asfalt bun si uscat, soare, cer albastru si ploaie de ace galbene de zada ce se astern strat peste strat pe marginea drumului. Ca sambata nu o sa mai fiu atat de entuziasta cu vremea asta buna si o sa caut cu disperare fiecare farama de umbra, asta e alta poveste. Dar clar se simte intr-un fel caldura cand stai tolanit pe un sezlong pe terasa, fata de cand alergi ca bezmeticul pe un deal batut de soare si ferit de orice adiere de vant. Insa asemenea cugetari te lovesc doar pe la kilometrul 30, cand in ciuda oricaror strategii, dai cu capul de zid. 
Inainte de bariera spre Passo di Stelvio, credits Monica
Incropind o mica drumetie, credits Monica
Dupa ce ne-am luat numerele. Si inca nu daduseram cep sticlelor de vin vehiculate prin imagine
credis Monica
Ziua concursului se anunta calduroasa inca de la prima ora. Gazdele noastre s-au trezit inca de la ora 6.00 sa ne pregateasca micul dejun, iar la 7.30 eram deja in drum spre gara pentru transferul cu trenul pana in punctul de start (Tirano pentru maraton, Chiuro pentru semi).
Pregatite sa facem fata
Pe la 9.30 cand ne faceam incalzirea pe stradutele umbroase ale orasului temperatura era ideala, dar stiam ca nu va fi asa. Am incercat sa fiu cat mai subtire imbracata, sa car dupa mine exact gelurile pe care credeam ca le voi consuma, sa ma incalzesc cat mai bine si mi-am facut planul sa opresc la fiecare punct de alimentare pentru apa, sare/ saruri si dulciuri. 

La 42 de km am fost 3 romani: Monica, Stefan (prietenii nostri din Berlin) si cu mine. Cum nu aveam nici o idee de timp, imi calculasem 6 h maxim, insa Stefan imi baga in cap targetul lui de 4h55. La start ne asezam unul langa altul, dar Stefan gaseste un culoar bun si tasneste de langa mine fara drept de apel. Eu la randul meu o pierd pe Monica si iata-ne deja separati. Primii 3 km se scurg incredibil de repede, cu pace de 5'00 si iata-ne mai repede deca m-am asteptat la prima urcare. Nu e lunga. Poate 100 m diferenta de nivel, dar e compusa doar din trepte inguste de piatra unde suntem fortati sa ne grupam in monom si aici orice avant si elan dispare cand te blochezi in spatele celui din fata ta. Cateva coate, cateva depasiri la limita, cateva blocaje si lumea se linisteste. Ajungem cu totii bine mersi sus, la biserica din deal unde se termina urcarea si incep 6-7 kilometri foarte valuriti pe care Stefan, care stia traseul, mi-a zis ca este loc de depasit. Cu toate astea aici nu fac mare branza. Lumea are inca multa energie si plutonul se tot reconfigureaza. Totusi descopar repede ca in grupul meu cel putin nu pot castiga timp decat pe coborari. Pe urcari si plat, trag din greu sa tin ritmul, dar cum vine o coborare, dau drumul la picioare si recuperez metrii pierduti, sau chiar mai castig cateva locuri. Fara bete, imi las bratele sa dicteze echilibrul corpului si ma arunc la vale cu picioarele vrand sa se desprinda de sol. Si trebuie sa se noteze ca eu acasa cobor de-a dreptul mediocru...

Pana la kilometrul 20 totul merge bine. Incep sa ma incerce niste crampe in laba piciorului si imi propun ca la urmatorul punct de alimentare sa ma opresc si sa imi dizolv jumatate de fiola de magneziu in apa din bidon. Si evident sa am grija cum calc la coborari, fara miscari bruste pana nu ma lamuresc ce ganduri au crampele de azi. Stiu ca de data asta sunt cauzate de caldura. E foarte cald, oamenii nu au mai nimic sarat la punctele de alimentare, asa ca din mers schimb putin planul de alimentare cu geluri, ca sa mai bag ceva sodiu si potasiu in sistem. Pe la pragil de 21 km il prind pe Stefan din urma. E si el mort de caldura si s-ar putea sa il supere si stomacul caci stiu ca la ultimele 2 MPC-uri a avut probleme similare. Aici ar fi rost sa ma incadrez in cele 5 ore  dorite de Stefan daca voi putea sa tin acelasi ritm. Negativ split am mai facut, nu e problema, kilometrii 20-30 sunt cei in care ma simt cel mai bine dintr-o cursa, dar cu caldura asta nu stiu cum sa fac. Comparativ cu MPC-ul care a fost si el calduros anul acesta, acum a fost cuptor. In fiecare satuc in care ajungeam ma prelingeam literalmente pe langa fiecare casa unde se vedea putina umbra. 

In curand ritmul scade si urcarile se fac la pas. Toata lumea e plostita, uscata si ofilita. Ceasul imi spune ca ma apropii de km 27, unde ar fi ultima urcare mai mare a zilei din ce ma uitasem pe profil, asa ca bag activatorul. Stiu ca e cam devreme, dar daca nu il iau acum, o sa agonizez. Il savurez si in 5 minute il simt cum isi face efectul. Nu ma mai intereseaza de soare, de panta, marsaluiesc la deal cu mainile pe langa corp sau pe genunchi cand se aspreste panta, ori urc ajuntandu-ma de maini cand in fata imi apare o noua serie de trepte. Rad orice concurent imi sta in fata. E vraja activatorul asta, nu alta. Am uitat si de crampe si de sete si de sare si de orice alte pofte. Magie frate. Parca acum am inceput concursul. 

Minunea dureaza pana pe la kilometrul 32. Aici gasesc un punct de alimentare pe care il asteptam nu ca pe painea calda, ci ca pe carafa cu apa rece in miez de iulie. Cu ceva boabe de italiana de la mine si engleza de la ei inteleg ca e kilometrul 32. ABIA 32. Trebuie sa fie o greseala. Atat imi arata si mie ceasul, dar speram sa mai fi gresit si el prin toate cramele prin care am trecut. Se pare insa ca nu. Orasul se vede deja in fata noastra si pana acolo sigur nu mai sunt 10 km. Nu il linie dreapta... Dar cine spune ca mergem in linie dreapta sau ca vom cobori? Nu....in fata mai avem inca 1001 mici urcari, bune sa te faca la psihic. Dealul de deasupra orasului, stradute aparute din senin ce se ridica la 30 de grade in fata ta si kilometrii care trec atat de greu.
Viorela, pe ultimii ei 7-8 kilometri de la semi. Eu deja agonizam pe aici (credits Vittorio Vaninetti)
Monica mereu cu zambetul pe buze, credits Fabio Vedovatti
Pe la kilometrul 39 recurg si la ultima bucatica de dextroza si tot astept sa incepem odata coborarea finala spre oras. Care vine brusc cu o serie lunga de scari la capatul carora se vede multa lume. In final razbat si pana la mine incurajari si aplauze, asa ca imi scot castile din urechi ca sa aud multimea. Apoi culoarul format de organizatori ma poarta pe 2 stradute, printre mesele si scaunele teraselor, unde oamenii savureaza un pahar de vin bun, uitandu-se la fiecare concurent care invie parca pe ultimele sute de metri, mangaiat de umbra, impins de la spate de atmosfera si a(tras) de linia de finsh ce se ghiceste tot mai aproape. E atat de bine sa stii ca te vei opri in sfarsit, ca o sa ajunga sa iti fie frig, ca vei da sarea jos de pe fata, ca ai mai lasat in urma 43,4 km ce dimineata pareau atat de lungi.
Finis, credits Giorgio Gemmi
La finish ma asteapta Viorela, Simona, Doru si Johnnas si la randul nostru noi ii asteptam pe Monica si Stefan.
Trupa reunita
Medalia
Apoi ne innecam bucuria in mancarea si vinul oferite de organizatori. Ceasul imi vehiculeaza un incredibil 5780 kcal, asa ca mananc tot din farfurie si mai iau si de la ceilalti care nu au cine stie ce pofta de mancare. Mie imi este foame si mancarea intra fara probleme. Probabil m-am calit vara asta si mi-am invatat corpul ca cel mai bun lucru pe care il poatE face dupa o cursa e sa manance si sa doarma. Cum partea cu masa era rezolvata, ma grabesc si cu somnul si pe la 21.00 imi iau in brate un album cu poze din Valtellina si ma bag in pat. Stiu ca nu o sa adorm usor, dar in asternutul curat, din patul de langa fereastra, cu storurile ridicate, privirile imi cad pe umbra muntelui de deasupra noastra, pajistea e decorata cu 4-5 luminite ale caselor invecinate si intregul sat adoarme incet sub un cer de noiembrie senin si plin de stele. Si visez cu ochii deschisi la un concediu de 2 saptamani aici, explorand pe cursiera vaile secundare brazdate de drumuri spectaculoase ce urca la la 2000m, haladuind prin muntii aflati acum cu poalele in toamna si cu varfurile in iarna, ascultand cum doar zgomotele placutelor spd de pe talpa incaltarilor tulbura curtile interioare si stradutele oraselor de piatra ascunse intre vii si bucurandu-te de soare, asezat pe terasa unei cabane la 2000 m sau intr-o piateta cocheta cu un pahar de vin in mana si un platou de branzeturi in fata. In astfel de momente la vitta e bella.

Site-ul oficial al concursului: Valtellina Wine Trail

Date statistice: aici

Maratonul in cateva impresii la cald:

Ok. Gata si cu Valtellina. 5h39 si un PB la maraton, insa diferenta de nivel a fost sub orice maraton din Romania (in jur de 1800 m, comparabil doar cu Brasov Marathon).

Impresii:

1. A fost cald. Foarte cald. Mai cald decat la MPC pentru ca traseul merge pe versantul insorit (cel cu podgorii), asa ca toti am suferit de caldura.
2. A fost mult asfalt, piatra cubica, dale si cam putin trail pentru gustul meu. La anul nu mai vin sa alerg aici (in schimb pentru bicicleta e rai).
3. Am facut ca intotdeauna o cursa de urmarire. Stiu ca asta mi se potriveste cel mai bine si nu am de ce sa improvizez. Am depasit muulti baieti. Fete doar vreo 2-3 in ultimii 20 kilometri.
4. Cobor mai bine ca italienii de pe aici. Astia nu stiu sa dea drumul la picioare. Si daca eu zic asta, tu Claudia ai fi zburat pe langa ei.
5. Profilul nu mi se potriveste. Multe urcari scurte, ceea ce inseamna ruperi de ritm.
6. Nu a fost chiar asa groaznic fara bete. Pe profilul asta nu ar avea oricum sens, mai mult te incurca.

Pros
7. Partea faina: trecutul prin vreo 3-4 crame din care ultima era foarte mare.
8. Traseul foarte bine marcat cu multi voluntari pentru directie, oprit trafic etc.
9. Interesul organizatorilor pentru promovarea locului si continutul pachetului de concurs, de altfel foarte bogat si bazat exclusiv pe produse locale: o sticla de vin din 2011, o bucata de parmezan, bresaola, specialitati locale de paste (pizzoccheri), un iaurt facut in zona, 2 borcanele diferite de dulceata facauta in zona si un mar din livezile din partea superioara a vaii.
Premiile la open si categorii au fost si ele insotite de un cos cu produse locale si/ sau de sticle de vin.
Pasta party a fost si ea bazata doar pe produse tipice: pizzoccheri preparate ca in filmul acesta, bresaola, prajitura de casa si un pahar de vin:

Cons
10. In punctele de alim putina mancare si fara diversitate. La noi e opulenta.
11. Atmosfera neutra. Multi oameni pe traseu si foarte putine incurajari. Energia aceea extraordinara de la MPC e unica. Ma asteptam la mult mai mult pe partea asta. Asa ca mi-am pus castile adanc in urechi, am dat drumul la muzica la maxim si asta a fost.

2 comentarii:

  1. Fain tare, peisajele sunt de poveste, dar cam lung pentru gusturile mele si cam fara apa, pai la Rarau am baut la puncte, dar si de pe la izvoare sau din paraie si sigur a fost mai cald la Valtellina :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A fost cam la fel de cald ca la Rarau. Dar eu la Rarau nu am alergat, ci m-am dat cu bicicleta. Si caldura se simte cu totul altfel la bicicleta. Apa aveai la Valtellina si in afara punctelor de alimenare. In fiecare satuc era sigur o cismea de unde puteai sa bei. Eu nu sunt asa setoasa, asa ca m-am descurcat cu apa din punctele de alimentare si imi faceam planul astfel incat sa imi iau suficienta apa pana la punctul urmator de hidratare/ alimentare,

      Ștergere