marți, 21 iunie 2016

3 din 4 Munti

De prin 2013 ma gandesc la 3 Munti, apoi la 4 Munti, dar nu mi-am luat niciodata inima in dinti sa particip (si bine ca nu am facut-o mai devreme de 2016). Nici acum, cand as fi avut sanse sa termin toate cele 4 etape nu a fost sa fie, caci din Delta, cu hainele inca mirosind a balta, am aterizat direct in sufocantul Bucuresti, de unde am evadat vineri noaptea, cu ultimul tren spre Brasov. Mergeam in sfarsit acasa, caci mai repede decat m-am asteptat, Brasovul a devenit acasa. Cum schimbam impresii cu Claudia pe Skype, acasa e "locul unde te simti bine". Si ma simt bine, ma bucur de timp, de soare atunci cand nu ploua (si ploua des), de casa transformata in atelier, de prieteni si de muntele ce cade peste mine. Cum de idei nu ducem nici eu, nici Radu lipsa, arogante de genul dormit in Saua Strunga, in Ascutit sau prin bujorii din Ciucas, sunt cat se poate de palpabile si dau sare si piper fiecarei saptamani.

4Munti incepuse deja de vineri, cu etapa din Iezer. Sambata se cobora din Leota direct in Cheile Gradistei Fundata si acolo planuiam si eu sa ajung. Usor speriata de caldura care a lovit peste noapte si Brasovul, preget in racoarea de acasa, si imi fac cu greu curaj sa imi strang bagajul, sa pun totul pe bicicleta si sa plec spre Fundata. Pe drum, ma topesc de caldura si tot polenul din aer face ca alergia mea sa fie la cote maxime. De acum incolo, inca vreo luna, trebuie sa fiu sus, la peste 2000 m, ca sa scap de supliciul pachetelor de servetele consumate pe banda rulanta.

Drumul trece din ce in ce mai usor, pe masura ce castig altitudine si se apropie seara. La complexul de biatlon din Cheile Gradistei-Fundata e racoare si placut, cei 700 m peste Brasov se simt. Ajung la fix pentru socializarea de la Pasta Party, premierea de la ziua 2 si sedinta tehnica pentru etapa a 3-a, etapa din Crai, care se va parcurge atat in echipa, cat si sub forma unei curse individuale, la care m-am inscris si eu. Nu o sa fiu ipocrita, ma dau de putin timp cu MTB-ul si nu la modul serios, dar dupa 6 ani de concursuri de alergare montana, am un reflex in a consulta lista de inscrieri si a face calcule. Din tura de recunoastere facuta pe 1 iunie, stiam ca pot sa cobor sub 6 ore si tinteam un 5h45. Insa aici, pe langa calculele legate de timp, mi-am facut si calcule legate de podium. Voiam sa prind un loc pe podium, probabil un loc 3 dupa Karina Bonta si Alexandra Vulpe, asa ca de motivatie nu duceam lipsa. Cum stiu putine chipuri la MTB (si cam toate chipurile pe care le stiam erau la tura lunga), la start am numarat doar cam cate fete sunt, mi-a iesit la calcul aproximativ acelasi numar ca si la inscriere si am plecat setata pe "Incepe tare si tine-o asa pana la finish".
Start la 2E, tura individuala (by Corina Fodor)
Start, detaliu (by Viorel Micu)
Ca de obicei, printre ultimii la start (by Viorel Micu)
Am zis sa imi innoroiesc bine bicicleta inca de la start,
ca sa nu am de ce sa fiu apoi delicata (by Corina Fodor)
Asa ca am grija sa depasesc tot ce vad inca de pe asfaltul din Cheile Gradistei, dar cand iesim din complex, dau de Hoinari parcati pe dreapta. Ii intreb daca au nevoie de ajutor (in afara de suport moral si kitul standard de pana, greu de oferit altceva), dar Mircea si Alex erau deja in jurul bicicletei cu probleme. Asa ca imi continui drumul, care coboara 1-2 kilometri, numai ca sa urce la loc, pe un drum de pamant, unde dupa ce uit sa decuplez SPD-ul stang (poveste veche), pic pe partea stanga. Nimic spectaculos, iarba moale, continui cu push bike. In cateva zeci de metri ma urc din nou pe bicicleta si ii dau pedala.

Doar ca dupa 6 kilometri de la start, sperietoarea oricarei fete care se da pe bicicleta se materializeaza din neant: probleme tehnice. Si nu o banala pana. Asta stiu sa rezolv si eu, desi o mana in plus pentru mai multa viteza nu strica niciodata. Pur si simplu, Simplonul refuza sa mai schimbe de pe foaia mica. La scoala din Fundata ma dau jos de pe ea si o iau la inspectat. Cablul de la schimbator e rupt, jos chiar langa cadru, greu de crezut sa fi fost agatat de ceva. Nu disper. Revin la tehnici primitive, de genul pus lantul pe foaia care trebuie cu mana. Doar ca lantul sare mereu inapoi pe foaia mica, impins de schimbatorul blocat in acea pozitie. Ca si in facultate, inteleg bine fenomenul, dar nu ma pricep la solutii. Halal inginer. Totusi, daca ingineria nu imi e de folos, ajuta faptul ca sunt fata. Stiti povestile cu printese si feti frumosi pe cai nazdravani, porniti prin lume sa salveze fete de imparat captive in palate ferecate? Cam asa a fost si aici, doar ca basmul e cu biciclisti. Printesa e biciclista, nu e tinuta ostatica de vreo vrajitoare, ci e blocata pe marginea drumului de fiare nefunctionale si salvatorul e un cavaler pe 2 roti, Igor pe nume. Igor inspecteaza repede bicicleta si ma anunta calm ca asta e cea mai simpla chestie pe care puteam sa o patesc. Si se apuca sa demonteze cablul din schimbator. Doar ca pentru a da jos schimbatorul trebuie desfacuta si zaua rapida de la lant, care nu cedeaza la fel de repede pe cum ii este numele. Daca varianta finuta nu merge, 2 pietre si 2 maini pricepute rezolva problema, schimbatorul e dat jos, lantul montat la loc si de acum sunt din nou in joc. E adevarat ca totul a durat 10-15 minute (cine s-a mai uitat la ceas), Hoinarii si-au reparat si ei bicla si sunt si ei inapoi in concurs, si la acest handicap se vor mai adauga numeroasele pauze de schimbat lantul pe foaia care trebuie, dar "the show must go on". Momentan nu stiu daca sa ma bucur ca Igor m-a pus din nou pe picioare, pardon, pe roti, sau sa zic ca era mai bine sa abandonez. Pe cand omul se chinuia sa desfaca lantul, chiar ma gandeam sa abandonez. Eu nu venisem aici sa ma dau pe o bicla care sa mearga doar pe jumatate, eu venisem aici sa ma dau. Stiam traseul, nu era nimic de descoperit, voiam doar sa merg in regim de concurs, asa cum nu o faci la nici o tura de placere. Nu voiam sa pierdem nici unul timp inutil cu o bicicleta care nu se poate repara. Nu stiu de ce nu am facut-o. Nu stiu, daca as fi facut pana la urma cale intoarsa spre Start, nu as fi rumegat mai pe indelete problema si m-as fi intors inapoi in cursa, folosind doar foaia mica (serios vorbind, ma descurcam si doar cu foaia mica), pe prinicipiul luptatorii nu renunta niciodata...

Pana la urma insa iata-ma coborand spre Fundatica, aproape ultima, insa motivata sa depasesc tot ce prind. Pe Cristina Beleanu si pe Vasilica Bandeanu le prind repede din urma, apoi la o balta mare unde oamenii isi spala bicicletele depasesc si 2-3 echipe de mixt. Aerul are miros de iepuri si eu reintru in atmosfera de concurs. Nu sunt atat de combativa pe cat s-ar deduce din cele de mai sus, dar in ziua asta chiar aveam chef de bicicleta. Sunt printre ultimii 10-15 oameni din cursa asta, dar asta nu inseamna ca nu pot sa incerc sa urc Ciocanu cat de bine pot. Pun bicla pe foaie mica si 2.5 kilometri invart la pedale in cadenta. Apoi ma dau jos de pe ea, pun lantul pe foaie mijlocie si ma dau la vale. Bucati pe care la urcarile anterioare le dadeam din comoditate pe foaie mica, acum le dau pe foaie mijlocie, le urc in pedale, intru tare in ele, fac tot ce ma pricep ca sa imi conserv inertia. Ma gandesc ca o chestie din asta te face sa mergi mai bine, mai fluid, mai legat. 

De la punctul de alimentare din Sirnea ma pregatesc psihologic pentru Sbarcioara. Imi facusem strategia de acasa. Nu am inca bagajul tehnic, curajul si experienta sa merg pe bicicleta pe aici. Asa ca o sa alerg cat de repede pot cu bicla de coarne. Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa. Sa ma imprastii pe blovanii uzi nu era chiar visul meu pentru ziua de astazi. In canion sentimentele se amesteca. Oamenii din plutonul meu par sa aiba aceeasi strategie ca si mine. Nu sunt deloc gingasi, intra in apa fara menajamente, mai pe bicicleta, mai pe langa ea. Bucatile fara apa merg totusi mult mai bine ca acum 20 de zile, in mare parte pentru ca poteca a fost curatata de organizatori, exista trasa si vezi mai bine obstacolele. Partea uda este insa identica, apa e in continuare mare, insa viteza in plus pe care ti-o insufla concursul face sa treaca totul mai repede. Aici le depasesc si pe fetele de la Ciucas X3 Girls, echipa de pe locul 1 la feminin, si Cindy imi spune ca sunt prima fata la individual. Mi se pare dubios, pentru ca eu nu mai depasisem pana acum nici o alta fata la invidual, sau nu imi aduc aminte sa o fi facut. Si nici pe fetele de la Optim (locul 2 la feminin) nu le-am vazut. Asa ca ii dau inainte, convinsa ca in fata mea mai sunt fete, probabil mergand cu cate un baiat/ prieten/ sot ca suport moral si Cindy le-a confundat cu o echipa de mixt. 
Cam asa imi imaginam eu acum o luna ca o sa merg prin apa . Aici Radu si Horartiu (by Silvia David)
Si asa a fost de fapt. Macar am de la cine invata (by Silvia)
Ajung in Moeciu si la intrarea pe Valea cu Calea avem punct de alimentare pentru biciclete. Cu ulei de lant. Pun din belsug, sa fie, Doru imi indeasa in maini un biscuite si plec la deal. Si cu urcarea asta vreau sa ma rafuiesc. Vreau sa o urc mai bine decat pe 1 iunie. Asa ca foaie mica, iPod, atentie la trasa pe care o aleg si Craiul e din ce in ce mai aproape. Fac putin push bike, doar in limita bunului simt, si merg tot ce pot in sa. Un alt baiat de la tura scurta imi zice ca sunt pe podium. Asta poate fi adevarat, dar sigur mai sunt in fata ceva fete de depasit. Plus ca nu as baga mana in foc, ca ghinionul s-a spart cu cablul de schimbator rupt. Ajung in Magura, cobor saua si ma dau la vale spre Prapastii. 

Pe single trail-ul frumos (by Corina Fodor)
In punctul de alimentare din Prapastiile Zarnestiului este Ciprian Lolu, dar nu stau prea mult la povesti. Partea cu trecutul ca vantul si ca gandul prin punctele de control iarasi ma caracterizeaza. Incepe cea mai lunga urcare a zilei. Din Prapastii pana in Saua Joaca. Imi propun sa imi iasa intr-o ora, dar dureaza marginal mai mult. Totusi depasesc cativa baieti, asta cand nu fac slalom printre turisti. Forestierul era efectiv invadat de oameni iesiti la plimbare si desi oamenii mi-au facut loc, tot a necesitat ceva efort suplimentar.

Urcarea nu are istorie, a fost lunga, m-am ajutat cu un gel, am lasat muzica sa ma spele pe creier si ma uitam doar cum se scurg minutele si creste altitudinea pe ceas. Pe push bike-ul spre La Table se simte deja oboseala, insa urcarea spre Saua Joaca merge bine. Ma ajuta mult marcajele si trasa. Stau mai mult in sa decat in alte dati si asta face bine la moral. In Saua Joaca sunt Silviu si Bianca. Coborarea prin fagasul ud din padure e noroioasa, dar o descurc si pe aceasta si apoi urc un gat mic si ma vad deasupra Sirnei. Aici o portie noua de incurajari si imi dau drumul, concentrata, la vale. 

In punctul de alimentare din Sirnea ma revad cu SiS, dar cum nimeni nu zice nimic despre timpi si clasament intermediar, deduc ca mai sunt fete in fata. Cine stie cat de departe, dar nu strica sa incerc sa le ajung. Una, una, macar sa depasesc. Simt ca am energie pentru o intrecere cot la cot, preferabil pe urcare. Urcarea pana in DN trece repede, pe foaie mijlocie, nu mai schimb, asa ca pedalez hotarat si ma ajut de SPD-uri ca sa pastrez inertia. Stiu bine ca la 50 m dupa ce ies in asfalt voi face stanga si voi avea o bucata abrupta urmata de coborare, asa ca decid sa fac push bike pe acei 50 m. Omul din post ma anunta din timp sa schimb rapoarte, dar nu am ce schimba prea mult, asa ca imi urmez planul. Ma dau frumos pe poteca in serpentine ce ma scoate in drumul ce urca la Cheile Gradistei-Fundata, fara trac si fara ezitari. Imi place. Deja ma gandesc cand sa ma reintorc pe aici cu Cristi si Octavian. 

Asfaltul spre finish este insa un adevarat supliciu. Nu stiu unde a disparut zvacul, dar simt ca ma topesc si ma fac una cu bitumul de pe sosea. Serpentinele par dintr-o data mai lungi si cele 6 ore se apropie cu pasi repezi. Mai sunt 4, 3, 2 minute si eu inca nu sunt pe linia dreapta ce precede accesul in parcare. Intru acolo dupa 6h02 minute de concurs si cu ultimele farame de energie urc panta si ajung la finish. Nu vreau decat sa stau la umbra si berea cu lamaie primita de la Doru intra dintr-o suflare. Radu e deja la curent cu problemele mele tehnice, asa ca nu e nici o noutate sa ii spun ca am stricat bicicleta. De fapt eu nu i-am facut nimic, s-a stricat singura :).

Cum e abia 15.30 incep sa intru si eu in atmsofera de la 4Munti. E amiaza, deja te-ai dat cu bicla, si in fata iti sta jumatate de zi pentru dus, spalat biciclete, mancat si multa, cea mai multa socializare, in orice punct unde gasesti o bruma de umbra. Intai in zona finish-ului, apoi cu Hoinarii, apoi iarasi la finish, apoi langa masini, asteptand Pasta Party si tot asa. Povesti, calcule, alte concursuri, alte ture, idei, reparatii, bicicleta pe paine. Facem galerie pana vin si ultimele echipe si apoi incepem procesul de carboloading cu paste in diverse combinatii (cu branza, cu nuca, cu mac, cu pesmet, cu legume) si bere. Toata lumea vorbeste despre ziua de maine si ma gandesc unde e cel mai bun loc in care as putea fi. Decid sa urc in Bucsa, sa ii vad pe cei buni cu merg, sa le fac galerie tuturor echipelor care au ajung pana aici. 

Odata cu afisarea rezultatelor, intrebarea ce pluteste in aer in RT capata raspuns. Karina si Alexandra nu au luat startul, nu stiu exact cand am depasit restul fetelor, dar clasamentul spune ca sunt pe 1. Timpul e jalnic, dar fara Igor, putea sa nu fie deloc. Si daca nu era deloc, nici material de blog nu aveam. Nu pot sa scriu prea multe despre o cursa in care abandonezi imediat dupa start. In speranta ca o sa ne gasim cumva la Pasta Party si/ sau la premiere, ma duc sa ii iau o bere rece, pe care sa o asortez la multumirile de rigoare. Insa nu a fost sa fie, ramane sa vad cum ii dau berea cu prima ocazie (evident alta, si evident rece).
Premiere open feminin, tura individuala (by Corina Fodor)
Apoi, ca si in seara precedenta, ne culcam cu totii in sala unde s-a tinut premierea si sedinta tehnica, si deja incepe sa imi placa atmosfera asta de tabara de biciclisti.

Planul pentru ziua de luni, ultima zi de concurs, l-am definitivat insa la 6.30 dimineata, cand stateam pe pervaz, mancand portia de paste ramasa de aseara si ma uitam la Bucegi. Si atunci mi-a venit ideea. Urc in Bucsa pe traseul de concurs, insa apoi, in loc sa fac stanga spre Saua Strunga, merg spre Leota, spre Santilie, de unde prind coborareaa din Leota, din ziua 2. Planul pare excelent. Le fac galerie concurentilor, bag putina explorare pe terra incognita intre Bucsa si Leota si ma bucur de coborarea de la concurs, care nu are cum sa fie decat faina.

Ca totul sa imi iasa cum am planificat, trebuie sa plec devreme, sa am timp sa urc inainte sa ma ajunga primii baieti. 

Plec din Cheile Gradistei cand concurentii abia incepeau sa se invarte pe langa masini si ajung repede in Fundata. Pe coborarea spre Moeciu imi lipseste curajul, desi se poate sta in sa aici. Trebuie sa revin si sa exersez. Mai e o chestie. Cand merg singura, nu fortez deloc, pentru ca stiu ca daca e sa se intample ceva nu are cine sa ma ajute. Asa ca din precautie ma dau jos de fiecare data cand nu sunt sigura daca pot sa trec. Ajung in Moeciu si iau sub roti forestierul. Nu e inca 9 si eu mor de cald, asa ca opresc de mai multe ori pe drum ca sa ma racoresc si sa imi refac rezervele de apa. Apoi intru in padure, push bike, intru pe muchie si continui sa imping bicla. Poteca trasata de Luci e faina si ocoleste bucata abrupta si accidentata a drumului. Apoi dau de smile face-ul care indica faptul ca de acum drumul e ciclabil. Stau mult mai mult in sa decat ultima data cand am fost pe aici (Radu m-a temperat si mi-a zis ca asta se datoreaza faptului ca acum nu am avut bagaj si nu ca as fi devenit eu in 30 de zile mai buna), dar distractia se termina cand parasim brusc drumul si continuam pe o poteca inventata de oameni, ce merge in zig zag. Am niste tentative de a ma urca pe bicla pe aici, dar la un moment dat ma resemnez si imping la bicla pana in punctul de alimentare. Aici ii pun pe baietii din post pe jar, ei crezand ca vin deja primii concurenti. As vrea eu...Schimbam 2 vorbe si imi continui urcarea. Opresc fix inainte de iesirea din padure unde gasesc un brad si culeg ceva muguri pentru ceai. Aici imi fac veacul pana incep sa vina concurentii, am si umbra, si soare, nu ma bazaie nici mustele, pare locul perfect. 

In 20 de minute incep sa apara usor, usor primele echipe de masculin, apoi cele de mixt (destul de aproape unele de altele) si raman in zona pana trec fetele de la Optim. Apoi continui spre Bucsa in spatele echipei 2K1. Andrei si Catalin Strava formeaza o echipa speciala, tata si fiu, unde Andrei are doar 14 ani. Insa imi face placere sa merg in spatele lor. Pustiul stapaneste bine bicicleta si concursul nu e nici pe departe un supliciu. Oamenii merg relaxati, la ei se vede doar bucuria. Se opresc, discuta ce culmi se vad in Bucegi, fac poze, sunt aici pentru experienta de a realiza ceva impreuna. Iar 4 zile petrecute impreuna, doi barbati in saua bicicletei, prin munti, sudeaza o relatie tata-fiu ce devine din ce in ce mai frumoasa. Ajungem in acelasi timp la finalul urcarii, ei continua spre Saua Strunga si eu fac dreapta spre Leota. 
Unealta de facut galeie la 4Munti
Harta de pe telefon imi spune ca am de parcurs pana pe Santilie o distanta egala cu cea spre Strungulita, dar terenul e mai accidentat. Urcarile sunt sustinute si fara push si carry bike nu se poate. Mai trist este ca nici de coborari nu pot sa profit caci un vant lateral parca si-a pus in cap sa ma dea jos de pe bicicleta. Furca nu mai lucreaza cum trebuie, in frana fata nu mai am incredere (ambele sunt cu siguranta consecinte ale zilei de ieri cu apa si noroaie), vantul sufla ca nebunul, asa ca ajung sa cobor in regim de avarie. Si sa urc ca melcul. Pe fiecare varf mai deschid telefonul ca sa imi evaluez lentul progres. Din fericire de turme si caini nu am avut parte. Am ajuns intr-un final pe Santilie, batuta bine de vant. Nu cred ca mai rezistam prea mult supliciului asta.
Simplonul pe Santilie, cu Bucegii in fundal
Drumul se vede 100 m sub varf si coborarea accidentata merge din nou pe langa bicicleta. Cateva sute de metri de forestier si apoi intru pe un single trail frumos. Imi ies cateva miscari frumoase si momentul in care salti roata fata peste o radacina, clipa de suspans in care astepti cu rasuflarea taiata sa treaca si roata spate, multumirea pe care o ai cand miscarea iese si dorinta de a reface pasajul cand gresesti, caci cumva simti ca solutia e aproape, asta e MTB. Poteca lui Luci e incredibil de faina, ciclabila, de viteza, daca nu ar trebui sa ma uit cu atentie dupa trasa si dupa marcaje, as vrea sa nu se mai termine. Poezia s-a terminat la primele case din Fundata unde o balta cat Marea Neagra imi blocheaza calea. Fac fara folos niste exchibitii dubioase pe langa gard, dar reusesc sa impachetez bine cu noroi si bicicleta si adidasii mei. Apoi, pe ultimii kilometri nu imi ramane decat sa fac rulaj prin Fundata si sa dau jos cat mai mult din noroiul de pe roti. O alta zi plina, cu o coborare pe care vreau sa revin in vara asta cu Radu.

Ajung la complexul de biatlon la pranz, cand e caldura mai mare si mai mare, si ma aciuez la umbra in asteptarea sosirii tuturor participantilor si a premierii.

Asa cum suntem obisnuiti si de la alte concursuri organizate de Lucian Clinciu, premierea are mereu loc dupa ce soseste si ultimul participant, si fiecare isi are locul in fata, indiferent de timpul final si de locul in clasament. Experientele, trairile, provocarile celor 4 zile sunt mai pretioase decat locul in clasament. Si pentru lectia asta, pentru munca de a amenaja si marca traseele, pentru toata organizarea nu imi ramane decat sa le multumesc din suflet lui Luci si volunatrilor inimosi de care s-a inconjurat.
O parte din oamenii care au stat in stapele concursului (by Viorel Micu)
Pana peste 2 ani, ture faine prin munti!

0 comments:

Trimiteți un comentariu