duminică, 3 decembrie 2017

Maroc- Drumul spre ocean trece pe la portile pustiului


"Ah, daca am putea sa retraim zilnic intensitatea vietii de pe drum, fiecare leguma ar fi un motiv de fericire, fiecare dus, un miracol." (Oybo, Ana Hogas & Ionut Florea)

Nu stim daca sentimentul de zi faina ce ne incearca seara cand intindem cortul la marginea unui drum secundar, insa dubios de aglomerat, se datoreaza faptului ca am lasat azi sub roti o suta de kilometri, ca ne apropiem de ocean, ca am avut parte de vant bun/ nederanjant, pe cand Foreca anunta un adevarat uragan din fata, ori ca peisajul s-a schimbat de atat de multe ori sub ochii nostri.
Copacii de aragan au ramas insa o constanta
Cert este ca dimineata zilei ce acum tocmai se incheie ne gaseste motivati sa strangem ceva kilometri sub roti pana incepe uraganul (de regula in jur de 12), asa ca sarim peste micul dejun si pornim la drum putin inainte de 9 profitand de un usor vant din spate. 

Peiasajul arid (nu ma pot hotari daca sa il numesc martian sau selenar, dar rosul asta al Africii ii apartine fara indoiala) nu-i mai pare sufletului meu atat de greu de suportat, caci pedalez inainte cu promisiunea oceanului. Si nu ajunge un ocean ca sa adape setea neostoita a desertului. Un sfert din Maroc arata asa. Sate mici, departate si saracacioase, alimentate din bazine de acumulare de unde probabil isi au sursa si cismelele de pe marginea drumului de unde ne umplem regulat bidoanele. Mici parcele de pamant pietros arat cu magarul inhamat la un plug rudimentar pe care ma intreb la modul cel mai serios ce creste. In satele mai rasarite de-a lungul drumului/ unei captari de apa se intind loturi de cateva palme plantate cu morcovi si napi/ cartofi. Daca ar fi sa insumez suprafata careurilor astora de verde, nu cred ca ar depasi gradina unui om gospodar din Romania. O singura gradina de acasa pentru un sat intreg din Maroc. Cred ca doar atunci cand smulgi pamantului indaratnic cateva kilograme de legume poti aprecia morcovii la adevarata lor valoare. In egala masura nu pot sa nu ma intreb, sub influenta recenta a cartii Sapiens a lui  Yuval Noah Harari, daca viata oamenilor din aceste locuri nu ar fi fost mai naturala daca ar fi ramas pastori de capre, asa cum mai vedem pe ici pe colo, fara sa inchege asezari permanente.
Una din cismelele ce ostoiesc setea ciclistilor


Ce ii tine oare pe oamenii astia in loc? De ce nu migreaza 100 de kilometri mai spre vest, unde clima e mai blanda, apa mai indestulatoare si (banuiesc eu) subzistenta mai usoara. Caci da, eu nu cred ca in zonele prin care am trecut putem vorbi de altceva decat de subzistenta, o subzistenta in care apa este cea mai pretioasa resursa. Imaginea a doua femei adulte acoperite din cap pana in picioare de sarafanurile lor negre ale caror singura pata de culoare e marginea brodata elaborat cu rosu, auriu, albastru si verde, femei ce scoteau apa dintr-o fantana aflata la 1-2 km de casa lor, cu magarii asteptand cuminti sa isi preia povara bidoanelor pline cu aurul lichid si pretios al familiei, ramane cumva emblematica pentru kilometrii nostri prin Anti-Atlas. Jena ne-a facut sa ne abtinem de la a suprinde momentul altfel decat prin cuvinte, caci nu se cade, noi europeni carora apa ne curge valuri la chiuveta si pe care o irosim zilnic in cantitati indescriptibile sa ne miram altfel decat prin cuvinte de viata din acest colt de lume.

La prima vedere viata aici pare o lupta. O lupta pentru a face rost ori a chivernisi apa, o lupta sa smulgi pamantului un rod, o lupta in care doar cei adaptati precum tufele de scaieti adunati in saci de femei pe care doar le ghicesc pe dealurile golase, date de gol de sarafanele ce le flutura in vant, rezista.
Copacii de argan despuiati de frunze sunt la fel ca oamenii- de neclintit, supravietuitori
Pe masura ce coboram in locuri cu clima mai primitoare portul femeilor se schimba putin si negrului constant si sumbru al muntilor arizi si batuti de vanturi i se adauga albul maramei ce indulceste parca putin atmosfera.

Dupa 80 de kilometri pedalati pe ziua de azi si vreo 300 de kilometri in total prin munti coboram la civilizatie, in DN1-ul marocan, ce ne duce dupa 11 km in Lakhsas. O localitate oarecare pe harta, una din putinele localitati pana la inceputul desertului adevarat, cu nisip si dune. Bornele ne arata alternativ urmatoarele 3 localitati mai mari: Guelmim, Tantan si o alta localitate aflata la 500 de kilometri mai departe. Nu ma simt gata sa fac cunostinta cu desertul, pe doua roti, dar intrebarile se nasc si imaginatia lucreaza.

Lakhsas e genul acela de asezare marocana ce ne-a lipsit. Putin desprinsa din vestul salbatic ca aspect general al strazii principale, dar plina de agitatia si forfota serii, cu oameni uitandu-se curiosi la tine, cu zeci de mici magazine care vand orice si cu un bazar maricel (acum majoritar inchis) pentru cat de mic e oraselul. Dupa cumparaturile de seara pedalam cu apusul in fata, cautand un ultim loc de cort in lumea dealurilor golase pe care nu cresc nimic mai mult decat arbori de argan. Pentru maine avem in minte o camera cu vedere la ocean si un dus cald.
Masa de seara, ce incepe mereu cu amorsarea primusului

Date si track: aici

<< Ce ar fi desertul fara oaze?

Simti oceanul >>
Foto by Radu

0 comments:

Trimiteți un comentariu