luni, 5 martie 2018

Recunoastere Semimaraton Brasov Intersport


In mod normal nu as scrie o postare pe blog pentru o zi de duminica petrecuta pe langa casa, alergand pe potecile din Postavaru, insa cei 20 de kilometri de astazi au adus dupa sine multe ganduri retroactive, ce se cer cumva asternute pe hartia virtuala a blogului.

Relatia mea cu alergarea a fost in ultimii ani (din 2015) fie o aventura de o iarna, fie ceva underground. Cred ca momentul in care mi-am pierdut interesul pentru concursurile de trail a fost vara lui 2015. Atunci am batut munti frumosi la picior, in ture de raid, alaturi de cea mai buna prietena a mea si am descoperit ca nu mai e nevoie sa caut endorfinele pe la concursuri. Ele se gasesc in insasi activitatea de a alerga, atunci cand e ceva conditie fizica specifica, atunci cand e companie si atunci cand sunt proiecte si ai la ce sa visezi. Am facut in vara aceea cateva ture de raid care imi sunt inca vii in memorie si mai ales aproape de suflet. Ele se voiau a fi cumva o pregatire pentru UTF, insa pana si acest proiect a fost amanat si inima a ales un concediu in doua in Bucovina , iar Fagarasul a fost inlocuit cu o parcurgere in alergare- raid a crestei Rodnei din Pasul Rotunda in Pasul Setref.

2016 a adus cu sine doua mari schimbari: mutarea la Brasov si o schimbare de focus, alergarea pierzand teren in fata bicicletei. Dintr-o data traseele faine de la concursurile de trail erau in dosul casei si nu mai gaseam absolut nicio motivatie pentru a rezerva date in calendar pentru concursuri. Savuram libertatea si fericirea muntilor precum un animal eliberat din lesa si sentimentul inca nu m-a parasit. Ceea ce e bine, zic eu :). Buclele de la Moeciu se puteau alerga dupa program, Piatra Craiului era o aventura din timpul saptamanii cu apus si rasarit in creasta, iar Postavaru devenise acasa. Cum Radu petrece din ce in ce mai mult timp pe doua roti si flota de biciclete din casa creste, il urmez si eu, caci bicicleta mi-a colorat si mie copilaria zilelor de vara petrecute la tara, cand goneam pe ulitele satului cu o bicicleta de dama adusa din Germania. Alergarile lungi dispar din program, caci 15-20 de kilometri legati ma pun pe bara 2-3 zile. In schimb vanez apusuri pe cele doua roti subtiri ale cursierei.

Si totusi, alergarea ramane mereu prezenta de-a lungul anului, asta si in functie de toanele genunchiului, dar mai ales deoarece continui sa ii apreciez simplitatea. Adidasii de trail, o foita si cel mult un bidon in zilele caldurose. De atat este nevoie pentru a face un om fericit. Si de ceva antrenament sau anduranta. La antrenament nu am stat niciodata bine, iar rarele podiumuri de pe la concursurile de alergare au fost mai mereu un cumul de factori dintre care cei mai importanti au fost sansa si un profil orientat spre anduranta. Niciodata ele nu s-au datorat antrenamentului specific. Niciodata nu mi-am pus problema daca as putea face mai mult cu antrenament specific pentru ca nu am nici conformatia si mai ales imi lipseste disciplina unui sportiv. Insa imi place combinatia natura plus sport si cu asta imi umplu o mare parte a timpului liber.

Desi e multa lume care alearga pe poteci pe langa Brasov, felul meu de a fi m-a tinut mereu departe de alergarile organizate (desi le stiam si le urmaream pe cele mai multe dintre ele) si mi-am adunat kilometrii din alergari solitare. Astfel incat, atunci cand am incercat sa il conving pe inchizatorul de pluton al grupului de 3 ore ca pot sa raman in urma cu Muha si sa coboram din Saua Tampei ca sa ii intersectam pe final, nici nu ma asteptam sa am sorti de izbanda si nici chef nu aveam sa imi testez pe el puterea de persuasiune, caci imi dadeam seama ca tot ce as spune ar fi doar vorbe in fata lui. Asa ca mi-am dorit ca Muha sa faca ce stie ea cel mai bine: sa stranga din dinti si sa mearga inainte.

Ora 8.30 ma gaseste alaturi de Muha si de Vali in autobuzul spre Livada Postei si nu imi vine nici acum sa cred ca oamenii au ridicat prosopul aruncat de mine si de Andrei si au venit din Bucuresti pentru un weekend sportiv la Brasov. Planul era sa il insotim pe Andrei in tura de recunoastere a traseului de la Semimaraton Brasov Intersport. Poate daca plafonul din Postavaru nu era atat de jos inlocuiam alergarea cu un schi de tura, insa perpectiva unei treziri matinale doar pentru a schia ca magarii in ceata a trasat repede datele problemei in favoarea alergarii.

Nu ma deranja deloc ritmul mai domol planificat pentru azi, de fapt imi cadea chiar manusa, caci eram curioasa sa vad cum se simte spatele la o alergare mai lunga dintr-o singura bucata. In plus, rucsacul in care am inghesuit cele necesare pentru trei oameni (foite, snow-line-uri, apa, dulciuri etc), avea sa mai compenseze lucrurile. Aveam sa functionez ca un punct de alimentare mobil pentru Muha si Vali, fotograf de ocazie, harta si busola, precum si suport la nevoie. Cu Vali nu imi fac griji. Stiu ca daca nu il deranjeaza genunchiul va duce intreaga alergare. Intrebarea e cat de greu ii va fi Muhai. Raspunsul probabil: foarte greu. Si desi am in minte cateva posibile solutii, depinde mult cum vor fi primite. Pe noi patru (Vali, Muha, Andrei si persoana in cauza) ne leaga aproape 12 ani de prietenie neintrerupta. Si nu doar prietenia aceea de la berea de marti, ci prietenia forjata in turele in care ne-a fost si greu si usor, si bine si rau. Prietenia aceea trainica, precum muntii in care s-a cristalizat. Sunt oameni cu care as putea merge pana la capatul Pamantului si cred ca ne-am intoarce inapoi inca prieteni, caci ne stim de multa vreme atat calitatile, cat si defectele.

Insa alergarea de azi mi-a adus zambetul pe buze, nu doar pentru ca am facut-o alaturi de prieteni buni, ci si pentru ca am nimerit intr-un grup fain, l-am reintalnit pe Nae (surpriza a fost mai mare de partea lui, decat de partea noastra), am incercat sa ajut cu o incurajare, o gura de apa, un patratel de ciocolata, am facut poze, am stiut sa ma bucur atat de urcarea domoala in spatele Muhai, cat si de pasul intins cand aveam drumul liber in fata mea, ori de coborarea cu pasi mari spre bariera din Racadau.

Alergarea a fost frumoasa pentru ca am dat si am primit. Am primit martisoare inainte de alergare, am primit foarte multe zambete din partea unor oameni care se vedea ca se simt bine, am primit supriza Claudiei care ne astepta la bariera cu ceai cald si o copila transformata in suporter. L-am privit pe Andrei cum isi tinea copila in brate si m-am bucurat ca impartim in 5 diminetile cetoase, amiezile senine si noptile reci ale Brasovului. M-am bucurat si pentru ca la ultimile alergari l-am insotit pe Andrei, ca acum vorbim despre timpi, pace si concursuri, ma bucur ca eu si Radu avem sansa sa le fim prieteni.

Ocolul Tampei se scurge printre asemenea ganduri, urmarind cu coada ochiului scurgerea secundelor de pe ceas si intrebandu-ma daca ne vom incadra sau nu in cele 3 ore. Era prea putin relevant pentru cei aflati inaintea sau in urma mea. Total lipsit de relevanta pentru mine. Dar m-am insotit de atat de multe ori cu imaginea Brasovului ce se scurge in ritmul pasilor in dreapta mea, incat trebuia sa imi ocup cu altceva gandurile. Sentimentul fain de a alerga acasa e oricum prezent. Il simt cum radiaza in mine precum mirosul liliacului inflorit pe care il astept cu nerabdarea cu care elevii asteapta vacanta de vara. Caci pentru mine, primaverile, verile si toamnele petrecute in orasul de la poalele Tampei se simt ca o vacanta continua.

Alergarii ii urmeaza cateva ore placute petrecute cu prietenii si o plimbare spre casa printr-un oras mangaiat bland de un soare ce vesteste primavara ce pare sa inceapa de marti. La mine in suflet a venit oricum primavara, adusa de acest weekend tihnit si in acelasi timp fericit ce tocmai se incheie.

Date si track: aici

Un comentariu:

  1. Și noi ne bucurăm tare mult că suntem împreună în acest oraș unde sentimentul de vacanță vine mai des. Și ne-a prins tare bine și vizita pinguinilor. Cât despre alergarea voastră, zâmbetele vorbesc de la sine :)

    RăspundețiȘtergere