In intimitatea Bucegilor

Disclaimer: acest jurnal prezinta o tura solitara pe munte. A se retine ca nu incurajez ori promovez asemenea iesiri, este vorba de o alegere subiectiva si asumata.

Si astazi ploua, insa in mod atipic, dimineata. Tot stau si desenez ture de cursiera dupa pranz, insa vantul puternic din prognoza imi strica toate planurile. Asa ca ma horarasc sa merg la munte, urmand o idee buna data de Radu. Sa urc de sambata dupa-amiaza, sa dorm la un refugiu undeva pe sus si duminica sa ma lungesc cat am picioare si cat ma tine cheful.

Din fericire, vremea mi-a facut hatarul

Aparent am un autobuz spre Bran la ora 14, asa ca planul pentru sambata e implicit: urc pe Clincea si dorm in Tiganesti. Sunt constienta ca o sa fie cam plin in refugii, dar fiind singura, sper sa imi gasesc si eu un locsor. Inghesui in rucsac haine multe si groase, atipic pentru o zi de vara, dar in Romania tocmai a intrat un val de aer rece, ce la munte se traduce prin temperaturi apropiate de 0 si real feel chiar sub 0. Asa ca mai bine sa car haine degeaba, decat sa imi fie frig. Singura parte a planului care nu e chiar pe sufletul meu e ca voi avea de batut la pas tot satul Poarta, dar cum am timp, nu imi bat capul sa negociez cu taximetristii care isi fac veacul pe langa castel. Pe la jumatatea asfaltului ma opresc la un magazin si imi fac curaj cu un ecler. 

Pana la urma ajung si la capatul asfaltului, fara sa experimentez inca sentimentul celor 4 kilometri nesfarsiti si fac stanga spre partia de schi. Spre Brasov s-au strans din nou norii, dar din fericire vantul nu ii mana spre mine. Totusi de abia astept sa ajung la adapostul padurii. Fata de multe alte ture de vara, acum am la mine si suprapantaloni si geaca de ploaie, deci stau fara grija.

Insa padurea e linistita, drumul se intinde lat in fata mea si greul inceputului imi este usurat de primele fragute ale anului. Incet, incet imi intru in ritmul de tura lunga si merg bine pana la iesirea din padure. Sunt doar eu, cu gandurile mele si cu pasii care gasesc singuri poteca. Soarele se strecoara fain printre copaci , iar pe masura ce castig altitudine si se raceste, si aburii respiratiei mele devin interesanti.

Dupa ploaie

Cand ies din padure, poteca pe curba de nivel se joaca cu rabdarea mea. La fel si vremea, si cum pe platou se vede o ceata compacta si se aude un vant hain, raman la planul sa ma opresc in Tiganesti, desi este abia ora 18.30 si as putea ajunge in Batrana. Dar chiar nu vad rostul sa merg 3 ore cu vantul asta lateral si prefer sa astept dimineata, care sper sa vina cu vreme buna, cu cer senin si cu inspiratie pentru o continuare faina a turei mele.

Duminica

Cand te culci literalmente cu gainile (la 8 seara) o trezire la 6.30 este posibila chiar si pentru o somnoroasa ca mine, si inca fara ceas desteptator

La 6.59 ies pe usa refugiului si ii spun buna dimineata Craiului de peste drum. Initial ma gandeam sa cobor la Malesti si sa urc apoi pe traseul de vara spre Omu, dar schimb planul din mers, caci vantul s-a oprit de tot, culmea e mangaiata de un soare optimist, pe cand valea Tiganesti e inca in umbra. Asa ca urmez soarele spre Turnurile Tiganesti si apoi Scara. La 2400 m iarba e inca cuprinsa de chiciura noptii si talpa bocancilor mei sparge scutul de gheata si elibereaza firele de iarba de sub platosa imobila, mai potrivita parca pentru o zi de septembrie, decat pentru un final de iunie.

O dimineata superba

La 2400 m a fost frig

Fac multe pauze de foto, cand cu Craiul, cand cu culmile dinspre Batrana. Dimineata e frumoasa si linistita, muntele imi apartine si pe masura ce urc spre Omu, las amintirile sa imi umple gandurile prezente. Zambesc cand imi revin pe retina imagini din prima mea tura la Omu. Eram prin clasa a 10-a si am suferit mult ca sa ajung pe cel mai inalt varf al Bucegilor. Am strans din dinti si am urcat, cu mintea blocata pe ideea ca asta e sansa mea de a ajunge la Omu, sa o fac macar o data in viata. Este inutil sa spun ca apoi a fost si a doua, si a treia oara si targetul s-a mutat spre 10 sosiri la Omu in viata asta. Candva s-au implinit si cele 10 si am incetat sa le mai numar. Am ajuns la Omu in orice anotimp si pe orice vreme, in ture de alpinism, pe schiuri de tura, pe bicicleta. Si totusi, asta cred ca e prima data cand ajung singura.

Multi oameni ma intreaba daca nu imi e frica ori urat sa merg singura. Si raspunsul e ca in putine momente imi e teama, dar frica e un catalizator bun pentru atentie si urat nu imi e. Atunci cand ma plictisesc de mine, soarta imi scoate in cale un om sau un grup fain, si atunci cand esti singur esti mult mai deschis sa comunici cu strainii.

Cu vedere spre Craiul inca neintrat in nori

Muchia Tiganesti

O parte din cele 20-25 de capre negre care isi faceau veacul in poteca ce mergea spre Omu (foto e facuta fara zoom)

Peste Crai incep sa se adune norii (ora 9.00)

Si la Omu a fost frig :)

Asa se intampla si de data asta. La statia meteo il vad pe George iesit sa dea jos chiciura de pe aparate si ii urez o buna dimineata. El singur, eu singura, discutia se leaga cu usurinta si imi pare fascinant cat de multe idei se pot schimba cu un minim de cuvinte atunci cand oamenii sunt uniti de o pasiune. Gandurile se intalnesc la mijloc si ele tin loc de multe ori vorbelor. Dupa 15 minute placute o iau din loc in directia Batrana. Vremea a inceput sa se burzuluiasca si plafonul cenusiu de deasupra mea tine frig. Astazi nu va fi vorba de mers la tricou. Profit de un crampei de soare fix inainte de a intra in jnepeni si fac pauza de masa. Un brunch fugar, padurea de jnepeni care e chiar simpla fara bicicleta si apoi coborarea pe Valea Doamnele. Aici e raiul pe pamant, cu miliarde de floricele ce imbraca versantii superiori. Si din fericire, florile astea pitice nu poarta dupa ele tone de polen si alergia nu ma goneste instantaneu de langa ele. Picioarele imi sunt deja abrutizate de la mersul in bocanci si ma bucur ca urmeaza un intermezzo de urcare, inainte de supliciul final de pe Valea Cerbului. Merg si ma intreb cum rezistam la inceputuri in bocanci si vremurile alea imi par acum eroice. Ce e drept, nici nu erau atat de multi kilometri. Tura aceea memorabila in care am bifat pentru prima data Omu a durat trei zile. Acum iese lejer la o zi. 

Valea Doamnei

Evit coborarea pana la Pestera si ma tin pe curba de nivel ce leaga Doamnele de Valea Ialomitei, reusind cat de cat sa pastrez altitudinea. In BA fac o noua pauza de masa si de curatat bocanci, caci planuiesc sa dau urcarea dintr-o singura bucata. Din urma ma ajunge un grup de 4, care dupa viteza si bagaje par sa se antreneze pentru 7500. Dana, capul rautatilor ma recunoaste, asa ca strang repede si le iau urma. Probabil nu am sa le pot tine ritmul, dar functioneaza excelent ca iepuri si ma scot din letargie. Distanta ramane constanta, caci ce alearga ei pe plat recuperez eu pe urcare si de la baza cascadei mergem impreuna. Oamenii sunt faini, ritmul e potrivit si Omu vine pe nesimtite. A doua oara pe ziua de azi pentru mine.

Cum spuneam si inainte, daca am fi fost doua grupuri ne-am fi salutat, am fi schimbat cateva cuvinte si apoi fiecare ar fi ramas sa abordeze urcarea in ritmul propriu. Asa, singura fiind, imi vine natural sa ma lipesc de unii sau de altii, sa trag putin de mine sau sa scad viteza cu o treapta si dupa ore petrecute cu mine insami, socializarea are alta aroma.

Oprim la cabana si facem o pauza generoasa de 30 de minute. Daca eram singura nici nu intram, coboram direct si era pacat ca ratam un ceai chiar bun. In cabana este un singur topic: alergarea montana si pare ca 80% din cei de aici se antreneaza pentru 7500. Peisajul clasic compus din bocanci, pelerine si rucsacuri grele a fost inlocuit de pantofi de trail, colanti si foite light. Valea Cerbului pare destinatia favorita a majoritatii si aici ma despart si eu de Dana si gasca vesela. Nu imi pun mintea sa ma lipesc de niciun grup, caci in bocancii astia mari si grei nu am nicio sansa. Imi propun totusi sa cobor legat pana la intersectia cu Plaiul Munticelu si cu exceptia a doua poze, chiar imi iese. Totusi pretul platit pentru tura de astazi va fi o super crunta febra musculara. O simt. Imi simt cvadricepsii, ma dor talpile si ma gandesc cu jind la vremurile cand scoteam 1h30 pe aici. Unde sunt timpii de alta data, unde e entuziasmul alergarii? Bine, intre noi fie vorba, valea Cerbului nu m-a inspirat niciodata si a fost mereu un "trebuie" cand nu putea fi evitata. Sau ca acum, cand vreau sa fiu masochista. Indiferent daca o parcurgi intr-o ora jumate, doua sau sase, imi pare le fiecare repetare la fel de lunga.

Toata coborarea pe Cerb a fost in ceata, mai putin imaginea asta scurta cu Acele Morarului

In Poiana Costilei nu mai rezist si fac pauza. As arunca cu bocancii astia in primul copac si imi pun in minte sa imi gasesc niste adidasi cu grip bun, amortizare, talpa ceva mai groasa si mai ales confortabili. Avand in vedere ca perechea actuala de Saucony are 3 ani si pare sa mai duca, solutia sigur nu e sa astept pana ii omor in picioare, caci s-ar putea sa mai astept mult si bine.

Ma tarasc jalnic, dar absolut jalnic pe Plaiul Munticelu. Doua lucruri merita remarcate in coborarea asta de melc: Poiana Costilei e si ea plina de flori. Alte specii fata de cele de pe Valea Doamnele, mai inalte, mai puternice, insa vazute de sus, arata la fel de frumos. Cam tot acum a venit ploaia din prognoza. La fix pentru mine caci padurea imi ofera un bun adapost, iar cand dupa mult strans din dinti ajung la asfalt, Busteniul ma intampina cu soare.

Acum, stau in pat, scriu jurnalul si ma gandesc ce febra musculara ma asteapta, cu toate ca in materie de kilometri nu am facut mare lucru. Sunt insa ferm convinsa ca mersul in bocanci mi-a dat 50% handicap si de maine, pardon, de cand ma va trage din nou ata la trail, ma voi apuca sa gasesc solutii.


Traseu: Bran-Clincea-Scara-Omu-Batrana-V. Doamnelor- V. Ialomitei- Omu-V. Cerbului- Plaiul Muticelu-Busteni